Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Cugetări incitante, memorabile

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

O surpriză plăcută ne-a oferit Editura Epigraf: cartea Gând şi Cuvânt, o culegere de cugetări despre gândirea şi exprimarea noastră, a basarabenilor, reflectată în procesul viu al activităţii unor personalităţi notorii est-prutene, cu începere din anul 1940 până în 2012 (în cazurile în care un om de artă sau de ştiinţă a propus exemple concludente sub aspectul presupus de subiectul abordat de autoarea selecţiei), şi valabile nu doar ieri şi azi, ci – nu ezităm să credem – oricând, în condiţiile social-politice şi culturale din Republica Moldova. Că atât personalităţile, cât şi compartimentele evidenţiate în paginile cărţii au fost / sunt fixate la libera opţiune a autoarei selecţiei este absolut firesc. Am avut şi avem oameni de vază care merită să fie prezenţi într-o atare carte (Anatolie Ciobanu, Nicolae Testemiţanu, Leonid Cemortan, Vasile Melnic, Nicolae Raevschi, Vasile Pavel, Alexandru Bantoş, Ana Bantoş, Ion Melniciuc...) şi sperăm că cel puţin unii dintre aceştia şi, posibil, alţii îşi vor găsi locul într-o eventuală ediţie care va urma după epuizarea tirajului iniţial.
Acum ne propunem să informăm cititorul în privinţa caracterului incitant şi memorabil al cugetărilor cuprinse în carte, aşa cum a conceput-o şi realizat-o neobosita activistă pe tărâm cultural Ala Bujor, cunoscută şi prin florilegiile de poezie şi proză naţională şi universală Poieniţa veselă (2003), 100 de poeţi ai lumii (2005), Pagini alese din literatura pentru copii (2005), 100 de scriitori notorii ai lumii (2006) ş.a.
Atenţia Domniei Sale a fost cotropită, înainte de toate, de câteva vârfuri semeţe ale artei exprimării verbale, ca Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Vasile Coroban, Valentin Mândâcanu, Grigore Vieru, Leonida Lari, Ion Vatamanu, Nicolae Dabija, Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Serafim Saka, Nicolae Mătcaş... N-au rămas în afara copertelor cărţii politicieni din categoria lui Mircea Druc, Ilie Ilaşcu, Gheorghe Ghimpu, Nicolae Costin, actori de teatru şi cinema, regizori, ca Ion Ungureanu, Emil Loteanu, Iacob Burghiu, Anatol Codru, muzicieni cunoscuţi, ca Maria Bieşu, Eugen Doga, Ion şi Doina Aldea-Teodorovichi, Nicolae Botgros, plasticieni de talia lui Mihai Grecu, Igor Vieru, Aurel David, Glebus Sainciuc, Andrei Mudrea ş.a., dar şi – atenţie! – personalităţi din domeniul medicinei, cum sunt academicienii Gheorghe Ghidirim şi Vasile Anestiade. Spectrul personalităţilor poate fi oricând lărgit (eventual, pe contul unor citate oarecum întinse şi mai puţin concludente). Spectrul termenilor ni se pare destul de cuprinzător, impresionant, plăcut şi instructiv, deşi, la o adică, şi în această privinţă rămâne loc pentru perfecţiune.
Ca om de ştiinţă şi de artă, preferăm să punem în evidenţă şi în valoare câţiva termeni care ne privesc în mod direct şi deosebit. Ce este, aşadar, ştiinţa? „Datoria omului de ştiinţă este de a sta de veghe la focul sacru al cugetului şi al conştiinţei, de a da ripostă hotărâtă uneltirilor puse la cale de minciună”, e opinia reputatului savant, doctor habilitat în filologie, profesor universitar, doctor honoris causa al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1993), profesor honoris causa al Universităţii din Bucureşti (1994), cavaler al Ordinului Republicii, Nicolae Mătcaş. Domnia Sa nu se limitează la această constatare verbală a sarcinii primordiale a savanţilor, ci ne instruieşte la fel de corect în continuare: „Ştiinţa nu trebuie să se afle la cheremul cutărui sau cutărui conducător sau partid, scopul suprem al ei constând în a sluji adevărul”.
Justeţea acestei afirmaţii se verifică prin capacităţile savanţilor de a sintetiza cele mai întemeiate opinii ale specialiştilor din domeniu şi de a trage concluziile de rigoare în privinţa denumirii limbii literare vorbite în Republica Moldova, de exemplu. În 1994 o şedinţă a Prezidiului Academiei noastre s-a încheiat cu decizia că denumirea corectă a limbii literare vorbite la noi e limba română. Peste doi ani aceeaşi concluzie a fost votată de Adunarea Generală a forului ştiinţific, adevărul în cauză fiind bazat pe opiniile unor savanţi de mare autoritate de la noi, dar şi din Rusia (Vladimir Şişmariov, Ruben Budagov, Dmitri Mihalci ş.a.), Ucraina (Stanislav Semcinski), Italia (Carlo Tagliavini), Suedia (Alf Lombard) şi din alte ţări. Interesele partidelor şi ale grupărilor parlamentare, inerent diferite între ele, pot numai să deruteze opinia publică, în special pe oamenii lipsiţi de cunoştinţe filologice adânci, temeinice. De aceea e natural să dăm prioritate opiniilor specialiştilor de marcă.
O altă categorie esenţială în domeniul ştiinţei şi artei – talentul – este înţeleasă just şi profund, de exemplu, de cunoscutul pedagog şi literat Aurelian Silvestru, conform căruia „talentul nu este un mare dar, ci o mare datorie”. Cui serveşte aptitudinea de a crea, ce cauză pledează talentul sunt probleme de maximă importanţă în cazul oricărui om de ştiinţă şi de artă, ca, de altfel, din oricare alt domeniu al activităţii socioumane. Compozitorul şi interpretul de muzică uşoară Mihai Dolgan a „prins” cu precizie capacitatea primordială a talentului şi anume aceea de a înfrunta cu demnitate obstacolele ivite în calea lui şi de a se afirma, până la urmă, în pofida oricăror piedici: „Talentul adevărat răzbate la lumina zilei ca firul de iarbă prin asfalt”.
Ce-i drept, talentul nu se dezvoltă „de la sine”, ci necesită o muncă permanentă din partea omului înzestrat cu dumnezeiasca aptitudine de a-şi imagina o altă realitate, expresie specifică şi originală a realităţii obiective, o realitate artistică. „Talentul n-are zile de odihnă”, a observat cu toată îndreptăţirea acelaşi Aurelian Silvestru. Şi tot Domnia Sa constată fără ezitare că „talentul care nu munceşte este depăşit de mediocritatea care dă din coate”. Scriitorul George Meniuc a nutrit convingerea că „talentul fără cunoştinţe n-are cheag”, iar Ianoş Ţurcanu evidenţiază o particularitate a omului înzestrat cu talent, despre care (particularitate) se vorbeşte puţin, mai mult în surdină: „Talentul înseamnă muncă plus o picătură de nebunie”. Aici referinţa la „nebunie” urmează să fie înţeleasă ca o cutezanţă a posesorului talentului de a face lucruri inedite, de obicei greu accesibile celor mulţi, de a persevera întru realizarea a ceva nou, inimaginabil, greu de crezut şi, mai ales, de acceptat. E ceea ce spune, cu niţel alte cuvinte, şi Aureliu Busuioc, după care omul de talent „combină mii şi mii de elemente descoperite sau inventate, ca până la urmă să emită preţiosul şi nu întotdeauna unanim acceptatul nou” (aici şi în continuare sublinierile din citate ne aparţin – I.C.). Încă mai departe merge Dumitru Matcovschi: „Oamenii cu talent sunt proscrişi”, ceea ce va să însemne că sunt expuşi unor tratări neaşteptate, uneori insuportabile, din cauză că ei văd, simt, înţeleg şi ceea ce multor concetăţeni nu le este clar, ba chiar nu li-i pe plac, îi supără, îi scandalizează. E ceea ce spune şi Ion Druţă – că talentul „este o adevărată nenorocire pentru societate”, în sensul că poate dezvălui lumii ceva de neînchipuit la ora respectivă a societăţii date.
Evident, ne interesează şi termeni, cuvinte, ziceri inspirate şi din alte domenii ale vieţii. De aceea e locul să spunem că întreaga carte Gând şi Cuvânt este o sumă impunătoare de dictoane memorabile, aparţinând celor mai diferite personalităţi basarabene. Transcriem în continuare doar unele afirmaţii care ni se par demne de a fi puse în atenţia tuturor: „Dacă stai cu mâinile în sân, e imposibil să îmbrăţişezi ceva sau pe cineva” (Eugen Doga), „Ce trebuie să faci... trebuie să înveţi de la cine face ce trebuie. Cum trebuie să faci... trebuie să înveţi de la cel care face cum trebuie. Nu poţi realiza ceva decât fiind un semn «+» între ce şi cum; ce faci capătă sens şi durată doar prin cum faci...” (Vasile Romanciuc), „Vine o vreme în care noţiunea de oboseală nu mai e operaţională. Există doar crucea pe care ai aruncat-o în spate...” (Constantin Tănase), „Aud zgomotul morii, dar nu văd făina” (Nicolae Costin), „Marile adevăruri nu se învaţă niciodată din cărţi, ci numai şi numai pe propria piele, adică răsar din zbuciumul şi chinurile vieţii tale” (Vladimir Beşleagă), „Femeia şi floarea, cartea şi femeia trebuie admirate de unul singur şi în tăcere” (Grigore Vieru), „Vrabia nu aleargă după fluturi. Aşteaptă să se facă omizi” (Efim Tarlapan), „Mai bine să te culci sărac, decât să te scoli dator” (Ianoş Ţurcanu), „Dialogul se termină odată pentru totdeauna când cei care conversează cad întru totul de acord” (Iuliu Edlis), „Pe teritoriul copilului se dă marea bătălie pentru sufletul omului” (Spiridon Vangheli), „Credinţa este rădăcina noastră în Cer” (Petru Buburuz), „E rău când te laudă un prost, dar şi mai rău e când te critică” (Petru Cărare), „...Nefericirea criticilor – de a muri odată cu literatura în care au trăit” (Eugen Lungu), „Dacă nu ne sculăm dimineaţa să punem caii la căruţă, să punem plugul în căruţă şi să mergem la arat şi semănat, nu ne iese nimic” (Mircea Druc), „În artă numai pornind de la rădăcina neamului tău poţi ajunge acolo unde visezi” (Andrei Mudrea).
Am transcris aici expresii aforistice din primele 70 de pagini ale cărţii. Imaginaţi-vă, onoraţi cititori, câte asemenea expresii incitante şi memorabile ori – de ce nu? – poate chiar şi mai reconfortante puteţi găsi dumneavoastră înşivă în toate cele peste 400 de pagini. Lansăm, totodată, îndemnul să fiţi atenţi la nişte discuţii apărute spontan, firesc, până la urmă extrem de binevenite între unii coautori ai cărţii. Bunăoară, între Anatol Codru şi Ion Hadârcă. A zis primul: „Cu fiecare carte de noi necitită, / noi sălbăticim cărţi. / Eu repet: noi săl-bă-ti-cim cărţi!”. Îi răspunde în felul său corect şi decent confratele întru poezie: „Cu fiecare carte necitită, / Tot noi sălbăticim. Nu cărţile”. Jocul imaginaţiei, urmat logic de jocul ideilor, nu poate să nu ne amuze, să nu ne pună mintea în mişcare şi să nu ne placă.
Îl cităm acum şi pe Serafim Saka: „Gândurile se cer spuse clar, iar durerile, durerile pot fi tăcute”. Prea bine, dar îl contrazice Mihai Grecu: „Durerile se cer strigate”. Avem ce discuta...
Şi, în genere, Gând şi Cuvânt este o carte în măsură să dea imbold cugetării noastre, să ne incite la discuţii, spre îmbogăţirea spirituală a fiecăruia dintre noi.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog