Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROFIL. ION HADÂRCĂ – 55

Cele patru vânturi stilistice ale lui Ion Hadârcă

Mihai CIMPOI

Alte articole de
Mihai CIMPOI
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Actul de definire a formulei mitopo(i)etice cultivate de Ion Hadârcă întâmpină dificultăţi cauzate de eterogenitatea registrelor şi orientărilor programatice / paradigmatice. Vânturile stilistice nu se întâlnesc într-o „roză” distinctă, astfel încât girueta se tot întoarce capricios, schimbându-şi spectaculos direcţiile. Stabilindu-i în unison factura intelectualistă fină, criticii se despart în ce priveşte surprinderea particularităţilor poeticii sale ce îşi trage filoanele genetice atât din clasicism, cât şi din romantism, atât din modernism, cât şi din postmodernism. Polarităţile discursului său nasc în mod firesc polarităţile aprecierilor criticilor care văd în invenţiile stilistice „elemente dadaiste, contingenţă cu suprarealismul, cu literatura absurdului” (Corneliu Fotea), o oscilare „între romanticii sentimentului naţional şi avangardiştii... ariergardei poeziei române de sfârşit de secol” (Val Condurache), „între rigoarea versului rimat şi libertatea versului liber, generos deschis spre experiment” (Vasile Gârneţ). Adrian Păunescu vede pe bună dreptate o sinteză „între simţire şi luciditate”.
Disponibilitatea ludică (ziceţi-i cum doriţi: dadaistă, postmodernistă), propensiunea spre dicteul automat suprarealist colorează şi atmosferizează doar o formulă mitopo(i)etică bine articulată clasicist-romantică, poetul rămânând constant un lucid visător şi un visător lucid. El este un bun organizator conceptual al volumelor sale, axate toate pe un nucleu bine gândit; meşterul dedalic, care se trădează pe sine, se întoarce până la urmă pe un fir invers al Ariadnei spre punctul de pornire al viziunii, lirice prin esenţă. Delirul manierist, deconstructivist de esenţă modernă din Helenice, Echipa de îngeri şi Dezinfecţia de frontieră nu este lăsat să-şi facă de cap sub zodia gratuităţii formale postmoderniste, ci pus sub raţiuni structurale.
Cărţile lui Ion Hadârcă se desfac à tiroir una din alta, ca şi cutiile chinezeşti sau matrioştele ruseşti. E un joc subtil al variantelor şi invariantelor, al textelor şi pretextelor (după cum zice însuşi poetul). Textul poetic se desfiră dintr-un fir incipient şi se resfiră în continuare într-un proces de re-toarcere complementată şi nuanţată: „Textual vorbind, se spune în preludiul la Helenice, pre- şi post- sunt parantezele fiinţei, toate variaţiunile, stilurile şi metodele (de gândire, de artă, de putere) sunt în afara acestor paranteze, în interiorul lor refugiindu-se tandru marea enigmă a universului – Fiinţa, şi marea enigmă a enigmei – Ideea!”. Pre-textarea se poate cantona într-o pre-textualizare, care nu duce la textul propriu-zis al Ideii, ceea ce naşte conştiinţa – să-i zicem – a pre-eşecului, a fatalităţii actului scrisului. Poetul cade în infernul căutării esenţei ideii, a „impropriei ei formă de idee în sine”, ca într-un râu heraclitian care „se înrâureşte mereu pe sine, izvorându-se şi din nou absorbindu-se, pentru a se purifica instantaneu, niciodată pe nimeni să nu-l poată scălda repetarea...”.
Aceste linii evolutive filiforme, ce se nasc din puncte de pornire care se mişcă printr-o autopropulsare continuă, ne ajută să urmărim deplasările conotativ-conceptuale de la timpul originar al pre-genezei (al unui Dumnezeu înfundat în tăcere, ca Demiurgul eminescian în propriul plâns) la timpul scindat shakespearian-hamletian („A fi în Timp – aceasta-i întrebarea!”). Şi în cele din urmă la un timp fisurat ontologic, timp apocaliptic, timp „pierdut” de la un eu adâncit în sine, ca şi lucrurile, la un eu sfâşiat tragic existenţial, de la o Grecie a arhetipurilor, a „mumelor” goetheene la o Atlantidă demitizată a zădărniciei sisifice şi neantului sufletesc („Tot mai mărunţi Atlantido atlanţii / Tot mai amar biberonul speranţei / Tot mai uitucă bătrâna mămucă / Totul pe brânză şi totul pe ducă / Tot mai şi râde tot mai şi plânge / Tot mai fierbinte băltoaca de sânge / Tot mai tocată cămaşa destinului / Tot mai imperii te-nghit intestinului / Tot mai şi tocmai căzând ai să urci / Tot mai pierdută-n lozinci şi bulbuci” (Ambasadorul Atlantidei-2000).
E o lume ce se mărunţeşte şi se pune sub semnul nimicului, absurdului, „deşertului”, într-un cuvânt, ontologicului negativ.
Poetul vede derulându-se un mecanism al intercondiţionării cauzale universale a tuturor lucrurilor, principiilor, sentimentelor. Cutiile chinezeşti ce se desfac unele din altele sunt ca şi cum substituite de numeroase cutii ale Pandorei ce ies dintr-o cutie a Pandorei arhetipală: „diferenţa naşte simţuri // simţul naşte sentimente // sentimentele nasc principii // principiile nasc hotare // hotarele nasc himere // himerele îl nasc pe homer // homer naşte mituri // miturile nasc întuneric // întuneric întuneric // de până la el şi de dincolo / absorbindu-se din nevoia de diferenţă // ca un şarpe înghiţit // de propriul // gâtlej” (Diferenţa naşte simţuri).
Poezia se naşte acum din viziunea unei circularităţi înţelese ca principiu al devenirii negative: întru rău pandoric, întuneric neantizator („întuneric întuneric”), al devenirii ca înghiţire reciprocă ce are loc în cerc, înghiţire simbolizată de şarpe. Apare proiectat pe fundalul unui timp mecanizat, „fixat în ceasornice demente, în pendulul romantic al castelului contelui Monte-Cristo, în Ornicul Negru al Congregaţiei minutarelor Capucine, în Cronometrele Mediocre care bat ritmul alergătorilor, înotătorilor, boxerilor, gladiatorilor şi spectatorilor înglodaţi în spaţiul vâscos şi călit în teroarea de foc a vieţii inerte”, şi un Demiurg negativ în postură de Ceasornicar „surd şi milog”, ce se declară „stăpânul absolut al orei zero”: „Înainte-înapoi / Se rotesc tot mai vesel / Cadranele imitând / acel centru imens / (fără zimţi) / aruncat din greşeală / sub tichia academică / a desăvârşit de Uitucului Ceasornicar” (Orologii demente, poezie care are un motto din dadaistul Tristan Tzara: „Acestea mi-au fost povestite de un ceasornicar ce ţinea în mână o seringă mlădie”).
Într-o proiecţie grotescă apare şi Basarabia cu toate realităţile politice infernale, identificată unei Saltimbecilii.
Eul scindat tragic se proiectează, la rândul său, într-o glossă eminesciană modernizată, din care cităm finalul rezumativ: „Zadarnică zbatere / Dacă eu însumi mie nu-mi aparţin / Dacă stăpân însumi mie nici frate nu mi-s / Nici chiar cunoaşterea proprie nu mi-i / Ah, renunţarea la Bunul Altora / Este-o salvare, dar nu e a lumii, / Doar arare stări: Langoarea cum Prihana – / Prin golgotele gloatelor dus spre gloata golgotelor / Laurii? Nu voi! Dă-mi ultima şansă, cuiul din palmă, / Şi dacă vina mi-i leacul, femeia mi-i cina / Glas străluminat de taine-adânci daruri să-mi decline / Umbra o Nimicnicie şi Ecou Zădărniciei / Eu, omul lumii zidite-n prenumele Omului / Voi să pier ori să mă mistui re-ncornat în gintea dacă / dacă n-aud raiul chemării divine / Dacă / eu însumi / mie / nu-mi / aparţin” (Glosă în metru Gauquin).
Există o adevărată febră structurantă în sensul construcţiei/deconstrucţiei postmoderniste, pe care o afişează ca program asumat sub formă de „emoţii stanţate”, de instantanee concettiste sau epigramatice, pokky-ri, caligrame, „breviare”, (di)spuneri spaţiate, notaţii aforistice fulgurante, descântece, şarje groteşti (în care găsim o viziune apocaliptică asupra realităţilor plantare bolnave şi asupra înseşi eternităţii văzută – parodic, apofatic – ca Madam Éternité), momente (inter) ludice constituite din jocuri lingvistice (calambururi, „săgeţi” ironice, inserturi, aliteraţii, contraste opozitive, puzzle, paradoxuri ş.a.). Cităm pentru ilustrare câteva: „nu era NU / cel ce Era // cel ce nu fu / era NU” – Peripateticul DA-NU-BA; „se cămilostruţează / canibalul comunal // mătuşile din provincie / Şi le-a somat la inorogatoriu” – Cainabelul; „şi din ziua a opta / după ce se odihni / Creatorul / au şi început / reparaţiile capitale” – Ziua a opta; „Societatea celor ce respiră pe urechi / asociaţia jertfelor propriei prostii / uniunea statelor neguvernamentale” – Breviar; „păianjenul trage sforile şi unelteşte nocturn” – Denunţ; „a avea un brad / a fi verde / a face ace şi / a tămâie / a pădure / amonte / acasă” – Infinitiv de brad; „fiinţa planetară / poate suporta orice // nu poate suporta / numai impactul cometelor // şi ieşirea din piele / a indivizilor” – Fiinţa planetară; „abessalom abessalom iesus crist / bhava-agni-vedanta-karma / Cum paidea zen per via dolorosa / fair play to be or not to be / romeo et tu brute alter ego? / quo vadis santa sacre coeur? / remember & tat tuvam asi / lasciate ogni sperenza / et in aradia / vedemecum” – Codul Sacral.
Poet inteligent şi intelectualist (= valéryst) cu disponibilităţi ludice învederate, flotant stilistic şi schimbând registrul clasicist pe cel romantic, expresionist şi postmodernist, Ion Hadârcă ne prezintă – în elanurile constructivist-deconstructiviste – căsuţe improvizate din bucăţi de carton colorat, ca cele făcute de copii în joacă, alături de edificii mai solide în care se străvăd atlanţii conceptuali ai viziunii marcate existenţial.
 
 
*
Stimate domnule Ion Hadârcă,
Sunteţi alături de noi şi faptul acesta ne onorează mult! Împărtăşim, de asemenea, bucuria cititorilor de a vă avea – şi-n aceste timpuri vitrege – printre scriitorii noştri cei mai curajoşi.
Vă dorim sănătate, inspiraţie, succese în activitatea de creaţie şi noi izbânzi pe tărâmul interesului public.
La mulţi ani!
 
Colegiul de redacţie
al revistei Limba Română


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog