Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ARS POETICA

„Stranie intrare în sonet”

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XIV, 2004

Pentru tipar

De la o vreme, în peisajul cultural de la noi se întâmplă un lucru curios: aspectele grave ale vieţii, precum şi căutarea de idei se proiectează, mai cu seamă, pe „ecranul” a numeroase traduceri care apar la câteva edituri chişinăuiene. Se publică lucrări importante, axate pe probleme de sociologie, de istoria culturii şi a gândirii universale. Aceasta însă nu-i scuteşte pe autorii de la noi, în primul rând pe scriitori, de obligaţia de a face anumite recapitulări ale relaţiilor eveniment social – artă sau obiect – subiect, aşa cum s-au profilat ele în ultimele decenii. Că lucrurile sunt percepute anume în acest fel, ne-o demonstrează şi poezia mai recentă semnată de Ion Hadârcă, una dintre formulele artistice predilecte ale căruia se dovedeşte a fi sonetul.
De ce anume sonetul? – e o întrebare ce ni se impune chiar de la începutul acestor consemnări, întrebare care necesită un răspuns formulat mai pe îndelete. Menţionez că scopul rândurilor ce urmează nu este de a da un răspuns amplu, ci de a puncta doar câteva momente pe care le consider mai importante. E binevenit să amintesc cititorilor că modalitatea de exprimare pentru care pleda autorul în perioada debutului său, ce s-a produs în anii şaptezeci (cu volumul Zilele, 1977), ţintea spre esenţializarea lucrurilor. De precizat că doar pentru aceasta autorii riscau, la acea vreme, să fie învinuiţi de abstracţionism şi de neglijare a realităţilor socialiste. Chintesenţa literaturii nefiind alta decât libertatea, era deci firesc ca scriitorii să se implice, atunci când a sosit momentul, în luptă pentru a o recuceri. Ion Hadârcă a fost unul dintre cei mai antrenaţi scriitori, atât în manifestările de amploare, cât şi în Parlament, în calitatea sa de vicepreşedinte al respectivului for.
S-a întâmplat ca, atunci când a fost antrenat în lupta pentru libertate şi suveranitate, poetul să abandoneze poezia, considerând mai importantă responsabilitatea pentru ordinea viitoare. În raport cu sentimentul responsabilităţii, poezia apărea, în mod justificat, pe un plan secund, însăşi realitatea, evenimentele majore, ce aveau loc aievea, contaminându-se de exuberanţa poetică.
Punctul de vârf s-a consumat atunci când nevoia de libertate a scriitorului a coincis cu nevoia de libertate socială. Amintim că lui Ion Hadârcă îi aparţin versurile cântecului „O, libertate, sfântă libertate”, interpretat frecvent în perioada euforică de emancipare a românilor basarabeni. E adevărat că scriitorii şi-au asumat atunci maximum de răspundere. Dar e la fel de adevărat că, după ce au conştientizat fragilitatea libertăţii în general, s-au lăsat copleşiţi de o stare de acalmie, din care ies nu tocmai uşor ca să purceadă la exerciţiul de corelare a evenimentului cu arta, de „împăcare” a subiectului cu obiectul.
Modul acesta de revenire la instrumentele abandonate temporar este poate cel mai demn şi mai plin de responsabilitate şi nu se poate compara cu simpla libertate politică.
Fără doar şi poate, abordarea sonetului de către Ion Hadârcă trebuie citită şi ca un efort al distanţării estetice faţă de înţelegerea literaturii ca simplă „oglindă” a realităţii. Este ca şi cum autorul şi-ar reîntemeia discursul poetic şi, pentru punerea în practică a ideii, recurge la gestul ritualic şi la o formulă consacrată – sonetul. Acest „vehicul” însă nu mai este cel tradiţional, ci este convertit la modul poetului postmodern de a-şi structura imaginile şi gândirea:
ce stranie-i intrarea în sonet
nici praguri nici portal de catedrală – 
doar umbra unui clopot cât vocala
fonemelor de spaţiu simfonet.
Sonetul, devenit astfel „un cadru pur”, „un cifru cibernet”, acoperă o zonă în care se produce „ermetizarea” discursului. Însăşi specia sonetului este doar în aparenţă simplă, căci este de neconceput fără o anumită dexteritate, fără un exerciţiu îndelungat de aşezare a gândului în vers. E de ajuns să amintim numele celor care au înălţat sonetul pe culmile expresivităţii: în Italia – Petrarca şi Dante, în Anglia – Shakespeare, în Franţa – Baudelaire, în contextul literaturii româneşti clasice – Eminescu, în perioada interbelică – Mihai Codreanu, iar mai apoi Vasile Voiculescu. Faptul că în peisajul literar de la Chişinău se face tot mai evidentă atracţia pentru formele fixe de poezie, de la autorii consacraţi, cum este cazul lui Arcadie Suceveanu, la cei mai tineri, aşa cum se prezintă Steliana Grama, vorbeşte despre „maturizarea” literaturii de aici.
Sunt evidente la Ion Hadârcă promovarea unui spirit livresc, cultivarea unui rafinament lingvistic, intelectualismul revendicându-şi dreptul la existenţă ca stil, ca mod de a fi în poezie, dincolo de însemnele sale locale.
Inventivitatea, neglijarea formei logice, o anumită discursivitate sporită, precum şi inserţia „fragmentelor” de real necizelat, de politic sau social (precum este, bunăoară, motoul luat din presa periodică), clişeul verbal, elementul parodic, atât de des întâlnit în poezia postmodernă, pe scurt, redresarea cuvântului, modificarea lui nu sunt simple jocuri verbale sau abateri de la normele gramaticale ale limbii, ci se cer privite într-un plan cultural mai amplu. „Tehnica” aceasta ţine de tentaţia de a transcende limba şi de a amplifica aria limbajului poetic. Mergând pe această cale, Ion Hadârcă se îndreaptă spre familia spirituală din care fac parte Ion Barbu, Tudor Arghezi, iar în perioada postbelică – Nichita Stănescu – poeţi care au întreţinut şi propulsat resurecţia modernităţii în poezia românească.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog