Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRELEGERI

Tipologia textelor poetice elaborată de Mircea Borcilă: semnificaţie şi perspective de aplicare

Emma TĂMÂIANU-MORITA

Alte articole de
Emma TĂMÂIANU-MORITA
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

0. Note preliminare
Dată fiind ocazia specială care motivează grupajul de lucrări din perimetrul lingvisticii integrale al prezentului număr de „Limba Română”, dedicat profesorului clujean Mircea Borcilă la 70 de ani, îmi voi lua libertatea de a iniția contribuția de față prin câteva considerații personale.
Nu pot să afirm că Mircea Borcilă mi-a fost profesor în sensul îngust al termenului, întrucât în anii studenției mele la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (1986-1990) situația din facultate era de așa natură încât nu am avut ocazia de a-l asculta de la catedră decât în cadrul unui curs special de poetică. Începând din 1987 au existat însă, în afara cursurilor propriu-zise – la conferințe, la cercul științific studențesc de lingvistică, în discuții informale –, numeroase ocazii de a asista la pasionatele sale argumentații în domeniul teoriei limbajului și al poeticii. După Revoluție, în atmosfera de entuziasm și justificată reînnoire a programelor academice, a primit și Mircea Borcilă, în sfârșit, dreptul bine-meritat de a ține un întreg ansamblu de cursuri magistrale care au fost, toate, expresia unui proiect științific coerent ce avea să se concretizeze în prima școală coşeriană din România: Lingvistică generală (Istoria gândirii lingvistice occidentale), Semantică, Poetică, Curs special de teoria limbajului (Lingvistică integrală). Din 1990 și până la prima mea plecare în Japonia, în toamna anului 1994, ca și imediat după întoarcere, în 1996, am asistat, în fiecare semestru, la toate cursurile sale: nu ca student, ci ca preparator și apoi asistent, având astfel, în plus, șansa (– în același timp, prilej și obligație de studiu neîntrerupt –) de a ține seminarii la cursurile sale de Lingvistică generală și Semantică. Pot să afirm, de aceea, fără exagerare, că personalitatea științifică a lui Mircea Borcilă a fost factorul determinant în trasarea drumului pe care l-am urmat în formarea mea ca lingvist. Alături de mine în sfera de influență ... „borciliană”, în acei ani, s-au aflat Cornel Vîlcu, Lucian Lazăr, Eugenia Bojoga, Lolita Zagaevschi și Oana Boc – cei care vor constitui nucleul Centrului de Studii Integraliste de la Cluj, și, ulterior, al catedrei noastre, Catedra de lingvistică generală și semiotică. În deceniile care au urmat, mulți alți cercetători de la Cluj, Sibiu, București, Iași ori Chișinău au urmat calea integralismului coşerian, unii sub îndrumarea directă a lui Mircea Borcilă. În perimetrul contribuției de față mă voi referi însă, în mod intenționat, doar la cei din nucleul inițial – cei care au fost primii soldați, în spațiul românesc, într-o bătălie pentru impunerea paradigmei integraliste în lingvistică și în științele culturii în general1, la un moment inaugural, când era încă incert în ce direcție vor înclina sorții2.
Dacă ar fi să aleg și să aduc în prim-plan acum, la sfârșit de an 2012, dintre toate publicațiile lui Mircea Borcilă, una singură, pe care o consider a fi cea mai însemnată sub aspectul originalității instaurării de paradigmă conceptuală în investigarea unui fenomen din aria vastă a limbajului, m-aș opri fără ezitare la studiul din 1987, Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor poetice. Secțiunile ce urmează argumentează această alegere.
Prefigurat, în liniile generale, de studiul Types sémiotiques dans la poésie roumaine moderne (1981), Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor poetice avansează un edificiu conceptual complet – în sensul unei depline coerențe interne și al unei solide fundamentări. Dacă autorul însuși s-ar reapleca acum, după 25 de ani, asupra textului în cauză, sunt convinsă că nu ar afla nimic care să se impună amendat, rectificat, ori adăugat. În același timp însă, fiecare componentă a acestui edificiu complet deschide câte un întreg câmp de investigație care invită noi elaborări, noi desfășurări analitice, noi validări aplicative.
 
1. Modelul tipologic: principii, criterii, subcategorii rezultante
Modelul tipologic propus de Borcilă se ancorează pe tărâmul poeticului, cu importanta precizare că, în mecanismele sale nucleare, „la nivelul profund şi în momentul primar al construirii lumii textului” (1987: 186), poeticul nu se limitează la manifestarea ca poetic literar, ci se regăseşte şi în celelalte domenii ale creației culturale: mitic-religios, filozofic-metafizic şi constructiv-ştiințific3. Privilegierea poeticului literar în procesul de construcție și ilustrare a modelului tipologic decurge din faptul că acesta este locul în care posibilitățile creatoare ale limbajului – inclusiv posibilitățile de creare a sensului dincolo de zona lingvisticului propriu-zis – devin cel mai pregnant vizibile, oferind astfel un punct de reper predilect. Demersul este concordant cu motivul privilegierii „literaturii” ca artă în calitate de obiect al lingvisticii integrale a textului: aici întâlnim desfăşurarea plenară a tuturor posibilităților limbajului (Coseriu 1971/1977: 203-204; 1981: 110), aici se realizează maximal relațiile semnice constitutive pentru sens şi funcțiile evocative, în timp ce alte moduri discursive sau tipuri textuale se caracterizează prin „suspendarea” sau „dezactualizarea” unora sau altora dintre aceste relații şi funcții.
Criteriul prim definit de Borcilă îl constituie „orientarea” sau „intenția generală” a procesului de poesis discursiv, care se prezintă, astfel, disociat tipologic chiar de la nivelul „procesului metaforic constitutiv, nuclear” (1987: 188-189)4. Prin aplicarea a încă două „criterii primare”, anume „principiul existential-axiologic” care guvernează procesul de poesis (sintactic vs semantic) și „modelul de construcție referențială” în text (iconic-diagramatic vs simbolic), M. Borcilă definește, pornind de la categorizarea blagiană a metaforei, două orientări majore ale construcției de sens poetic.
(a) Finalitatea „plasticizantă”: sporirea și ‘revoluționarea’ percepției, vizând a reconstrui lumea din / în detalii intensificate, eterogene, disparate, după un principiu iconic-diagramatic; lumea creată prin discurs este monostratificată, în ea esențele sunt identice cu manifestările lor perceptibile.
(b) Finalitatea „revelatoare”: dezvăluirea unor esențe ascunse în spatele aparențelor sensibile; lumea creată prin discurs este independentă de structura și legile lumii empirice, iar fenomenele îndeplinesc doar rolul de semne simbolice în virtutea cărora se întrevede existența unui plan ontologic secund, al misterului sau al esențelor inaccesibile direct cogniției.
Prin aplicarea unor criterii secundare, fiecare finalitate se subdivizează în două subtipuri, rezultând astfel un total de patru situații, ilustrate de Borcilă prin opera (și, în subsidiar, prin poetica explicită) a unor nume importante din poezia română a secolului XX. Modelul lui Borcilă este prezentat pe larg și analizat în detaliu, pe fundalul teoretic al integralismului, de către Oana Boc (2007: 88-100) și Lolita Zagaevschi Cornelius (2005: 96-105, 115-123). Mă voi mărgini aici să reamintesc cele patru tipuri, în tabelul sintetic de mai jos (Tabelul 1).
 
Sub-moduri ale modului textual poetic
„plasticizant”
„revelator”
„sintactic”
(A1)
„asemantic-asintactic”
(A2)
„semantic”
(B1)
„semantic-sintactic” (B2)
(cu menținerea coerenței discursive)
ex. Tudor Arghezi
(cu distrugerea coerenței discursive)
ex. poezia avangardistă
(simbolic-mitic)
ex. Lucian Blaga
(simbolic-matematic)
ex. Ion Barbu
Tabelul 1: Modelul tipologic elaborat de M. Borcilă
 
Modelul lui Mircea Borcilă își dovedește pe deplin fertilitatea în demersul de construire a unei tipologii textuale care caută să depășească statutul unei simple clasificări după criterii diverse a unor (seturi de) unități sau proceduri textuale, ori a textelor ca ergon, ca produse deja realizate. În mod concret, cu mijloacele analitice pe care le oferă lingvistica integrală a textului ca lingvistică a sensului, am propus un asemenea demers în Tămâianu 2001a, definind textual-tipologicul drept principiu formator al activităţii discursive, drept formă (în accepţie humboldtiană) a textului.
Ca formă a textului, textual-tipologicul reflectă modalitatea construcţiei de sens, adică, în termeni coşerieni, modalitatea în care semnificatele şi designatele unităţilor textual-constitutive (elemente lexicale şi gramaticale de diverse ordine de mărime) devin semnificant de grad secund, pentru conţinutul textual specific care este sensul, precum şi modalitatea articulării interne a sensului. Identificarea tipului textual în această înţelegere urmăreşte să justifice omogenitatea şi coerenţa funcţională subiacente diversităţii unităţilor, funcţiilor şi procedeelor textuale ca atare. Tipul textual astfel definit nu este constatabil empiric, în mod direct, prin prezenţa / absenţa sau statistica materială a unor unităţi, procedee sau chiar funcţii textuale ca atare, ci trebuie descoperit prin conducerea hermeneutică a acestora, în calitate de „materie primă” a constituţiei textuale, la principiile care explică unitar construcţia sensului.
Într-o înțelegere relațională a conceptului de formă textuală, tipul unui text va putea fi descris pe mai multe paliere funcțional-distincte. Dintre acestea, forma de gradul unu corespunde, în descendenţă humboldtiană, disocierii primare între modurile discursive „poetic” / „nonpoetic” („prozaic”), iar forma textuală de gradul doi decurge din finalități interne mai determinate, cum sunt finalitățile plasticizantă și revelatoare, cu subcategoriile lor, din modelul lui Mircea Borcilă.
În viziunea energetică humboldtiană asupra modurilor discursive, poeticul şi prozaicul, în calitate de ipostazieri discursive ale limbajului („fenomene ale limbajului”5) reprezintă cele două „direcții” fundamentale în care se desfăşoară activitatea de creație lingvistic-intelectivă. Deşi „diferențele intrinseci” se manifestă, pe cale de efect sau consecință, şi în caracteristici recognoscibile la suprafață prin „detalii” constituționale ale textului, i.e. în „termeni, forme şi construcții gramaticale”, separarea modurilor ține de esența necuantificabilă a „tonalității întregului, situată în natura lor profundă” (Humboldt 1836: 171). Nu cred că mă înșel afirmând că tipologia textelor poetice elaborată de M. Borcilă este, în momentul de față, singura dezvoltare sistematic-comprehensivă şi coerentă a acestui tip de viziune teoretică, pentru domeniul modului poetic, desfășurând tehnic ceea ce la Humboldt prezintă mai degrabă caracterul unei intuiții preliminare a ariei vizate. Deși studiul din 1987 nu dezvoltă referințele la cadrul teoretic al lingvisticii coşeriene, puntea de convergenţă cu bazele integralismului lingvistic este ulterior explicitată şi justificată pe larg, în special în Borcilă 1997a și 2001a.
 
2. Conceptualizarea unor posibilități generale ale textelor poetice
Deși ilustrate cu material textual construit în limba română, cele patru submoduri ale modului poetic captează posibilități generale de construcție a sensului poetic, altfel spus, orientări generale ale articulării sensului în textul poetic, în principiu regăsibile ca atare în texte din arii lingvistice și culturale diverse.
Oana Boc (2007, cap. V) validează această teză prin analiza tipologică a unor texte din Apollinaire, demonstrând că ele manifestă finalitatea plasticizantă în varianta A1 (tipul sintactic), similar principiului dominant, la palierul formei de gradul doi, în creația poetică a lui Arghezi.
Într-o analiză întreprinsă anterior (Tămâianu 2001a: 100-111), am arătat că textul lui Lewis Carroll Through the Looking-Glass, And What Alice Found There (1872)6 nu instanțiază tipul plasticizant asemantic şi asintactic7, cum ar putea părea la o analiză de suprafață a unor procedee textuale disparate, de tipul expresiilor tautologice, al paradoxului logic etc., ci tipul revelator semantico-sintactic8. Astfel, principiul de construcție a sensului nu este acela de a reface concretul experiențial şi diversitatea fenomenală a lumii prin distrugerea coerenței discursive şi rearanjarea unităților într-o structurare aleatorie, menită „să şocheze sensibilitatea şi să distrugă automatismele perceptuale” şi, „în general, spirituale ale cititorului” (Borcilă 1987: 192, 1981: 31). Dimpotrivă, în Through the Looking-Glass termenii sunt „epurați de conținutul referențial empiric” și de „conținutul specific cultural” (Borcilă 1981: 30, 1987: 193) şi asupra lor se operează axiomatic, în direcția resemantizării simbolic-„logice”9.
Fără îndoială, analize textuale diversificate se impun întreprinse în continuare pentru a proba validitatea generală a orientărilor de bază identificate de Mircea Borcilă. Mi se pare însă deja evident că acest cadru conceptual este apt să arunce lumină asupra mecanismelor articulării sensului în textul poetic, iar o metodologie de analiză ce poate fi derivată din model (fie și cu riscul asumat al unor inevitabile simplificări) ar putea fi aplicată şi în procesul didactic, pentru o mai nuanțată surprindere a trăsăturilor definitorii ale textelor literare.
 
3. Reper analogic pentru caracterizarea tipologică a textelor nonpoetice
Elaborarea palierului formei de gradul doi pentru modurile nonpoetice va trebui, cred, să fie întreprinsă pornind de la același principiu, și anume că finalitatea sau orientarea generală a construcției sensului este cea care determină, îşi subsumează şi motivează procedeele constitutive ale textului. Definitorie pentru modul nonpoetic este orientarea obiectivă a semantismului, i.e. construirea sensului în direcția coincidenței cu înfățişarea lucrurilor / stărilor de lucruri aşa cum sunt ele în realitate. Aceasta nu înseamnă însă simplă referire la lucruri existente, adică, în termeni riguroşi, designare „cu absența” sensului, ci, dimpotrivă, tot o exponențializare a posibilităților expresive ale limbajului, înspre polul distanței zero față de real. Invocăm, în această privință, viziunea humboldtiană asupra modului „prozaic”, care urmează „o cale diferită” înspre „acelaşi scop” ca şi modul poetic, anume a ieşi din realitatea experienței empirice înspre „ceva ce nu ține de” aceasta. Calea specifică a „prozei” este să „caute în realitate chiar rădăcinile prin care ea se leagă de existență – şi firele acestei conexiuni” (Humboldt 1836: 169; subl.n. – E.T.), fără a se opri la „simpla prezentare a actualului” în „scopuri pur externe”, ca vorbirea uzuală, care reprezintă modul prozaic suspendat înaintea realizării plenare (înainte de a atinge „culmea naturii sale autentice”) (Humboldt 1836: 170). În manifestarea sa exponențială, ca vorbire de tip „științific”, „proza” caută, aşadar, în experiența şi structurarea primară a lumii prin limbaj deschiderile de profunzime înspre realul obiectiv, inaccesibil experienței empirice directe care este fundamentul limbajului.
Pentru subcategorizarea modului nonpoetic ca modalitate de construcție a sensului, demersul de urmat în cadrul unei tipologii integrale este cel sugerat, analogic, de tipologia textelor poetice a lui Mircea Borcilă, adică unul în care investigația pleacă de la intuiția globală a finalității discursive, procedând apoi la justificarea sistematică a acelei intuiții, prin identificarea unor indicii ale finalității în constituția textului. Subtipurile identificate nu vor coincide cu simple adiționări de unități sau procedee materiale, și nici nu se vor confunda cu domeniile tematice la care textele se relaționează. Altfel spus, de exemplu, în perimetrul nonpoeticului, (sub)tipurile modului discursiv apofantic nu vor reflecta ca atare tabloul diferitor discipline ştiinţifice cu domeniile lor obiectuale, iar (sub)tipurile modului discursiv practic nu vor reflecta ca atare parametrii acţiunii practice sau situaţiile vieţii sociale în cadrul căreia acţiunea are loc.
Pentru modul discursiv nonpoetic nu există încă, în aria studiilor de orientare integralistă, vreo propunere comparabilă cu modelul lui Mircea Borcilă, astfel încât această direcție de investigație constituie o sarcină urgentă, dar de extremă dificultate.
Voi aduce aici doar un exemplu. Într-o analiză cuprinsă în Tămâianu 2001a: 133-139, am demonstrat că paradoxul insolubil kōan utilizat în Zen drept mijloc privilegiat pentru atingerea instantanee a iluminării este o specie textuală ce instanțiază, la palierul formei de gradul unu, nu finalitatea poetică, ci finalitatea practică (pragmatică), fiind menit să genereze în interlocutor un răspuns acțional de natură concretă. Este vorba de o funcție persuasivă în formă extremă, care nu vizează doar modificarea unor convingeri sau acțiuni punctuale, ci modificarea integrală a existenței interlocutorului ca ființă umană. La palierul formei de gradul doi, modalitatea articulării sensului în kōan poate fi caracterizată, utilizând analogic modelul lui Mircea Borcilă, drept una de orientare „plasticizantă” (de „revoluţionare” a percepţiei), conform unui principiu „asemantic şi asintactic”, de constituire a textului printr-o strategie a de-constituirii, de unde și similitudinea de suprafață cu anumite texte poetice avangardiste. Rezolvarea unui kōan (i.e. realizarea sensului său) marchează şi dizolvarea lui ca text, şi fuziunea cu lumea ca atare, sau – ceea ce în Zen înseamnă acelaşi lucru – cu experienţa lumii ca atare. Într-o serie de discuții personale, Lolita Zagaevschi Cornelius mi-a semnalat ulterior un punct crucial, care privește chiar fundamentul demonstrației pe care o încercasem în 2001: întrebarea dacă nu cumva natura „extremă” sau radicală a funcției persuasive pe care o indicasem ridică, de fapt, specia kōan în afara zonei propriu-zise a finalității pragmatice, transferând-o în sfera poeticului, cel puțin la un nivel nuclear, în accepția lui Borcilă (1987: 186). În acest caz, demonstrația mea nu ar valida valoarea analogică a modelului, ci ar constitui doar reconfirmarea domeniului pentru care el a fost conceput inițial. Reflectând la (contra)argumentul formulat de Lolita Zagaevschi, am invocat, în cadrul discuțiilor noastre, o serie de factori care susțin interpretarea mea inițială, anume încadrarea în modul nonpoetic. Câteva exemple sunt: repetabilitatea kōan-urilor în formă identică, eficiența lor fiind garantată tocmai de lipsa de originalitate, funcționarea unui kōan exclusiv în relație cu situația imediată de vorbire, în care locutorul și interlocutorul sunt fizic prezenți, imposibilitatea ca un kōan să instituie contexte mediate, alternative celui practic / ocazional autentic (dat empiric).
Controversa noastră amicală a evidențiat însă cu claritate faptul că discuția se cere purtată la un nivel epistemic diferit de cel al simplelor ilustrări intuitive și că un răspuns pe deplin fundamentat nu poate fi dat exclusiv din interiorul lingvisticii textului și doar cu instrumentele euristice ale acestei discipline. Definiția modului nonpoetic, ca și subcategorizarea sa la nivelul formei textuale de gradul doi necesită un efort teoretic redutabil, pe care astăzi mi-aș lua libertatea de a-l pune pe umerii lui Mircea Borcilă. De la distanța celor 25 de ani care s-au scurs de la studiul fundamental despre tipologia textelor poetice, cred că, tocmai din punctul unde semantica integrală a textului se deschide înspre poetică, lingvistul și poeticianul Mircea Borcilă este, la ora actuală, singurul dintre noi care își poate asuma obiectivul de a trasa harta subtipurilor modului nonpoetic, fie și doar în liniile ei de principiu.
 
4. Cadru integrator pentru revalorizarea altor concepții asupra poeticului
Revenind la domeniul propriu pentru care a fost elaborat, un alt unghi din care modelul lui Mircea Borcilă și-a dovedit însemnătatea derivă din faptul că el se constituie într-un cadru global ce permite reformularea mai coerentă și revalorizarea unor descrieri și concepte formulate pe alte baze teoretice – descrieri și concepte care, din diferite rațiuni, nu reușesc să suprindă adecvat, prin ele înseși, esența textului poetic.
O demonstrație strălucită este oferită de Lolita Zagaevschi Cornelius (2005) în cadrul analizei sale asupra procesului de articulare a sensului în romanul Luntrea lui Caron de Lucian Blaga, din perspectiva configuraţiei funcţiilor textuale metaforice. Aparatul conceptual construit pentru a răspunde acestui obiectiv integrează programatic perspectiva lingvisticii textului ca hermeneutică a sensului, concretizată în noţiuni precum articularea sensului, funcţie textuală, funcţie evocativă a semnului în text, tip textual, formă a textului, cu perspectiva poeticii antropologice în linia dezvoltată de Mircea Borcilă. Asumând disocierea între metafora din limbaj și metafora de sens (trans-semnificaţională), Lolita Zagaevschi precizează în continuare aria metaforicului „pre-textual” (metafora lingvistică) drept una duală, ce cuprinde metaforica normei limbii şi metaforica vorbirii în general. Aplecându-se apoi asupra funcţionării metaforelor în text, Zagaevschi introduce distincția între metaforă ca fenomen reperabil la nivelul constituţiei (expresiei) textuale („ocurenţă metaforică”), pe de o parte, și metafora ca procedeu textual reperabil la niveluri superioare de articulare a sensului, pe de altă parte. Această hartă a domeniului face posibilă recuperarea critică și situarea într-un raport coerent a unor modele diferite de analiză a metaforelor în text, inclusiv a unor elemente din concepția cognitivistă asupra metaforei în textul literar10.
De asemenea, tipologia lumilor ficționale propusă de Lubomír Doležel (1985) poate fi revalorizată metodologic prin situarea la nivelul celui de-al treilea criteriu primar din tipologia lui Mircea Borcilă, și anume modelul construcției referențiale11. Tipurile diagramatic şi simbolic surprind principiul dinamic în construcția lumii textului şi a sensului, urmărit la nivelul discursiv cel mai profund, nuclear-(proto)textual. Pe de altă parte, tipologia lumilor ficționale îşi poate dovedi fertilitatea dacă se grefează pe aria delimitată de acest criteriu funcțional-tipologic, însă la un alt nivel şi într-un alt moment al construcției textului: tipologia lui Doležel echivalează cu surprinderea într-un tablou descriptiv a rezultatului procesului discursiv-designațional, altfel spus, aspectul final al „lumii” construite de text. În acest sens, ea are caracter static şi priveşte suprafața textului realizat. Fără a conduce prin ea însăşi la o tipologie textuală autentică, tipologia lumilor ficționale poate fi recuperată în calitate de sistematizare descriptivă cu certă relevanță metodologică, ca mijloc auxiliar pentru cercetarea tipologică. Cu alte cuvinte, deşi obiectul propriu al investigației tipologice nu este textul ca ergon, identificarea stării finale în construcția designatului global al textului poate constitui un procedeu auxiliar util pentru a repera sau a pune în evidență orientarea procesului însuşi. Condiția recuperării adecvate a unei asemenea descrieri o reprezintă însă plasarea ei în interiorul viziunii dinamice globale privind procesul de articulare a sensului (poetic) așa cum este el conceptualizat în tipologia lui Mircea Borcilă.
 
5. Câteva gânduri la final
Prezenta schiță de evaluare a semnificației și deschiderilor modelului tipologic elaborat de Mircea Borcilă lasă să se întrevadă o trăsătură pe care opera sa științifică o are în comun cu opera maestrului nostru, al tuturor, Eugeniu Coşeriu, și anume caracterul de „integralitate” conceptuală. Este vorba, în ambele cazuri, de necesitatea de a înțelege întregul înaintea părților, iar în ceea ce îl privește pe Mircea Borcilă întregul este alcătuit nu numai din suma lucrărilor sale publicate, ci și din ansamblul interacțiunilor sale directe cu studenții și colegii mai tineri, în cadrul cursurilor și al discuțiilor / dezbaterilor nu neapărat angajate într-un cadru formal. Și din acest punct de vedere, grupul nuclear de discipoli menționat în Notele preliminare s-a aflat într-o situație privilegiată, prin faptul că a împărtășit „în timp real” traiectul științific care a condus la coagularea școlii clujene de lingvistică integrală.
Nu pot să închei contribuția de față înainte de a face loc unei ultime mărturisiri personale. Este bine cunoscută existența unui efect psihologic paradoxal care face ca, în experiența proprie, oamenii care joacă un rol important în destinul nostru să rămână etern percepuți la vârsta pe care o aveau atunci când s-a produs prima întâlnire. Se prea poate ca, din perspectiva timpului cronologic, Mircea Borcilă să fi împlinit 70 de ani, dar pentru mine Mircea Borcilă coincide și acum cu lingvistul și poeticianul care, la 45 de ani, propunea Contribuţiile la elaborarea unei tipologii a textelor poetice, cu unica diferență că astăzi Mircea Borcilă are în jurul său o echipă-nucleu12 care l-a ajuns din urmă la linia vârstei de patruzeci și ceva de ani. Văd în aceasta șansa unui nou început și sper ca anul 2013 să se concretizeze într-un nou studiu fundamental, privind, de pildă, subcategorizarea modului discursiv nonpoetic.
 
Note
1 Borcilă 1988, 1991, 2001a, 2002.
2 De la bun început acest colectiv și-a asumat o arie de investigație larg acoperitoare, progresiv extinsă prin contribuțiile unor noi membri (v. prezentarea sintetică din Borcilă 1996b şi 2001b). Este vorba de traduceri și exegeze, studii asupra receptării lingvisticii integrale în diferite orizonturi culturale, cum ar fi Spania, fosta U.R.S.S., Japonia (Eugenia Bojoga 2001, 2002, 2003, Emma Tămâianu-Morita 2001b, 2002, 2002-2003, 2006), elaborarea unui Dicționar conceptual al lingvisticii integrale (proiect desfășurat între 1999 și 2002 și finalizat într-un volum rămas, din păcate, de circulație internă), precum și de teme particulare din fiecare plan al limbajului din triada coşeriană: lingvistica vorbirii și bazele filozofice ale integralismului (Cornel Vîlcu), lingvistica idiomatică (Lucian Lazăr, Eugenia Bojoga), lingvistica textului (Emma Tămâianu-Morita, Lolita Zagaevschi Cornelius, Oana Boc).
3 Asupra acestei înțelegeri fondatoare, a se vedea de asemenea Borcilă 1993, 1996a: 29, 1997a: 151, 162.
4 Vezi și Borcilă 1981: 21-26; 1996a, 1997a: 154-160.
5 Humboldt 1836: 168 (Cap. 20).
6 Alice’s Adventures in Wonderland and Through the Looking-Glass (Collins Library of Classics), London & Glasgow, p. 155-318.
7 Borcilă 1981: 31-32, 1987: 188, 190, 192.
8 Borcilă 1981: 29-30; 1987: 188, 190-191, 193.
9 Acesta poate fi considerat un caz particular al principiului de resemantizare într-o direcţie simbolic-‘matematică’, precum în poezia lui Ion Barbu (Borcilă 1981: 29; 1987: 192-193).
10 Zagaevschi Cornelius 2005, secțiunea 2.4.
11 Vezi discuția detaliată din Tămâianu 2001a, secțiunea 4.3.
12 – chiar dacă unii dintre noi, cum ar fi Lolita Zagaevschi Cornelius sau eu însămi, ne desfășurăm în prezent activitatea sub alte orizonturi geografice.
 
Bibliografie
Oana Boc, 2007. Textualitatea literară și lingvistica integrală. O abordare funcțional-tipologică a textelor lirice ale lui Arghezi și Apollinaire, Editura Clusium Cluj-Napoca.
Eugenia Bojoga, 2001. Teoria semantică a lui E. Coşeriu în Spania, „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, Philologia, XLVI, nr. 4, p. 47-68.
Eugenia Bojoga, 2002. Valorizarea lexematicii în două contexte diferite: fosta U.R.S.S. şi Spania, Un lingvist pentru secolul XXI, Editura Ştiinţa, Chişinău, p. 18-30.
Eugenia Bojoga, 2003. La théorie d’Eugenio Coseriu et la linguistique soviétique, în Studi in memoria di Eugenio Coseriu, Supplemento di „Plurilinguismo. Contatti di lingue e culture”, nr. 10, Università degli Studi di Udine, Centro Internazionale sul Plurilinguismo, Udine, p. 9-30.
Mircea Borcilă, 1981. Types sémiotiques dans la poésie roumaine moderne, P. Miclău și S. Marcus (ed.), Sémiotique roumaine, Universitatea Bucureşti, Bucureşti, p. 19-35.
Mircea Borcilă, 1987. Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor poetice, „Studii și cercetări lingvistice”, XXXVIII, nr. 3, p. 185-196.
Mircea Borcilă, 1988. Eugenio Coseriu şi orizonturile lingvisticii, „Echinox”, XX, nr. 5, p. 1, 4-5.
Mircea Borcilă, 1991. Eugenio Coseriu and the Development of Linguistics, „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, XXXVI, nr. 3-4, p. 3-9.
Mircea Borcilă, 1993. Teoria blagiană a metaforicii nucleare”, „Steaua”, XLIV, nr. 8-9, p. 59.
Mircea Borcilă, 1996a. Bazele metaforicii în gândirea lui Lucian Blaga, „Limbă și literatură”, XLI, vol. I, p. 28-39.
Mircea Borcilă, 1996b. Sub semnul integralismului, „Echinox”, XXVIII, nr. 10-11-12, p. 2.
Mircea Borcilă, 1997a. Între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii, „Revista de filozofie”, XLIV, nr. 1-2, p. 147-163.
Mircea Borcilă, 1997b. The Metaphoric Model in Poetic Texts, în Szöveg és stílus. Szabó Zoltan köszöntése, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, p. 97-104.
Mircea Borcilă, 2001a. Eugeniu Coşeriu și bazele ştiinţelor culturii, „Academica”, XI, nr. 7-8 (127-128), mai-iunie 2001, p. 22-23.
Mircea Borcilă, 2001b. Început de drum în studiile integraliste, „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, Philologia, XLVI, nr. 4, p. 3-14.
Mircea Borcilă, 2002. Eugeniu Coşeriu, fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în Un lingvist pentru secolul XXI, Editura Ştiinţa, Chişinău, p. 31-39.
Mircea Borcilă (coord.), E. Bojoga, L. Lazăr, E. Tămâianu-Morita, C. Vîlcu, L. Zagaevschi, 2002. Dicţionar conceptual al lingvisticii integrale, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Centrul de Studii Integraliste, Cluj-Napoca.
Eugenio Coseriu, 1971/1977. Tesis sobre el tema „lenguaje y poesía”, Coseriu 1977, p. 201-207.
Eugenio Coseriu, 1973/1981. Lezioni di linguistica generale, Torino, 1973; versiune spaniolă revizuită şi extinsă: Lecciones de lingüística general, Madrid, 1981; traducere în limba română (după versiunea spaniolă) de E. Bojoga: Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000.
Eugenio Coseriu, 1977. El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Gredos, Madrid.
Eugenio Coseriu, 1981. Textlinguistik. Eine Einführung, Narr, Tübingen.
Lubomír Doležel, 1985. Pour une typologie des mondes fictionnels, în Aims and Prospects of Semiotics: Essays in honor of A.J. Greimas, I (The Theoretical Paradigm), London, p. 7-21.
Wilhelm von Humboldt, 1836. Über die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einfluß auf die geistige Entwicklung des Menschengeschlechts; traducere în limba engleză: On Language. The Diversity of Human-Language Structure and Its Influence on the Mental Development of Mankind, Cambridge University Press, Cambridge, 1988.
Emma Tămâianu, 2001a. Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Editura Clusium, Cluj-Napoca.
Emma Tămâianu-Morita, 2001b. Valorizarea integralismului în lingvistica japoneză. Câteva repere, „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Philologia, XLVI, nr. 4, p. 107-115.
Emma Tămâianu-Morita, 2002. Integralismul în lingvistica japoneză. Dimensiuni – impact – perspective, Editura Clusium, Cluj-Napoca.
Emma Tămâianu-Morita, 2002-2003. Semnificaţia lingvisticii coşeriene în viziunea lui Takashi Kamei. După douăzeci de ani, „Dacoromania”, serie nouă , VII-VIII, p. 101-114.
Emma Tămâianu-Morita, 2006. Is Poetic Text ‘Homologous’ to ‘Language?’ A Romanian – Japanese Case Study, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Philologia, LI, nr. 1, p. 57-85.
Cornel Vîlcu, 2010. Orizontul problematic al integralismului – Integralism și fenomenologie, vol. 1, Editura Argonaut & Scriptor, Cluj-Napoca.
Lolita Zagaevschi Cornelius, 2005. Funcţii metaforice în „Luntrea lui Caron” de Lucian Blaga. Abordare în perspectivă integralistă, Editura Clusium, Cluj-Napoca.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog