Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

Despre expresia cai verzi pe pereţi (o încercare etimologică)

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Motto: Frunză verde de albastru /
Mă doare un cal măiastru (Nichita Stănescu).
 
1. Mai întâi, cu privire la forma frazeologismului, semnalăm înregistrarea oarecum greşită, după părerea noastră, în unele dicţionare a expresiei în cauză. De pildă, la Tiktin o descoperim în varianta „a spune, a făgădui etc. cai (verzi) pe păreţi unglaubliche Dinge, Wunderdinge erzählen, goldene Berge versprechen etc.”1, care apelează, pentru ilustrare, la citate din Iacob Negruzzi, Ion Ghica şi Vasile Alecsandri. La ultimii doi scriitori, sintagma cai verzi pe pereţi apare fără determinantul verde, ceea ce explică paranteza lui Tiktin. Probabil că lexicograful german a avut în vedere cele mai frecvente variante sub care a întâlnit expresia, dar chiar el notează, puţin mai departe, enunţul paremiologic „Cal verde şi Grec (Armean, Sârb) cuminte (nu s-a văzut)”2, deci nu avea sens să pună în paranteză adj. verde. Lazăr Şăineanu înregistrează doar structura nominală „cai verzi (pe pereţi), născociri mincinoase”, plasând însă judicios adăugarea pe pereţi în paranteză.
1.1. Din perspectiva identificării tiparului originar, ni se pare firesc modul în care expresia este consemnată în MDA (vol. I, p. 358): „(A visa sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereţi) – (A-şi închipui sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut”. Fiind vorba de o imagine vizuală, forma iniţială trebuie să fi inclus fie verbul a vedea, fie verbele a visa sau a(-şi) închipui. Apoi, cu timpul, se va fi întrebuinţat şi a spune ~ sau chiar a îndruga cai verzi pe pereţi (prin contaminare, pesemne, cu a îndruga verzi şi uscate, după cum remarcă St. Dumistrăcel).
1.2. Forma de bază de la care porneşte St. Dumistrăcel, şi sub care înregistrează expresia în dicţionarul său3, este a umbla după cai verzi pe pereţi. În opinia noastră, şi aici avem de-a face cu o contaminare: poate fi invocat frazeologismul a umbla după potcoave de cai morţi sau, mai degrabă, a umbla după cai morţi pentru a le lua potcoavele, cu semnificaţie asemănătoare, ce se va fi născut în împrejurarea în care, fierul fiind scump pe vremuri, o astfel de activitate (de „colectare a fierului vechi”, cum am zice astăzi) nu era lipsită de sens, însă era reprobabilă în ochii comunităţii rurale (care, in genere, nu era de acord nici cu „prelevarea” pieilor de la caii morţi4). Avem unele rezerve în ceea ce priveşte ilustrarea variantei a umbla după cai verzi pe pereţi doar prin citate din Rebreanu şi Alecsandri. După cum am dovedit în alt loc (şi chiar pe inventarul frazeologic din romanul Ion)5, Rebreanu nu utilizează unităţile frazeologice adecvat, iar Alecsandri este un spirit ludic, care nu ezită să modifice sau să resemantizeze expresiile româneşti (sau să le scoată în evidenţă idiomaticitatea, traducându-le ad litteram în franceză – bineînţeles, prin intermediul Chiriţei)6.
1.3. Ulterioară trebuie să fi fost adăugarea complementului circumstanţial de loc pe pereţi, modificare explicabilă prin necesităţile de rimă şi / sau ritm care caracterizează foarte multe dintre expresiile şi proverbele noastre (dar nu numai ale noastre – fenomenul se întâlneşte şi în alte culturi). Ioana Vintilă (într-un studiu din 1963) a dovedit cu suficiente exemple cât de frecvent este procedeul rimării în frazeologie şi paremiologie şi cum transformă acesta forma cuvintelor de dragul apropierii fonetice7 (de pildă, a fi slugă la dârlugă [în loc de dârloagă ‘mârţoagă’], Bucureşti, Bucureşti, punga scutureşti) sau chiar a formulelor consacrate: vrei, nu vrei, bea, Grigore, aghiazmă devine vrei, nu vrei, bea aghiazmă, Andrei.
Foarte prezentă este, în astfel de cazuri, rima imperfectă sau asonantă, un motiv în plus pentru luarea în consideraţie a soluţiei lui Stelian Dumistrăcel, după care, în registrul vorbirii populare (sau, măcar, regionale), sintagma ar fi sunat în felul următor: „cai verdz pe pereţ [sic!]”. Asupra acestei adăugiri vom mai reveni; până atunci, amintim şi expresiile imaginare a scrie / a spune musca pe perete ‘a spune lucruri fantastice, de necrezut’ şi de când se scria musca pe perete ‘de demult, niciodată’ (cf. MDA, s.v. muscă), la P. Ispirescu găsindu-se, de fapt, într-un enunţ bimembru versificat, cu rimă imperfectă: „De când se scria musca pe părete / Mai mincinos cine nu crede” (la începutul basmului Tinereţe fără bătrâneţe...). În orice caz, nu este acceptabilă ideea ce merge în sens invers, şi anume că adj. verzi a fost adăugat pentru a rima cu pereţi (cum lasă să se înţeleagă Tiktin).
2. Din perspectiva formei, considerăm că lucrurile sunt destul de clare. Ceea ce interesează cu adevărat în discuţie este sintagma (respectiv noţiunea de) «cal verde». Chiar şi în eventualitatea în care structura respectivă provine dintr-un enunţ paremiologic de tipul: Cine-a mai văzut cal verde şi grec / sârb / armean cuminte?, nu ajungem prea departe, de vreme ce, pentru întărire sau exagerare, o noţiune absurdă este dublată de o alta asemănătoare, dar a cărei valabilitate poate fi confirmată (sau nu) în planul competenţei elocuţionale (sau al cunoaşterii „lucrurilor”). Pe un tipar identic şi cu acelaşi sens, am întâlnit formularea (în zona natală a Tecuciului) Ai (mai) văzut drac mort şi raţă înecată?
2.1. Fără îndoială, Stelian Dumistrăcel are dreptate atunci când plasează în imaginar ivirea acestei formule. În ultimă instanţă, aşa este. Dar despre care imaginar este vorba? Al românilor? Al altor popoare? „Într-adevăr [spune Coşeriu], cunoaşterea lingvistică este de multe ori o cunoaştere metaforică, o cunoaştere prin imagini, care, de altfel, se orientează atât de des în aceeaşi direcţie, încât ne face să ne gândim în mod serios la o anumită unitate universală a imaginaţiei umane, dincolo de diferenţele lingvistice, etnice sau culturale”8. Însă, conform afirmaţiilor aceluiaşi savant, prin poligeneză (sau universalii frazeologice) nu rezolvăm o problemă de etimologie.
2.2. Pentru moment, se conturează două posibilităţi de a stabili originea sintagmei cal verde (şi nu a expresiei în întregul ei, românească, pe cât se pare); la rândul lor, acestea se pot desface în alte ipoteze de lucru: cal verde este fie a) creaţie internă, fie b) împrumut sau calc.
2.2.1. Nimic nu ne împiedică să admitem că românii ar fi putut crea o atare expresie. După Coşeriu, dacă „absurdul poate fi gândit [atunci poate fi] şi exprimat”9 (sau „lo absurdo es pensable y, por tanto, se puede expresar”10). Ca logos semantikós (în termenii lui Aristotel), limbajul poate exprima şi ceea ce nu există. Este şi cazul icrelor verzi din expresia a umbla după icre verzi (amintită de St. Dumistrăcel) sau al stelelor verzi (din consecutiva [îţi dau una] de vezi stele verzi). În principiu, orice limbă ar trebui să aibă mijloacele pentru a desemna ideea de «cal verde». Pe de altă parte, e greu de crezut că la români expresia a luat naştere de la reprezentările picturale ale unor cai verzi pe pereţii bisericilor sau ai unor peşteri (explicaţii plauzibile la alte popoare).
2.2.2. În ceea ce priveşte ipoteza creaţiei „externe” ce ne-a parvenit prin calc sau împrumut, aici trebuie făcută o distincţie între α) influenţa pur lingvistică  – în cazuri de bilingvism / interferenţă lingvistică, situaţie în care sintagma deja fixă cal verde ar fi putut proveni din limbile învecinate (prin simpla conversaţie), şi β) influenţa lingvistică prin intermediul culturii11. În acest al doilea caz, ar trebui să avem în vedere iarăşi o distincţie, căci sintagma ne putea veni pe β1) filieră religioasă (deci, din sursă cultă, mai exact din Biblie) sau pe β2) filieră folclorică (prin circulaţia basmelor străine, bunăoară).
2.2.2.1. Evident că, pentru toate acestea, ipotezele ar trebui verificate. Deocamdată, semnalăm faptul că, discutând expresia în cauză (pe care o ilustrează cu citate din I. Creangă, I.L. Caragiale şi I. Ghica), Grigore Brâncuş precizează că izolarea cal verde (= lucru imposibil) „are un corespondent identic în albaneză: kalë jeshil «cal verde» (adică ceva inexistent, imposibil): Ti do kalë jeshil «Vrei cal verde»”12. În acelaşi timp, lingvistul bucureştean trimite şi spre sintagma gr. πρὰσινα άλογα, înregistrată de P. Papahagi şi de Eq. Çabej – acesta din urmă arătând că expresia se întâlneşte şi în poveştile albaneze şi greceşti. De altfel, un cal verde este descoperit şi de L. Şăineanu (într-un basm [neo]grecesc, Fratele cel mic): „Un cal verde din grajdul zmeului îl aduse jos de pe munte”13.
2.2.2.2. O ipoteză care nu a fost luată în calcul până acum, din câte ştim, este posibila înrâurire biblică, atât de puternică în foarte multe privinţe14. În Biblie apare, într-adevăr, un cal verde (ἵππος χλωρός), într-un text deosebit de influent, Apocalipsa lui Ioan, în versetele ce descriu cei patru cavaleri apocaliptici. Cel de-al patrulea călăreţ este însăşi Moartea, ce vine pe un cal verde: „καὶ εἶδον, καὶ ἰδοὺ ἵππος χλωρός, καὶ ὁ καθήμενος ἐπάνω αὐτοῦ ὄνομα αὐτῷ [ὁ] Θάνατος, καὶ ὁ ἅδης ἠκολούθει μετ’ αὐτοῦ” (Apocalipsa, 6: 8).
Nu am identificat însă până acum în nicio versiune românească15 traducerea îmbinării de cuvinte ἵππος χλωρός prin cal verde. În tălmăcirile româneşti, s-a preferat, cel mai adesea, echivalarea prin cal galben (eventual cu variantele cal galbin / galbân), probabil sub influenţa versiunii latineşti (Vulgata), unde apare equus pallidus. Aşa este transpus în toate versiunile consultate (care ne interesează doar până spre mijlocul secolului al XIX-lea, din motive lesne de înţeles): NT de la Bălgrad (1648), Biblia lui Şerban (1688), Biblia lui Micu (1795), Biblia de la 1819, Filotei 1854, Şaguna 1856-1858. De abia în versiunile lui Gala Galaction găsim transpunerea prin cal galben-vânăt, care, cu excepţia traducerii Cornilescu (1926), se menţine şi în versiunile ulterioare. În tălmăcirea lui Valeriu Anania (din 2001) aflăm un cal şarg, cu explicaţia din notă: „Gălbui; verde-palid, simbol al molimei şi al morţii”. Ca fapt divers totuşi remarcăm că într-un NT catolic, tradus de Emil Pascal şi tipărit la Paris în 1992, descoperim cal verziu.
Cu toate acestea, influenţa textului biblic, chiar indirectă, nu trebuie neglijată, de vreme ce, în diferite versiuni apărute în alte limbi, ἵππος χλωρός este tradus prin: sp. caballo verde (de pildă, în Sagradas Escrituras – 1569), it. cavallo verde / verdastro, cheval vert, engl. pale green horse etc. Reprezentarea unui cal verde ivit dintr-o sursă religioasă putea impresiona imaginarul colectiv în zonele în care astfel de traduceri au existat. Motivul «calului verde» ar fi putut migra apoi şi în alte arii16. Este posibil, aşadar, să avem de-a face, şi în acest caz, cu interferenţe, o explicaţie prin etimologie multiplă fiind convenabilă şi chiar dezirabilă.
3. În linii mari, cele de mai sus au fost susţinute în 2009 ca parte dintr-un material mai amplu, pe care l-am publicat în acelaşi an sub titlul Expresii idiomatice româneşti referitoare la regnul animal. Precizări etimologice17. Faţă de cele spuse atunci, simţim nevoia unor completări.
3.1. Într-un articol (Paştele cailor verzi) din toamna lui 2010, Rodica Zafiu (care nu avea cunoştinţă şi de textul nostru) aminteşte de explicaţia dată de St. Dumistrăcel (la care subscrie): „Aşadar, e posibil ca imaginea cailor verzi să fie împrumutată; plasarea lor pe pereţi este însă o contribuţie românească, produsă (cum observa profesorul Stelian Dumistrăcel, în dicţionarul său Pînă-n pînzele albe: expresii româneşti) prin joc de cuvinte, prin amplificarea expresiei ca formulă ritmată şi cu asonanţă”18. De asemenea, lingvista bucureşteană menţionează (tot după Grigore Brâncuş, vezi supra, 2.2.2.1.) sintagmele similare din albaneză şi neogreacă. În plus, pentru expr. ngr. prásina áloga ‘cai verzi’, Rodica Zafiu precizează că „unele ipoteze explică formula grecească printr-o etimologie populară sau un joc de cuvinte (bazat pe apropierea între álogo ‘cal’ şi familia [lui?] aloghistós ‘absurd’); mai probabil ar fi ca asemănarea să nu fi fost cauza iniţială, ci doar un factor de menţinere în circulaţie al formulei”19.
3.2. În acelaşi articol, Rodica Zafiu apreciază că „plasarea [cailor verzi] pe pereţi conferă vedeniilor o anume consistenţă”. Am zice că este mai mult decât atât: plasarea respectivă conferă produsului imaginar o anumită realitate. Dacă – aşa cum spunea şi Coşeriu (vezi supra, 2.2.1.) – absurdul poate fi gândit (sau visat), atunci el poate fi şi reprezentat, inclusiv într-o manieră plastică, picturală. Pereţii şi culorile (ca materie) au rolul de a face ca o formă de conştiinţă să devină intersubiectivă, să fie cunoscută / văzută şi de alţii. În consecinţă, expresia noastră, în varianta a umbla după cai verzi pe pereţi (aşa cum este consemnată de St. Dumistrăcel), nu mai denotă o acţiune cu totul absurdă. Chiar dacă în experienţa noastră extralingvistică nu avem de-a face, în mod normal, cu nişte cai verzi, aceştia pot fi totuşi întâlniţi (şi, ca atare, denumiţi). Aici Coşeriu dă exemplul cailor pictaţi, care sunt cât se poate de reali: caii lui Paul Gauguin sunt cai verzi, iar cei ai lui Franz Marc – cai albaştri20. Caii reprezentaţi grafic sunt şi ei reali, doar că – spre deosebire de cei pe care îi aflăm în natură – au o altă existenţă (adică o altă „raţiune de a fi”), după cum ne învaţă Aristotel (în Parva naturalia, 2, 450 b) 21.
3.3. Interesantă ni se pare contaminarea a îndruga cai verzi pe pereţi (vezi supra, 1.1.), pe care profesorul Dumistrăcel a identificat-o într-o culegere de basme populare, Îngerul românului (1913), alcătuită de C. Rădulescu-Codin. Frazeologismul a îndruga verzi şi uscate semnifică (după DEX) ‘a înşira, a spune fleacuri, minciuni, vrute şi nevrute’; mai rar, înseamnă şi ‘a face ceva în pripă; a înjgheba’. Nu este greu de văzut cum a apărut o asemenea interferenţă (a îndruga verzi şi uscate + a spune cai verzi pe pereţi), de vreme ce ambele expresii se referă şi la ‘născociri, minciuni’. Partea comună o constituie adj. verzi, care însă semnifică altceva în cadrul fiecăruia dintre cele două frazeologisme amintite (verde, opus lui uscat, respectiv verde, doar în calitate de ‘culoare’). Cine cunoaşte etapele vechiului şi complicatului proces de prelucrare a cânepii nu întâmpina nicio dificultate în a descoperi cum s-a ivit expresia a îndruga verzi şi uscate cu sensul actual. Verbul a îndruga înseamnă (tot după DEX) ‘a toarce lână sau cânepă în fire groase şi puţin răsucite, necesare pentru anumite ţesături’. Tortul de câlţi de cânepă obţinut prin îndrugare era destinat pânzei pentru saci sau unor piese folosite la paturile de dormit, deci nimic de soi din punct de vedere textil. Deja numai a îndruga putea să desemneze ‘a vorbi fără şir, fără noimă’ (vezi şi întrebarea curentă Ce tot îndrugi acolo?, cu care sunt interpelate persoanele care vorbesc incoerent). Se ştie că, pentru a o toarce, cânepa trebuia să fie complet uscată; or, a amesteca fire verzi şi uscate în timpul procesului (tehnologic) al îndrugării echivalează cu a face o treabă de mântuială (de aici şi sensul rar al expresiei în cauză: ‘a face ceva în pripă’)22. Un astfel de produs nu putea fi trainic / de încredere; şi la fel trecea în ochii comunităţii, prin transfer metaforic, discursul „dezlânat” al cuiva. Nu ne miră deloc un asemenea mod de a privi lucrurile. Aceeaşi optică este ilustrată de însăşi etimologia cuvântului text (< lat. textus ‘ţesătură’ < texo, -ere ‘a ţese’). Pentru a fi credibil ori coerent sau apreciat, textul trebuie să fie o „ţesătură” bine legată.
 
Note
1 H. Tiktin, Dicţionar Român-German, vol. I (A-C) [ediţie anastatică, după ediţia din 1903], Editura Paideia, Bucureşti, 1998, p. 258-259.
2 Vezi şi formula interogativă Cal verde şi arman cuminte ai mai văzut? (în Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 153).
3 Vezi Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. [Dicţionar de] Expresii româneşti. Biografii – motivaţii (ediţia a II-a, revăzută şi augmentată), Editura Institutul European, Iaşi, 2001, p. 68-70.
4 Vezi, pentru aceasta, Cristinel Munteanu, Oameni şi cai (de la Marin Preda citire), în „Limba română” (Chişinău), anul XVII, nr. 10-12, 2007, p. 52-59.
5 Vezi Cristinel Munteanu, Tehnica utilizării frazeologismelor expresive, în „Limba română” (Chişinău), anul XVI, nr. 7-9, 2006, p. 150-158.
6 Cf. Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2007, p. 199-200.
7 Ioana Vintilă, Observaţii asupra expresiilor rimate, în „Limba română” (Bucureşti), 1963 (XII), nr. 2, p. 171-176.
8 Eugeniu Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj, înEugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală (Antologie, argument şi note de Dorel Fînaru), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, p. 179.
9 Eugeniu Coşeriu, Logica limbajului şi logica gramaticii, în E. Coşeriu, Omul şi limbajul său..., p. 275.
10 Eugenio Coseriu, Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, Editorial Gredos, Madrid, 1992, p. 145.
11 Desigur că, la rigoare, şi influenţa „pur lingvistică” este tot una „culturală”, de vreme ce limbajul însuşi este o formă a culturii (aşa cum, de altfel, sunt şi religia, laolaltă cu mitologia, şi arta, adică – în acest caz – literatura, fie ea populară ori nu), însă aici am dorit să facem o distincţie netă între împrumutul unei unităţi frazeologice şi împrumutul unui motiv (religios, mitologic, folcloric etc.).
12 Grigore Brâncuş, Istoria cuvintelor, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2004, p. 49-50.
13 Lazăr Şăineanu, Basmele române: în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice (Ediţie îngrijită de Ruxandra Niculescu, Prefaţă de Ovidiu Bîrlea), Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 360.
14 Pentru limba română, mai ales pentru calcuri, o demonstrează, în special, cartea de referinţă a lui Eugen Munteanu, Lexicologie biblică românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
15 Îi mulţumim şi aici Profesorului Eugen Munteanu de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi pentru amabilitatea cu care a răspuns solicitării noastre de a ne furniza toate contextele (care ne interesau) din versiunile româneşti ale Bibliei, de la primele traduceri până la ediţiile actuale.
16 Pentru o analiză aprofundată, din perspectiva istoriei religiilor, a culorii cailor biblici din Apocalipsă (puşi în corespondenţă şi cu caii din cap. Zaharia), vezi Pierre Sauzeau & André Sauzeau, Les chevaux colorés de l’«Apocalypse», în „Revue de l’histoire des religions”, 1995, vol. 212, nr. 3, p. 259-298 şi idem, Les chevaux colorés de l’«Apocalypse». II: Commentaires, iconographie et légendes de l’Antiquité au Moyen Age, în „Revue de l’histoire des religions”, 1995, vol. 212, nr. 4, p. 379-396. Specialiştii francezi s-au ocupat şi de reprezentările cailor apocaliptici în iconografie – un argument în plus pentru identificarea eventualilor cai verzi pe... pereţii bisericilor.
17 Vezi Cristinel Munteanu, Expresii idiomatice româneşti referitoare la regnul animal. Precizări etimologice, în „Analele Universităţii «Dunărea de Jos» din Galaţi”, fascicula XXIV, an. 2, nr. 1 [Actele conferinţei internaţionale Lexic comun / Lexic specializat, ediţia a II-a, Galaţi, 17-18 septembrie 2009, coord. Doina Marta Bejan, Oana Cenac], Editura Europlus, 2009, p. 280-290.
18 Rodica Zafiu, Paştele cailor verzi, în „Dilema veche”, nr. 346, 30 sept. – 6 oct. 2010, p. 7.
19 Ibidem.
20 În legătură cu unele aspecte legate de lexemática sa, E. Coşeriu se referă de mai multe ori la problema «cailor verzi». Iată două contexte grăitoare: „Por otra parte, las sintagmas como cavallo verde, cavallo azzurro son, probablemente, menos frecuentes que cavallo bianco (sauro, bigio, leardo, etc.), ya que en nuestra experiencia extralingüística no encontramos normalmente caballos verdes y azules. Pero si se conocen tales caballos, por ejemplo, caballos pintados (que son reales por lo menos en la misma medida en la que lo son los caballos que se pueden cabalgar), no hay ninguna dificultad en llamarlos, precisamente, cavalli verdi y cavalli azzurri.” (E. Coseriu, Las solidaridades léxicas [1967], în Eugenio Coseriu, Principios de semántica estructural, Editorial Gredos, Madrid, 1977,p. 160); „Seguramente, hablamos raras veces de caballos verdes o azules, porque no conocemos tales caballos en la realidad extralingüística. Ahora bien, desde el punto de vista de la lengua las expresiones caballo verde y caballo azul no son en absoluto desviaciones. Las utilizamos sin más, cuando se crean caballos así – por ejemplo en la pintura –. Los caballos de Paul Gauguin son, naturalmente, caballos verdes, y los caballos de Franz Marc son caballos azules. No tenemos dificultad alguna en utilizar tales expresiones.” (Eugenio Coseriu, Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, Editorial Gredos, Madrid, 1992, p. 242).
21 Iată cuvintele lui Aristotel: „Dar, aşa cum animalul zugrăvit într-un tablou este şi animal şi imagine, ambele constituind o unitate şi un acelaşi lucru, deşi existenţa celor două nu e aceeaşi, astfel că-l putem considera sau ca animal sau ca imagine, la fel trebuie să presupunem că şi imaginea din noi este în sine imagine, dar în acelaşi timp şi o reprezentare a altui lucru. În ea însăşi este o viziune sau imagine, dar întrucât se referă la altceva, este ca o icoană sau un act de amintire.” (Aristotel, Parva naturalia. Scurte tratate de ştiinţe naturale, traducere de Şerban Mironescu şi Constantin Noica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 52).
22 Mai poate fi sugerată o explicaţie (deşi nu-i la fel de convingătoare). Când se culegea cânepa (pe la sfârşitul lunii iulie), erau alese, mai întâi, firele cu flori (mai preţuite), cele cu seminţe urmând a fi treierate. După treierat, firele cu seminţe erau şi ele prelucrate într-o manieră asemănătoare, doar că (amănunt demn de reţinut!) acestea erau mai groase şi mai verzi decât cele cu flori.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog