Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

NAŢIONALUL ÎN RAMĂ

„Prutul esta ni disparti...”

Vlad MISCHEVCA

Alte articole de
Vlad MISCHEVCA
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Despărţirea neamului şi stabilirea unor hotare arbitrare, imperialiste, pe „trupul viu al Ţării”, prin graniţa pe Prut ne-a marcat adânc destinul timp de două secole1. Din acea zi de tristă pomenire – 16 (28) mai 1812, denumirea de Prut, printr-un joc de cuvinte, singurul posibil prin recombinarea literelor sale, a început să fie citită „trup rupt”!2
Moldova „ruptă” prin graniţa blestemată, despărţitoare de neam, şi-a deplâns soarta în cântecele populare. Considerăm că, din raţiuni privind antropologia culturală şi socială, aceste poezii şi cântece trebuie adunate şi cunoscute, meritând să facă parte dintr-o Antologie de versuri consacrată Anilor de cumpănă a românilor: 1812, 1940. Începând din secolul al XIX-lea, sârma ghimpată de pe malurile Prutului a fost blamată şi osândită:
„Prutul esta ni disparti,
Prutul esta n-are moarte?
Dar ne-om pune noi cândva
Şi cu gura l-om săca”.
Vasile Alecsandri în ale sale Cântice din Basarabia consemnase că „de multe rele ce-au venit de peste Prut de când Basarabia e în stăpânirea ruşilor, precum holera, locuste, invazii de armate, vânturi secetoase etc., a ieşit în ţară vorba: slut la Prut şi cântecul Prutului, care începe astfel: Prutule, râu blestemat!”. Astfel, Prutul, în memoria colectivă a poporului nostru, s-a întipărit ca un râu rău, o apă a melancoliei şi durerii, un râu dezbinător de Ţară:
„Prutule, râu blăstemat!3
Face-te-ai adânc şi lat
Ca potopul tulburat!
Mal cu mal nu se zărească,
Glas cu glas nu se lovească,
Ochi cu ochi nu se agiungă
Pe-a ta pânză cât de lungă!
Locustele când or trece,
La ist mal să se înece!
Holerile când or trece,
Pe la mijloc să se-nece!
Duşmanii ţării de-or trece,
La cel mal să se înece!
Iar tu-n valurile tale
Să-i tot duci, să-i duci la vale
Pân’ la Dunărea cea mare,
Pân’ în Dunărea şi-n mare!”
(Prutul)4.
În celeXVI Cântice din Basarabia ale românilor „ce se află sub stăpânirea rusească”, publicate de Alecsandri, de câteva ori este prezent şi hidronimul versificat – Prutul:
„Drag mi-a fost drumu-ntracoace,
Şi n-am pentru cine-l face!
Puiculiţa ce-am iubit
Zice că m-am moscălit
Şi-mi vorbeşte duşmăneşte,
De pe mal când mă priveşte,
Şi-mi tot zice: Fugi departe
Că de mine tu n-ai parte!
Când erai român curat,
Sufletul meu ţi l-am dat,
Dar de când te-ai căzăcit
Eşti ca dracul de urât.
Prutu-i mare şi nu pot
Pân’ la ea să-l trec înot.
Prutul vine ca un zmeu
Când sosesc pe malul său!”5.
Cum bine a punctat Titu Maiorescu – poporul „când face poezie, nu face politică”, iar dacă sunt abordate aceste subiecte politice – putem conchide că sunt motivate de o mare durere, „fiindcă străinul îi rămâne străin sub orce formă politică l-ar subjuga.”6.
După războiul din Crimeea s-a încercat restabilirea hotarului de pe Nistru şi a fost cerută în mod expres restituirea Basarabiei de către locuitorii Principatului Moldovei, care au adresat, la 1856, o „Petiţiune Sublimei Porţi”: „Buna credinţă, ecvitatea, securitatea Europei interesată de a ni acorda un hotar care să poată pre lesne să fie apărat şi să nu deie prilej, prin o hotărăre sigură şi firească, la nici un feliu de contestaţie; comunitatea de origină, de limbă, de morave, toate consfinţesc dară dreptul nostru secular ca să recăştigăm vechele noastre hotare şi să le întindem (de la Prut – n.n.) pănă la Nistru.”7.
Comparând starea Moldovei, de la 1857, cu trecutul ei istoric, clasicul literaturii naţionale Vasile Alecsandri avea să o deplângă:
„Scumpă Moldovă! ţară de jale!
Ah! în ce stare tu ai ajuns!
Lasă-mă-a plânge rănile tale,
Căci pân-în suflet mă simt pătruns!
 
Tu, ce eşti bună, dulce, iubită,
Tu, ce eşti fiica lui Dumnezeu,
Cum te loveşte soarta cumplită!
Cum te îneacă amarul greu!
 
Lupii, şi corbii, şi vulpi străine
Fac a lor hrană din corpul tău,
Şi tu, Moldovă, plăteşti cu bine
La toţi aceia care-ţi fac rău! (...)”
(Moldova în 1857)8.
În epoca lui Alexandru Ioan Cuza, în lunca Prutului, s-a cântat şi această doină de jale (auzită de la Filip Iene, din Cobâlca, de T. Roşculeţ):
„Pelinaş, frunză amară,
Când muscalu’ni-ocupară,
Acea vară n-a fost vară,
Şi-a fost un potop şi-o pară,
De ne-o ars la inimioară!
 
Frunzuliţă de cireş.
De s-ar face dealu’şes
Şi pădurea condeieş,
De la muscal să mai ies,
Că muscalu-i mângâios,
Ca un şarpe veninos.
 
Arză-l focu’de muscal
C-a făcut Prutu’hotar
Şi-a rupt fratele de frate
Şi-a adus prăpăd şi moarte!
Arză-l para focului,
În cazanu’iadului,
În cela mai clocotit
Că urât ne-a urgisit.”9.
Anul 1812 este prezentat, în publicistica eminesciană, drept un „personaj” nefast, într-o totală negativitate valorică. Cum a nuanţat acad. Mihai Cimpoi: „El joacă, aici, un rol de Satan cu semnificaţie biblică: de diavol îmbrăcat în roşu şi cu furca în mână, simbol al distrugerii.”10. Concluzia logică a profetismului negru eminescian e că acest tăvălug al „deşertului sufletesc”, al „urâtului” se va extinde şi asupra românilor basarabeni: „Şi, dacă o asemenea soartă aşteaptă pe slavi chiar în împărăţia Moscului, ce soartă va aştepta oare pe bieţii români din Basarabia!”11. De remarcat intuiţia de vizionar a lui Eminescu, care, făcând o radiografie a situaţiei Rusiei, a scris: „această putere este poate unica care, bătând, s-a lăţit, bătută, n-a pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut cu încetul, fără nici un fel de săritură... Ţarigradul a fost visul neîmbătrânit al slavilor de nord.”12. Marele român Mihai Eminescu, în a sa chemare – „La arme”, şi-a început versurile patriotice cu vibrantele strofe, adresate fraţilor de peste Prut:
„Auzi?... Departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi:
E glasul blândei Basarabii,
Ajunsă’n ziua de apoi –
Şi sora noastră cea mezină,
Gemând sub cnutul de Calmuc,
Legată-n lanţuri e-a ei mână,
De ştreang târâtă ei o duc.
Murit-a?... Poate numai doarme
Şi-aşteaptă moartea de la câni?
La arme!
La arme, dar, Români!...”.
Eminescu – poet şi istoric – a demonstrat, ca nimeni altul din generaţia sa, adevăratul românism şi compasiunea faţă de drama Moldovei, scriind „despre Basarabia”:
„Nu e destul că oameni de-origine barbară
Moşia’n jumătate nemernic ţi-o furară,
Că între Prut şi Nistru pe-olatele bătrâne
Domnesc pe neam şi ţară calmuci cu cap de câne,
A căror mutră slută ş’adânc dobitocească
N’o’ntrece decât doară inima lor cânească?
Nu e destul c’acolo în neagră ‘ntunecime
Copiii-şi blestăm soarta neascultaţi de nime,
Că cnutul îi zdrobeşte – şi roiuri de sălbatici
Trăind sardanapalic, beţivi şi muieratici,
Să stingă-orice lumină, să smulgă limbi din gât,
Când unul româneşte o vorbă a’ndrăsnit.”
În anul când Rusia ţaristă celebra un secol de la anexarea Basarabiei, E. Revent a scris cântecul durerii – Anul 1912:
„Să tragem clopotele-a moarte,
Căci azi e sfânta dezgropare
A gloriei din vremi bătrâne,
Din Prut şi Nistru, pân’la Mare.
(...)
Se lasă jale tot mai neagră,
Înspre Suceava şi Bender,
Şi lângă Prutul plin de lacrimi,
Rămas-a Iaşul trist, stingher...
 
Moldovei noastre sângerânde,
Duşmanii, rana i-o dezleagă,
Şi Bucovina-şi plânge soarta,
Cu sora ei atât de dragă.
(...)
Şi-n groapa lui, tresară Ţarul,
Ce ne-a răpit pământul ţării,
Şi ţărna lui să se-nfioare
De fulgerele râzbunării...”13.
Cu toate acestea, după cum relata ziarul fondat de Nicolae Iorga „Neamul Românesc”: „Conştiinţa naţională a moldovenilor dintre Prut şi Nistru s-a păstrat nealterată. Basarabenii s-au numit şi pe mai departe moldoveni. În cântecele lor şi-au exprimat aspiraţiunile naţionale:
«Prutule dac-ai seca
Noi ca fraţii ne-om avea
Fraţi de cruce, fraţi de sânge
După mine n-ai mai plânge».
În 1918, fraţii noştri basarabeni au fost cei dintâi cari s-au alipit Ţării vechi.”14.
Conform aforismului lui Efim Tarlapan: „După pactul Hitler-Stalin, România a devenit o ţară fără maluri. Fără malul stâng al Prutului, fără malul drept al Nistrului...”15.
Calvarul s-a repetat din nou, în vara anului 1940, când a fost „ruptă fără nici o vină, o parte din trupul ţării locuit dintr-un capăt la altul al ei cu blajini moldoveni, în amintirea cărora au rămas vii plăeşii lui Ştefan, apărătorii graniţei din cetăţile Hotinului, Soroca, ori Cetatea-Albă, în zidul căreia mai străjueşte stema Moldovei”. Prof. I. Simionescu, membrul Academiei Române, scria în acele zile tragice: „Forţa a frânt brutal legea dreptăţii netăgăduite. Prutul a ajuns iarăşi râu blestemat, în vadurile căruia curg potop de lacrimi ale fraţilor despărţiţi de fraţi”16.
Una dintre cele mai vibrante poezii patriotice – Doina Prutului – a fost scrisă de poetul George Buznea (autorul fiind mai cunoscut pentru traducerea din limba italiană a lucrării Divina Comedie de Dante Alighieri), originar din satul Vetrişoaia, situat pe malul Prutului, în dreptul oraşului Leova, în chiar vara anului 1940, când, în urma ultimatumului Uniunii Sovietice din 27 iunie, România era obligată să cedeze Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa. Poezia este, cu adevărat, un document al epocii, o mărturie a unui nou calvar al moldovenilor, după cel din anul 1812, exprimând jalea şi tristeţea ce au înnegurat sufletele românilor în vara acelui an de tristă amintire, în care se prăbuşeau hotarele României Mari.
„Prutule, apă bătrână,
Prutule, apă română,
Prutule întunecat,
Mâl cu plâns amestecat!
 
Prutule, adâncă rană,
Peste ţara cea Ştefană,
Tu desparţi ca un duşman,
Moldovean de moldovean,
 
Grai de grai de la o mamă,
Şi năframă de năframă,
Unde’i plâns sub cer înalt,
Şi pe-un mal, şi pe cel’lalt
 
Şi desparţi de la Carpaţi,
Până ‘n vale la Galaţi
Brazda lungă, răzăşească,
De-altă brazdă românească;
 
Şi de văi îngemănate,
Desparţi frate de alt frate;
Şi pe-un plai cu aceeaşi horă,
Desparţi soră de-altă soră;
 
Şi prin neguri şi prin ceaţă,
Desparţi viaţă de-altă viaţă,
Şi prin ploaie şi prin vânt,
Un mormânt de alt mormânt;
 
Că nu e hotar sau carte
Să ne poată ’n veci desparte,
Cum nu sunt nici frontiere
Să despartă o durere;
 
Decât plânsul în tăcere,
Să se schimbe în putere,
Ca să rabde şi s-aştepte
Şi cel mic hotare drepte.
 
Prutule cu Siret frate
Şi cu Nistrul jumătate,
Prutule care ne’mparţi,
Cât o să ne mai desparţi?!
 
Ca să-mi văd tata şi mama,
Cât ai să-mi mai ceri tu seama,
Prutule care ne frângi,
Cât şi tu ai să mai plângi?
 
Măi frăţâne, măi vecine,
Ce-ai avut şi ce-ai cu mine?
Că din Prutul românesc
Ai făcut şi Prut rusesc,
 
Iar din harta până ’n slove
Ai făcut două Moldove,
Care vin şi plâng la Prut,
Că azi iar le-ai desfăcut,
 
Cum desfaci din rădăcină
O tulpină de tulpină,
Ca să-şi plângă apoi soarta,
Una’n stânga, alta’n dreapta,
 
Ca să plângă totdeauna
Că sunt două ’n loc de una;
Două care au şi’n humă,
Şi ’n azur aceeaşi mumă,
 
Cât li-e neamul şi moşia,
Mama noastră, România!
România, celei care
Iar i-ai pus strâmbe hotare;
 
Prutule, râu blestemat,
Prutule întunecat,
Face-te-ai pe veci mutat
Lângă Nistrul înspumat, –
 
Să ne fii acolo hat!”17.
Şi după cel de al Doilea Război Mondial, moldovenii şi-au îngânat cântecele triste, evocând nedreptul hotar ca pe un gard, împletit din nuiele şi din „jele”:
„Cine nu-i mâncat de rele
Nu ştie-a cânta de jele,
Când mă uit printre nuiele
Peste Prut la nemurele...”18.
În perioada postbelică: „Politica abraşă a Rusiei şi politica laşă a României au transformat Prutul din apă curgătoare în... târâtoare”19. Iar tânăra generaţie, de pe ambele maluri ale Prutului, readuce în discursul său drama neamului şi râului despărţitor. Ca, de exemplu, poetul român, expulzat de autorităţile comuniste în 2008 din Republica Moldova, Vlad Pârău, care scria:
„...Noi vă zicem să trăiţi
Dincolo de Prut
Şi cu noi să vă uniţi
Dincoace de Prut
Să daţi jos sârma ghimpată
De pe râul Prut
Să fim iar ce-am fost odată
Un nou început!”.
De acelaşi Vlad Pârău este şi Imnul Basarabiei:
„Pe Prutul ars de soare, pe Prutul ars de sânge,
Istoria se scrie, istoria se plânge
Şi stăm uitaţi de veacuri, statui în hora mare...
Fractură-a unităţii, îmbrăţişarea doare.”.
Autorul mai scrie şi În Basarabia-i priveghi şi cânt de jale:
„Privind la graniţele sfâşiate,
La Prutul care apă nu-i, ci-i sânge,
Întreaga Românie-n chin se zbate,
Trecutu-nveninate lacrimi plânge...”.
Dimitrie Rachici este semnatarul poeziei Dor de Basarabia:
„Vino, Basarabie, ’napoi –
Cer spuzit de roditoare ploi,
Vino, răsărit pictat cu sânge...
Vatra veche după tine plânge!”.
Până la urmă, Verbul ne-a păstrat şi, cu siguranţă, ne va păstra unitatea naţională de pe ambele maluri ale Prutului. Poetul Nicolae Dabija aminteşte că: „Numind lucrurile – le stăpânim”20, iar în poezia De la noi înfățișează „distanţa”, care ne mai desparte:
„Pe sub gheaţă, pe sub sloi,
curge Prutul înapoi –
de la noi şi pân’la voi,
de la voi şi pân’la noi...
De la noi şi pân’la noi.”21.
Prutul se prezintă şi în secolul al XXI-lea nu doar ca o frontieră geografică, ci şi ca un hotar geopolitic, ce delimitează Europa Unită de Europa de Est. Apele râului rămân a fi o distanţă între Noi şi Noi. Gardul de „sârmă ghimpată”, precum scria Grigore Vieru, încă mai „trece prin grădina noastră”.
Poetul român, care a copilărit pe „malurile tragicului râu” şi o „viaţă întreagă” a dorit să treacă Prutul („Când pe lume-am apărut / La o margine de Prut, / Lângă râul pătimit...”), le-a versificat în scrierile sale. Iar în aceste „Vremuri când / Nici apele Prutului / Nu mai ştiu / De vor ajunge la mare”, Grigore Vieru consemnase profund şi patetic:
„Curge Prutul între noi şi plânge
Că ni-i greu şi lui la fel i-i greu,
La un val de apă, trei de sânge,
Bietul Prut uitat de Dumnezeu.
(...)
Şi din cer întregul loc arată
Ca un rai însângerat la brâu,
Vino, frate, să legăm odată
Malurile tragicului râu!” (Maluri de Prut).
Poetul, în cartea sa Acum şi în veac, enunţă fără echivoc:
„M-am săturat de simboluri,
Pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte.” (Pictează-mi o mirişte)22.
Iar în acest context, tema Basarabiei este prezentă emblematic prin drama râului de graniţă:
„Sunt Prutul singur şi istoric,
Ghimpată sârmă îl răneşte.
Îl suge de-o vecie marea,
El de-o vecie izvorăşte.” (Poezia Sunt)23.
Tot Grigore Vieru scrie:
„Poate că chiar Prutul
Cu suferinţele sale de azi
Este cântecul acela,
Poate că el este
Podul întins peste
Întreaga Ţară” (Eu cred că Prutul)24.
Poetul conştientiza că:
„...apele Prutului nostru –
Atât de al meu este!
Şi toată Ţara
E un pod peste Prut!” (Drumul)25.
„Valuri vechi şi valuri noi,
Curge Prutul fără noi
Neavând, noapte şi zi,
De cine se alipi.” (Podul)26.
„Fără de viaţă
Se duce Prutul la vale.
Deasupra lui,
Ca deasupra unui mort,
Plâng ochii noştri.
Alt Prut
Vine din urmă;
Tinere şi limpezi
Şi pline de numele nostru,
Auzit de la strămoşi,
Aleargă undele sale.” (Vii tu)27.
Regretatul nostru poet naţional cu o viziune de profet ne-a lăsat drept testament flacăra vie a eternei chemări:
„Lângă doină şi izvor
Nu-i uşor să-ţi fie dor,
Nu-i uşor să fii curat
Pe pământ înstrăinat.
Vă las dorul cel durut
Şi nădejdea de la Prut.
V-am crescut, v-am ridicat,
Mă pot duce,
Mă pot duce împăcat.” (Testament)28.
După 200 de ani ce s-au scurs, precum apele tulburelui râu, din ziua raptului Basarabiei, încă mai „stăm neputincioşi unii în faţa altora cu Prutul între noi, care, însingurat de atâta vreme, nu pricepe ce se întâmplă...”29.
Însă generaţia nouă – copiii noştri – nu uită istoria şi vechile hotare ale Ţării. Un frumos exemplu poetic în acest sens îl constituie totalurile Festivalului de Poezie Patriotică pentru elevi şi studenţi(ediţia a cincea, 2012), organizat de Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova. Următoarele strofe, selectate din creaţia laureaţilor acestui festival, abordează tocmai tema „Basarabiei” şi a „Prutului – hotar în lume şi pe hartă”30:
 
Diana ENACHE
De la Ungheni la Iaşi
 
„De la Ungheni la Iaşi e cale lungă.
Prutule, nu este vina ta!
E vina celor ce-au sădit poruncă
Şi graniţe au pus pe apa ta.
(...)
Prutule, ţi-e dârză veşnicia
Şi vrednică-i puterea care-o ai.
Sperăm ca Dumnezeu să pună România
Şi Basarabia pe un acelaşi plai!
 
Să nu mai fii hotar ci să fii scut
Şi apele în freamăt să îţi laşi!
Atunci şi drumul ar părea mai scurt –
Un drum frumos de la Ungheni la Iaşi.”
 
Nicoleta ROTARU
Pe malul Prutului îngenunchez în lacrimi
 
„Pe malul Prutului îngenunchez în lacrimi
Şi plâng, şi vreau un alt destin.
Şi vreau ca tu mereu să-mi fii aproape
Fruct dulce, interzis, frate străin.
(...)
Pe malul Prutului îngenunchez în lacrimi.
Dar cred. Eu ştiu că nu-i târziu,
Noi ne vom da mână cu mână, frate,
Şi vom schimba al nostru trist destin.”
 
Nicoleta DONOS
Vocea Basarabiei
 
„Vocea Basarabiei ţipă a dor
Despărţirea nu-i lucru uşor
Fraţilor gemeni de peste Prut
Li s-a prefăcut inima-n lut.
 
Urlă Nistrul cu jale
Că ne este hotarul mare
Doamne, cum poţi despărţi
Ţară de ţară, români vom fi.
 
Se surpă cerul
Şi începe a lăcrima pământul
Nistrul şi Prutul în spume s-au prefăcut
Până vor fi frate cu Dunărea, ca în trecut. (...)”
 
Note
1 Cf.: Vlad Mischevca, Anul 1812 (Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei). „Elan Inc” SRL, Chişinău, 2012, p. 118-125.
2 Vlad Cubreacov, PRUT – TRUP RUPT sau despre debelatio de la 16 mai 1812, în „FLUX”, 13 mai 2011, http://www.flux.md/articole/11753/
3 Nota editorului: „Înainte de luarea Basarabiei de moscali, cântecul zicea: Nistrule, râu blăstemat, fiindcă toate relele veneau de peste Nistru”.
4 Vasile Alecsandri, Opere în zece volume, vol. III, Editura Hyperion, Chişinău, 1991, p. 387; Cf.: Ch. Upsan Clark, United Romania. The Eastern Europe collection. Ayer Publishing, 1932, p. 8.
5 Vasile Alecsandri, Opere în zece volume, vol. III, Editura Hyperion, Chişinău, 1991, p. 537.
6 Titu Maiorescu, Poezii populare române. Recenzie la Poezii populare ale românilor adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, tipărită cu spesele azilului Elena Doamna, 1 vol. în 8, VIII şi 416 pag., Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, Bucureşti, 1866. http://ro.tititudorancea.org/z/titu_maiorescu_poezii_populare_romane.htm (ultima accesare: 22.01.2013).
7 Pressa francesă și Principatele Romîne. Articole etrasse din Zimbru de Teodor Codrescu. Iași, 1856, p. 153.
8 Vasile Alecsandri, Opere în zece volume, vol. I, Editura Hyperion, Chişinău, 1991, p. 226.
9 Materiale folclorice, vol. II, Iaşi, 1929. Cit. după: C. Manolache, Alexandru Ioan Cuza în memoria contemporanilor săi. Ploieşti, 2012, p. 44.
10 M. Cimpoi, Anul 1812 în proiecţiile vizionare eminesciene, în „Akademos”, nr. 2 (25), 2012, p. 25.
11 Ibidem, p. 26.
12 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, ed. a 2-a, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2008, p. 58.
13 D. Munteanu-Râmnic, Pentru Basarabia. Culegere de texte, ed. a II-a, revăzută şi îngrijită de C. Manolache, Ploieşti, 2012, p. 87-88.
14 Ziarul „Neamul Românesc”, 10 iulie 1940.
15 E. Tarlapan, Aforismele istoriei, în „Destin românesc”, 2012, nr. 2 (78), p. 188.
16 Ziarul „Neamul Românesc”, 10 iulie 1940.
17 Apud: revista „Maluri de Prut”. Anul III, nr. 4, ianuarie 2010, p. 9.
18 N. Dabija, Jocuri de copii, în „Literatura şi Arta”, nr. 18 (3426), 5 mai 2011, p. 1.
19 E. Tarlapan, op. cit., p. 189.
20 M. Dabija, Partea noastră de veşnicie – Limba Română, în „Literatura şi Arta”, 3 septembrie 2012, p. 1.
21 N. Dabija, Prutul are două maluri. Vicovia, Babel, Bacău, 2012, p. 4.
22 Gr. Vieru, Acum şi în veac: poeme, cântece, confesiuni, Editura Litera, Bucureşti – Chişinău, 2001, p. 104.
23 Ibidem, p. 201.
24 Ibidem, p. 150.
25 Ibidem, p. 161.
26 Ibidem, p. 184.
27 Ibidem, p. 213.
28 Ibidem, p. 215.
29 Ibidem, p. 278.
30 „Literatura şi Arta”, nr. 52 (3513), 27 decembrie 2012, p. 5.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog