Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI SINTEZE

Glose la fenomenul intertextualităţii

Grigore CANŢÂRU

Alte articole de
Grigore CANŢÂRU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XIV, 2004

Pentru tipar

În condiţiile unei lumi în care cultura e supusă unor permanente dislocări paradigmatice, ontologice etc., în diverse limbaje explicative pătrund şi noi concepte exegetice, necesitatea utilizării acestora în discursurile specializate resimţindu-se, în prezent, cu o stringenţă mai acută ca oricînd. Spre exemplu, cu toate că noţiunea deintertextualitate este o excelenţă terminologică recentă, ea se întîlneşte frecvent în mai multe domenii: în filozofie, în teoriile lingvistice, în semiologie, însă mai cu seamă – fireşte – în teoria, în istoria şi în critica literară. Venită pe calea importului din teoriile franceze asupra textului, cîtă credibilitate ar putea să i se acorde astăzi acestei „străine” noţiuni, din moment ce altădată a fost supusă – din motivul precarităţii gîndirii noastre moderne – unei critici regretabile chiar teoria lovinesciană a sincronizării?...
De fapt, problema care se impune aici (şi ea nu este una nouă) ţine de realitatea că trăim într-o cultură care mai tinde să-şi configureze identitatea prin nişte forme specifice de organicitate, reticente uneori faţă de inerenţele competiţiei şi ale comunicării deschise cu alteritatea.
Trebuie să subliniem, în acelaşi timp, că noţiunile importate nu sînt niciodată semnul vreunui tribut plătit simplelor mode, ci definesc, în forme expresive ordonării, fapte şi realităţi culturale complexe, supuse în lumea liberă cercetărilor pe măsură.
Iar mòdele, inclusiv cele literare, sînt numai „mode” atîta timp cît nu se înţelege că ele formează fenomene foarte importante, cu trivialitatea şi cu profunzimea lor, dar şi cu cauzalitatea lor adîncă, ascunsă, de regulă, de privirile superficiale.
Digresiunea de faţă nu este lipsită cu totul de sens. Or, uneori se mai consideră că, de pildă, avangardele literare nu au fost decît nişte mode efemere, lipsite de motivaţii istorice şi culturale, iar intertextualitatea ar veni, la rîndu-i, doar să completeze şirul de stridenţe terminologice formaliste.
Să reţinem că ar fi ridicol să se vadă în noţiunea de intertextualitateo prismă miraculoasă, prin care s-ar putea explica toată dinamica formelor artistice. Ea nu înseamnă o limitare apriorică, impusă cercetătorului literaturii, ci desemnează o viziune deschisă asupra tuturor mesajelor care se fixează prin semne grafice. Şi poate exista – graţie scriiturii – şi fără a fi acceptată de cititor, fără a fi impusă acestuia în mod didacticist. Antrenantă şi foarte profitabilă la lectură, intertextualitatea nu este o „grilă” menită sa-i neutralizeze cititorului intuiţia personală şi facultăţile subiective de receptare şi percepere a operei. Însă odată utilizată în actul lecturii, intertextualitatea îl „intertextualizează” pe cititor: adică îl obligă să facă diferite trimiteri la o mulţime de texte şi surse extraliterare, (re)activîndu-i, în acest mod, întreaga lui erudiţie literară şi culturală. Ea îl transtformă pe cititor, dacă e să invocăm aici spiritul lui Sorin Titel, dintr-un subiect „pasiv” al lecturii într-un agent „activ” al acesteia, cu atît mai mult cu cît într-un asemenea caz cititorului i se mai cere şi partea lui de contribuţie la definitivarea materiei semantice a cărţii.
Rezultă de aici o anume situare a intertextualităţii dincolo de realităţile literare tradiţionale. A opera cu ea nu se poate decît printr-o anumită complicitate, printr-o anumită iniţiere, printr-o anumită adeziune la funcţionalităţile ei polivalente. Toate implicaţiile intertextualităţii nu reprezintă în definitiv altceva decît expresia complexă a unei sensibilităţi artistice (şi critice) culturalizate. Ea nu refuză noutatea, deviaţia de la normă, nici diferenţele, ci, dimpotrivă, le provoacă şi le stimulează, consacrîndu-le pe ele însele ca norme. Ea se comportă deci, în direcţia amintită, asemenea curentelor literare ale modernismului timpuriu, urmărind, ca şi acestea, o extindere hegemonică ilimitată.
Vom remarca aici că folosirea noţiunii de intertextualitate în exegeza literară din Republica Moldova vine ca urmare a necesităţii studierii din altunghi a literaturii, în special a celei contemporane. Altfel spus, în spaţiul acesteia din urmă fenomenul intertextualităţii existăşi are o zonă de iradiere incontestabilă, iar însuşirea unor noţiuni exegetice noi, fie cu o conotaţie semantică locală, poate conduce uneori la înnoirea perspectivei de abordare a unor probleme. Există mai multe dovezi în acest sens: Poezia generaţiei ’80 de Nicolae Leahu; Jocurile alterităţii de Maria Şleahtiţchi; Poezia de după poezie de Emilian Galaicu-Păun; Poezia optzeciştilor: nevoia de înnoire artistică de Eugen Lungu; Efectul Menard. Rescrierea postmodernă... de Tamara Cărăuş; Coordonate ale poeticii postmoderniste de Natalia Plăcintă ş.a.
Dacă în România au apărut mai multe lucrări care abordează fenomenul şi teoria intertextualităţii, în Republica Moldova aceste materii au fost supuse explorării ştiinţifice abia în ultimii ani.* Există însă (inclusiv la noi) o întreagă literatură care, suportînd de-a lungul timpului anumite transformări tipologice, nu-şi dezvăluie multitudinea sensurilor, plenitudinea estetică etc., decît printr-o incisivă interogaţie intertextuală. Şi e timpul să se recunoască – întru binele cititorului – că această literatură îşi ascunde, deseori, anumite faţete valorice tocmai acolo unde acesta – specializat ori nu – nu a fost învăţat să le caute: în procedeele formaliste prin definiţie plurivalente şi re-modelatoare. Motivaţiile cercetării ştiinţifice a intertextualităţii sînt determinate, prin urmare, de însuşi procesul obiectiv de intertextualizare generală a literaturii de astăzi – o literatură marcată de diverse crize, dar care pare a fi supusă totodată şi unui adevărat „şoc al viitorului”, dacă e să folosim aici expresia toffleriană.
Nu trebuie neglijată nici funcţia pragmatică a unei asemenea investigaţii... Or, mutaţiile culturale actuale impun şi necesitatea cultivării unui cititor erudit şi emancipat, liber în acţiunile lui nu numai de autoritatea interpretărilor antecesorii, ci şi de autoritatea „clasicităţii” auctoriale.
Născută în mare parte din literatură, literatura de azi (şi nu numai cea de azi) trebuie ajutată să-şi formeze un cititor nou, unul sensibil la articulaţiile estetice şi semantice ale textului cel puţin în limitele în care i-o cere ceea ce Umberto Eco numeşte intentio operis [1, p. 12].
Promovarea intensivă a teoriei intertextualităţii de teoreticienii francezi în anii ’60 pare a fi fost instrumentalizată anume în această direcţie...
Folosit cu o frecvenţă sporită în literatura de specialitate din ultimele patru decenii, conceptul de intertextualitate a cunoscut diferite definiri, dar şi multiple clasificări, întreprinse în baza unor tot atît de variate criterii. În funcţie de acestea, se vorbeşte de „...o intertextualitate generală (generalizată), de un „continuum” intertextual, ca şi de o intertextualitate restrînsă – condiţie de existenţă a anumitor tipuri de texte care nu „semnifică” decît în raport cu altele; se face distincţie între o intertextualitate intenţionat practicată de autor şi una involuntară, datorată impregnării sale fireşti cu datele unui context cultural, social, istoric etc. Intertextualitatea poate fi, de asemenea, explicită (materializată în text, de obicei, prin reproducerea elementelor împrumutate – de exemplu citatul) sau implicită, difuză, ascunsă (prin prelucrarea subtilă a respectivelor elemente, de exemplu aluzia, reminiscenţa)” [2, p. 88]. Fiind imposibilă stabilirea frontierelor certe ale intertextualităţii, putem vorbi convenţional şi despre o intertextualitate internă (în sensul relaţionării unor elemente ale structurii textului); despre o intertextualitate propriu-zisă (care leagă textul cu celelalte texte); precum şi despre o intertextualitate externă – una care-i prescrie textului nişte relaţii aproape imperceptibile cu ceea ce J. Kristeva numea textul lumii.
Odată acceptate în discursul teoretic şi în cel critico-exegetic de azi ca formule ce exprimă realităţi literare incontestabile, intertextualitatea şi intertextualismul au atras impunerea a încă unui concept „de familie” – cel de intertext, acesta reclamîndu-şi, la rîndul lui, demarcaţiile semantice de rigoare, dat fiind faptul că el nu estesinonim cu intertextualitatea. Aşa cum rezultă, cu regret, din chiar titlul unui valoros studiu al aceleiaşi incontestabile autorităţi în materie Cristina Hăulică [3, p. 3]. Privit din perspectiva esteticii receptării, intertextul este acel summum, variabil şi eterogen, al tuturor textelor pe care le poate asocia unui text – în funcţie de erudiţia lui – cititorul. Din perspectiva acţiunii de semnificare a textului, intertextul este produsul obţinut în procesul scriiturii prin respectarea concepţiei intertextuale asupra literaturii. El este textul (finit sau „infinit”) care integrează, transformă şi resemnifică alte texte, asigurîndu-şi altfel propria existenţă şi prestanţă tipologică (post)modernă. E loculîn care se întretaie, dialoghează şi se susţin ori se subminează reciproc (ca în Bibliografia generala a lui M. H. Simionescu) o multitudine de texte şi o serie n de referenţi extraliterari. El nu constituie un aspect calitativ – fie şi foarte important – al producţiei de autor în ansamblu ori al producţiei paradigmatice mai largi, ci singurul domeniudeschis completamente înspre exterior – în care literatura îşi materializează, în toată amploarea, funcţiile şi dimensiunea intertextuală. Ca probe relevante în sensul dat ne pot servi (dacă e să facem trimitere întîi de toate la literatura română) Levantul de Mircea Cărtărescu, Nunţile necesare de Dumitru Ţepeneag, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare... de Vasile Voiculescu şi un şir infinit de alte cărţi din literatura universală. Ele nu pot fi calificate, în nici un caz, drept „intertextualităţi”. Drept intertextefără vreo dificultate.
Studierea intertextualităţii presupune deci – dincolo de analiza semnificării textului din perspectiva încorporării în spaţiul său a altor texte ori discursuri – şi o reluare a dezbaterii privind specificul literaturii. Or, intertextualitatea funcţionează, în anumite condiţii, ca principiu generativ, ca factor poietic, constituind nu numai un mecanism interior de funcţionare a textului, ci şi un principiu care participă la facerea acestuia. Concepută ca principiu activ de materializare a interdiscursivităţii, intertextualitatea apare ca o sursă / condiţie esenţială a devenirii literaturii de azi, devenire pe care o înţelegem ca pe o prefacere continuă prin care literatura îşi (re)pune în discuţie vechile ei frontiere. E ceea ce Cristina Hăulică definea – cu aplicaţie la creaţia lui J. L. Borges – drept „principiu constant de generare a textului” [3, p. 181]. (De fapt, procesul are o istorie mai veche: încă Mallarmé îşi manifestase voinţa de a contopi, într-o substanţă unică, literatura şi gîndirea literaturii.) Libertatea aceasta ilimitată a literaturii de a-şi contesta, regîndi şi modifica propria materie – mecanismul esenţial al modificării fiind, cum s-a mai spus, intertextualitatea – ne sugerează încă o dată ideea că această noţiune tinde să se confunde cu poietica operei însăşi, „avertizînd” cititorul asupra structurii labirintice, „plurale” şi palimpsestice a textului. Există însă aici ceva ce îl avantajează pe cititor în raport cu scriitorul: posibilitatea de a stabili, pe parcursul lecturii, conexiuni în ambele direcţii temporale. El poate citi, de exemplu, Baltagul din perspectiva Mioriţei, dar poate proceda şi invers – să citească Oda... lui M. Eminescu din perspectiva Odei în nici un fel de metru de N. Stănescu. Nivelul competenţei şi al culturii literare al lectorului constituie atuurile lui irefutabile... Să ne reamintim totuşi că intertextualitatea sfidează şi înfrînge, graţie naturii sale citante, limita dintre lectură şi scriitură. Făcînd trimiteri la alte opere, elaborîndu-şi textul în funcţie de dinamica interioară a altor texte, scriitorul ia concomitent şi ipostaza de cititor / interpret al acestora. Cititorul propriu-zis se prezintă şi el, urmînd un comportament similar, ca un (co)producător activ de sens. Astfel se face că ambii subiecţi vor fi siliţi să-şi asume anumite acţiuni unice vizavi de obiectul literar în curs de modelare-interpretare. Una din raţiunile acestei practici este aceea de a-l obliga, pe această cale, să-şi sporească gradul de iniţiere în materie de literatură. Pe de altă parte, aceeaşi practică instituie, pare-se, o nouă variantă a dialogismului, însă nu al unuia bazat pe succesiunea enunţurilor-replici, ci al unuia constitutiv, construit, am putea spune, pe modelul spectacolului în care însuşi procesul schimbului de replici formează materia lui semnificantă. Privită din acest unghi, literatura devine o experienţă predilectă a plăcerii de a dialoga, debarasîndu-se de exclusivismul pe care şi-l afişa cu ostentaţie în perioada modernismului timpuriu. Iar funcţiile ei „reprezentative” sînt înlocuite prin cea de înscenare, o înscenare în interiorul scriiturii, pe modelul teatralităţii, a unui joc de citate şi voci discursive diferite.
Dacă definim intertextualitatea ca preluare şi transformare între limitele unui text a altor texte şi considerăm că ea reprezintă atît un principiu de funcţionare a textului, cît şi unul de constituire a acestuia, reiese că ea însemnează nu numai o calitate a literaturii ca produs al practicii artistice, ci şi producereaînsăşi a operei (sau a sensului), prin antrenarea în acţiunea respectivă atît a scriitorului, cît şi a cititorului. Perspectiva în care ne situăm aici tratează deci textul nu ca pe o categorie pur lingvistică, ci ca pe una poietică în curs de încetăţenire. Noţiunea de intertextualitate implică, din acest punct de vedere, sensuri foarte largi, prezentîndu-se ca o posibilă denumire a unui nou principiu creator, susţinut, în egală măsură, atît de scriitor, cît şi de lector – joc concurenţial întru cîştigarea paternităţii sensului textual, unul fără nici o şansă de a se încheia vreodată, şi tocmai în aceasta rezidă fascinaţia lui.
Intertextualitatea participă totodată la inventarierea şi tezaurizarea, în interiorul textului, a dimensiunilor stilistice proprii tradiţiei literare. (Deosebit de elocvent în acest sens este Levantul lui Mircea Cărtărescu.) Ea îşi asumă – deopotrivă – şi funcţia unei tehnici de actualizarea literaturii tradiţionale prin „ajustarea” stilistico-semantică a acesteia la sensibilitatea şi orizontul de aşteptare a cititorului (post)modern.
Pot fi constatate aşadar, în raport cu perspectivele de cercetare, mai multe funcţii ale intertextualităţii, principala dintre ele fiind dezvăluirea unui nou mod de a fi al literaturii prin chiar participarea la refacerea substanţei acesteia. Intertextualitatea reprezintă deci un factor constitutiv al (inter)textului şi pune, implicit, în evidenţă o ideologie textuală care pretinde – şi instaurează – relaţii inedite între autor, cititor, text (operă) şi evenimentul extraliterar.
E de menţionat aici că intertextualitatea, care „guvernează” producerea operei, e dependentă ea însăşi de locul rezervat literaturii în epistema contemporană, de frontierele pe care aceasta le instituie între literar şi nonliterar, precum şi de modul în care e gîndit raportul subiectului cu alteritatea. Or, revoluţionarea conceptului de poeticitate (şi de literaritate), regîndirea naturii literaturii etc. „...corespunde unei mutaţii fundamentale a modelului general al gîndirii, mutaţie pregătită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi săvîrşită prin epistema secolului XX. E o mutaţie prevestită de Nietzsche, intuită de Mallarmé, înfaptuită, în ştiinţe, de geometriile neeuclidiene, de teoria relativităţii şi, mai ales, de mecanica cuantică, o mutaţie asumată ca nouă atitudine culturală de scriitori atît de diferiţi, cum sînt: J. Joyce, T. S. Eliot, Th. Mann sau Ion Barbu” [4, p. 160]. În ce constă această mutaţie? „În promovarea unei imagini a lumii alcătuită nu din obiecte discrete, nu din entităţi individualizate substanţial, ci dintr-o ţesătură de evenimente interrelaţionale” (subl. n.) [4, p. 161].
Intertextualitatea derivă din acest mod de gîndire a lumii. Ea este o expresie a lui „locală”, fixată pe planul strict al poeticii. Iată de ce utilizarea conştientă a intertextualităţii în perioada modernă nu ţine de modă. A judeca astfel lucrurile ar însemna adoptarea unei poziţii inadmisibil de simpliste. Cu atît mai mult cu cît scopul utilizării intertextualităţii nu este acela de a oferi „modele” de scriitură sau tipare interpretative, ci de a dezvălui legătura profundă a literaturii cu sine însăşi şi cu alţi factori implicaţi în devenirea obiectului literar. Căci există în cadrul fiecărui registru scriptic şi forme ale discursului altuia, ascunse, semimascate, difuze. Există chiar texte care transformă exploatarea intertextualităţii în principiu al propriei lor generări. Anume ele constituie acele probe literare care tind să instituţionalizeze intertextualismul ca fenomen. Ele posedă un statut literar distinct şi obligă cititorul la o descriere a lor în termenii unei critici textualiste sau semiotice. Cea mai bună cale în această direcţie o constituie... lectura relaţională, aptă să recupereze, printr-un efort susţinut, totalitatea textelor preexistente, căci „tradiţia nu poate fi moştenită, ci trebuie s-o dobîndeşti printr-o grea strădanie” [5, p. 22]. Una dintre metodele posibile de dobîndire a acesteia ar fi deci aceeaşi receptare a literaturii prin prisma intertextuală. Este o idee pe care o susţinea, cu fervoarea ce-l caracteriza, Roland Barthes. Cităm: „Citind un text raportat la Stendhal (dar care nu-i aparţine), îl regăsesc pe Proust... Altundeva, dar în acelaşi mod, la Flaubert, merii normanzi în floare sînt cei pe care îi citesc pornind de la Proust. Savurez atotputernicia formulelor, răsturnarea originilor, dezinvoltura care face ca textul anterior să vină din textul ulterior” [6. p. 200]. N.B!: Afirmaţia că extragerea textului anterior din textul ulterior se datorează „atotputerniciei formulelor” – deci şi a formulei literare intertextuale – sugerează ideea că aceasta din urmă se deschide spre un spaţiu foarte larg, în care literatura, confruntîndu-se cu propria ei devenire istorică, tinde să-şi însuşească un nou mod de existenţă, să-şi cucerească o altă condiţie ontologică.
Merită reţinut faptul că tendinţa aceasta e de natură să ducă la răsturnări radicale şi pe alt plan: să schimbe spectaculos ponderea termenilor în consecuţia autor – text – cititor. Astfel, dacă în antichitate rolul principal în funcţionarea acestei consecuţii îl deţinea textul, ca purtător de mesaj inviolabil, „sacru”, iar în literatura umanist-renascentistă acest rol îi revenea cititorului, ce-şi asuma ipostaza de instanţă demiurgică, în contemporaneitate el îi revine – datorită dimensiunii intertextuale a scriiturii – cititorului. Intertextuală prin excelenţă, opera de azi nu mai funcţionează plenar fără implicarea în procesul de fabricare (şi dezvăluire) a sensului, a celuilalt termen – cititorul. (De aici, probabil, şi apariţia – ca necesitate – a esteticii receptării.) Emancipat, cititorul contemporan are conştiinţa producătorului de sens, căci el ştie că acum „sensul” este interrelaţionare, procesualitate care-l solicită în calitate de coautor.**
Ipoteza care se impune, în fine, este aceea că finalitatea intertextualismului ca atitudine (căci noi vedem în spatele fenomenului anume o atitudine ideologică) este de a contopi, într-o materie unică, totul ce ţine de utilizarea alfabetului.
E semnul unei vîrste literare critice, care va duce, poate, la naşterea – ca dintr-un palimpsest – a unei literaturi cu adevărat noi.
 
Referinţe bibliografice
1. Eco, Umberto, Limitele interpretării, Constanţa, 1996.
2. Terminologie poetică şi retorică, Iaşi, 1994.
3. Hăulică, Cristina, Textul ca intertextualitate, Bucureşti, 1981.
4. Petrescu, Ioana Em., Modernism / postmodernism. O ipoteză // Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, Cluj, 1991.
5. Eliot, T. S., Eseuri, Bucureşti, 1974.
6. Barthes, Roland, Plăcerea textului // Romanul scriiturii, Bucureşti, 1987.
 
 
* A se vedea, în acest sens, subcapitolul 6.4. Intertextualitatea al cărţii (extrem de dense) Opera ca text. O introducere în ştiinţa textului, 2002, de Ion Plămădeală.
** Fenomenul îşi găseşte o descriere mai credibilă în remarcabilul eseu Eu, cititorul de Ioana Em. Petrescu, publicat în revista „Tribuna” nr. 9 / 1986.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog