Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

INTERVIURI

Moştenirea ştiinţifică a lui Eugeniu Coşeriu şi resurecţia studiilor integraliste

Viorica-Ela CARAMAN

Mircea BORCILĂ

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Mircea BORCILĂ
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

– V-aş întreba, mai întâi, domnule profesor, în ce împrejurări anume l-aţi cunoscut, în adevărata dimensiune a gândirii sale, pe marele magistru de la Tübingen şi în ce moment se afla atunci dezvoltarea de ansamblu a operei sale lingvistice?
– E o întrebare la care am mai răspuns succint, iar răspunsul l-a intrigat, de fapt, şi pe magistrul însuşi. Mă găseam în Statele Unite, la Universitatea din Columbus, în perioada 1981-1985. Judecând retrospectiv, mi-am dat seama, mai târziu, că aceasta era tocmai perioada care, printr-o ciudată coincidenţă a istoriei ştiinţei sau a istoriei culturii, s-a dovedit a fi un moment cu adevărat crucial şi pentru destinul operei lui Eugeniu Coşeriu. Este momentul în care se afirmă în mod tranşant poziţia distinctă a savantului nostru, mai întâi în raport cu moştenirea structuralismului. El declară „structuralismul clasic” drept „mort”, încă în 1980, şi prezintă, apoi, în 1982, excepţionala demonstraţie a depăşirii bazelor structuraliste la un Congres Internaţional din Argentina: lucrarea a apărut în spaniolă, Más allá del estructualismo, dar, din nefericire, s-a pierdut parţial, din cauza războiului din Malvine. (Am fost fericitul posesor al unui exemplar din tomul I, dăruit de profesorul Pardo, pe care l-am recenzat, după întoarcerea mea în ţară, în „Cercetări de lingvistică”). Acesta este şi momentul în care Coşeriu reiterează, definitiv, că se impune o depăşire radicală a „crizei” fondaţionale a lingvisticii, printr-o cuprindere mai profundă şi mai de ansamblu a obiectului ei „integral” şi o regândire a statutului disciplinei (acum apare, pentru prima oară, şi termenul, cu sensul său strict coşerian, de „lingvistică integrală”). Este, de asemenea, momentul când, după 30 de ani de când îşi publicase primele confruntări cu Saussure şi după un sfert de secol de la apariţia capodoperei sale Sincronía, diacronía e historia (1958), Coşeriu îşi prezintă, pentru prima dată în limba engleză, o sinteză a concepţiei lingvistice proprii la un congres (care va deveni celebru!) de la Los Angeles, din 1982, de la Universitatea California. Evenimentul era dedicat cauzelor schimbării lingvistice şi Coşeriu le-a spus participanţilor, de la bun început, nu numai că nu există cauze ale schimbării lingvistice, dar nu există schimbare lingvistică – acesta este, de fapt, chiar titlul excepţionalei lui comunicări: „Linguistic Change Does Not Exist” – provocând întreaga audienţă la o regândire din temelii a problematicii în discuţie şi a disciplinei, în general, prin înţelegerea esenţei dinamice, permanent creative a limbajului. Aici îşi introduce pentru prima dată conceptul de energeia şi distincţiile de bază: cultură vs natură, libertate vs necesitate, finalitate vs cauzalitate, explicând, de fapt, ce trebuie înţeles prin această permanentă facere a limbajului într-un proces istoric fără îngrădiri, care nu are decât condiţionare culturală, dar nu şi oprelişti.
Este momentul în care, în acelaşi timp, lingvistica se găsea în întregime la răscruce, pentru că, pe de o parte, Chomsky renunţă acum definitiv – odată cu apariţia cărţii Reguli şi reprezentări, 1980 – la ideea de a se împăca cu tradiţia europeană şi cu lingvistica de tip hermeneutic sau de „linie vichiană”, cum îi spune el; iar pe de altă parte, tot atunci apare, să zicem, schisma în interiorul generativismului, prin cartea lui Lakoff şi Johnson, Metaforele prin care trăim, 1980, adică provocarea unei soluţii de reîntemeiere pe baza semanticii „cognitive” şi nu a sintaxei generative chomskiene. Din această cauză, spuneam că întâlnirea mea cu opera coşeriană a avut loc sub auspicii dintre cele mai neobişnuite, în S.U.A., dar, în acelaşi timp, şi mai favorabile.
Am avut şi norocul ca acolo, la biblioteca din Columbus, să găsesc toate lucrările lui Eugeniu Coşeriu, adunate de profesoara Ilse Lehiste, ex-Preşedinte al Societăţii Americane de Lingvistică; la Cluj, nu erau decât primele două cărţi, deci lipseau pe atunci lucrări fundamentale (cum ar fi Omul şi limbajul său, 1977, lucrarea despre limitele şi câştigurile generativismului, Gramática, semántica, universales, 1978).
Am putut, în momentul acela deci, să apreciez măsura în care, pe de-o parte, opera lui Coşeriu reprezenta, în ansamblul ei, o concepţie unitară şi se baza pe ideea reîntemeierii unitare a lingvisticii printr-o viziune profund originală, creativ-cognitivă asupra limbajului, viziune de sorginte, evident, humboldtiană, dar a cărei reinstaurare şi elaborare sistematică se impunea cu necesitate în noul context istorico-ştiinţific; iar pe de altă parte, această reconstrucţie impunea atât valorizarea prin depăşire a câştigului structuralist, cât şi confruntarea permanentă şi acerbă cu cele două curente dominante care se profilau distinct atunci, dar care nu se puteau legitima teoretic ca alternative autentice la Proiectul global coşerian. Pot spune, deci, că m-am întâlnit cu adevărata dimensiune a gândirii lui Coşeriu exact în momentul în care această gândire s-a afirmat, pentru prima oară tranşant şi cu forţă, pe terenul unde era cel mai puţin cunoscută, i.e. cel al limbii engleze, şi într-un context cultural în care „spiritul timpului” îi era în esenţă ostil. Îmi amintesc şi astăzi cât de puternic mi-au vibrat atunci, şi mi-au rămas până astăzi, în minte cuvintele atât de revelatoare din studiul menţionat, tipărit în 1983 , prin care genialul nostru lingvist explica lipsa de receptivitate a epocii faţă de propria sa concepţie: „oddity of my background in the «spirit of that time», especially in the English speaking world”! Se înţelege că, în aceste condiţii, impactul întâlnirii cu opera coşeriană asupra conştiinţei mele a fost cu atât mai profund şi mai puternic!
– Cum apreciaţi cunoaşterea şi recunoaşterea contribuţiei coşeriene în etapa ulterioară şi, de fapt, finală a creaţiei sale ştiinţifice?
– Într-o apreciere inevitabil simplificatoare, se poate afirma, fără îndoială, că perioada care a durat de pe la mijlocul anilor ’80 până la sfârşitul vieţii savantului a fost, într-adevăr, o perioadă mult mai fecundă pentru cunoaşterea în profunzime şi recunoaşterea pe plan internaţional a concepţiei coşeriene asupra limbajului şi asupra lingvisticii integrale. Întors în ţară în 1985, am putut urmări pulsul mişcării ştiinţifice internaţionale mult mai bine şi, din 1990, am avut privilegiul să intru în contact direct şi cu omul Eugeniu Coşeriu, care a răspuns generos invitaţiei noastre de a veni la Cluj şi cu care, începând din 1992, am avut norocul să putem stabili şi o fericită – aş spune, binecuvântată şi luminoasă – conlucrare. Mă întorsesem deja în întregime „convertit”, din S.U.A, unde prezentasem la un congres şi o primă critică, din perspectivă coşeriană, a principalelor „cadre de referinţă” ale timpului în lingvistică (What’s Wrong with Our Frames of Reference?).
Coşeriu însuşi prevestise însă, încă la conferinţa de la Los Angeles din 1983, că timpurile se arată a fi „mult mai bune” decât epoca de până atunci, iar argumentele lui se sprijineau pe sensul înnoitor al mişcării istorico-ştiinţifice ce se declanşase în acel moment, sens în care el detecta „o mai bună cunoaştere a lui Humboldt”, precum şi pesemne încurajatoare în chiar orientarea post-chomskiană spre o înţelegere „dinamic-cognitivă” a limbii (i.e., competenţa lingvistică), ce se revendică, cel puţin parţial, din aceeaşi sursă humboldtiană ca şi conceptul de energeia asumat, ca temei, de Coşeriu. Într-o viziune retrospectivă, se poate aprecia, astăzi, că „profeţia” optimistă a savantului nostru a fost, în mare măsură, împlinită.
Într-adevăr, cunoaşterea mai bună a lui Humboldt s-a produs începând chiar din acei ani, în primul rând datorită discipolilor coşerieni, adică lui Jürgen Trabant, cel mai proeminent dintre discipolii lui în Germania, şi lui Donatella Di Cesare, în Italia, care au scris lucrări fundamentale despre Humboldt, în sensul interpretărilor magistrului, apropiind în mare măsură o nouă înţelegere a gândirii humboldtiene de termenii concepţiei lui Coşeriu. Dar nu numai aceşti discipoli ai lui Coşeriu, ci şi alţi filozofi ai limbajului, foarte serioşi, cum ar fi T. Borsche, cum ar fi C. Lafont şi alţii, au contribuit, în bună măsură, la ceea ce marele aliat al nostru din Spania, profesorul Martínez del Castillo, numeşte drept „o adevărată renaştere humboldtiană” în domeniul umanioarelor. Eu aş sublinia aici că această „renaştere humboldtiană” a adus cu sine şi un salt implicit în înţelegerea lui Coşeriu, ea având ca efect indirect tocmai această iluminare a gândirii lui Coşeriu: înţelegându-se mai bine Humboldt, în comunitatea ştiinţifică internaţională a putut să fie înţeles mult mai bine şi Coşeriu! Afinitatea de profunzime a celor două mari concepţii asupra limbajului şi lingvisticii a putut fi înţeleasă, apoi, şi mai limpede, chiar din volumul dedicat lui Humboldt în seria de cursuri consacrate filozofiei limbajului în Germania, prezentate la Tübingen între 1985-1989 (volum editat, într-o primă formă, de H. Weber, în 1994). În acelaşi timp, Coşeriu a scris, în această perioadă, şi o carte fundamentală, Competenţa lingvistică. Fundamentele teoriei vorbirii, în germană, în 1988, tradusă în spaniolă, în 1992, în care reelaborează, într-un sens radical original şi într-un spirit autentic humboldtian, sâmburele cu adevărat valoros din intuiţia iniţială fundamentală a lui Chomsky. Pe de altă parte, Coşeriu se delimitează, simultan, şi de semantica cognitivă, căreia îi contestă chiar rădăcinile, dar îi semnalează domeniul autentic şi posibila fecunditate, în Semantica structurală şi semantica cognitivă (1990), un studiu temeinic şi foarte extins, aproape de dimensiunile unei cărţi.
În aceste lucrări târzii, dar foarte importante ale sale, E. Coşeriu situează pregnant principalii parametri ai funcţiei semnificative a limbajului: creativitatea, semanticitatea, alteritatea şi stabileşte net principiile epistemologice ale lingvisticii, ca ştiinţă a culturii. Trebuie adăugat că, în această perioadă, se dezvoltă şi exegeza sistematică a operei sale, prin apariţia principalelor lucrări monografice, care surprind din diverse unghiuri aspectele fundamentale ale concepţiei sale asupra limbajului şi lingvisticii: cea a lui K. Ezawa, 1985, în Germania; cele ale lui A. Vilarnovo, 1993, şi J. M. Bernardo, 1995, în Spania: precum şi cea a lui C. Laplace, 1994, în Franţa. Prin extensiunea editării în diverse limbi şi prin marile progrese ale exegezei se poate afirma, aşadar, că, în această perioadă, opera coşeriană dobândeşte un mare prestigiu pe plan internaţional, iar savantul de la Tübingen ajunge să fie recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai limbajului şi exponenţi ai ştiinţei lingvistice de pretutindeni.
– Cum vedeţi destinul moştenirii ştiinţifice coşeriene după dispariţia marelui savant?
– Riscând un paradox, aş spune că perioada relativ scurtă care a urmat după dispariţia lui Eugeniu Coşeriu, la 7 septembrie 2002, s-a dovedit, pentru exegeza operei lui şi pentru recunoaşterea internaţională a aportului său ştiinţific esenţial, perioada cea mai fecundă. Mi-aş asuma chiar îngăduinţa să afirm că moştenirea ştiinţifică a lui Eugeniu Coşeriu a beneficiat, în primul deceniu de după moartea sa, de un amplu proces de valorizare, prin care spiritul „integralist”, în ansamblul lui, cunoaşte, astăzi, o adevărată resurecţie pe plan internaţional. Între indiciile sigure ale acestui proces, aş consemna, în primul rând, faptul că acum se editează temeinic şi definitiv, cu tot aparatul ştiinţific necesar, cursurile lui de Istoria filozofiei limbajului, care l-au făcut cel mai cunoscut pe marele lingvist, începând din anii 1969-1975, în mediul academic german: apare ediţia lui Albrecht, Germania, în 2003, apoi cea a lui Donatella Di Cesare, 2010, în Italia, şi la noi, trebuie s-o spun spre lauda noastră, în 2011 apare ediţia românească, prin grija profesorului Eugen Munteanu. Apoi, desigur, apar şi volumele editate postum ale unora dintre prelegerile lui Coşeriu, din partea finală a vieţii, cu revelatoare reflecţii asupra propriei sale activităţi. Dintre acestea aş menţiona pe cea de la Bucureşti, publicată la Editura Academiei în 2004, pe care o consider una dintre cele mai importante.
Pe de altă parte, în această perioadă, s-a îmbogăţit şi aprofundat substanţial exegeza operei sale, a crescut numărul specialiştilor şi s-au afirmat noi „discipoli” foarte puternici, nişte spirite viguroase, tinere, cu viziuni fecunde în ce priveşte dezvoltarea gândirii coşeriene. Între aceştia, pentru a oferi doar câteva exemple: Oscar Loureda, desigur, care a publicat, în 2006, Lenguaje y discurso (Limbaj şi discurs); Cristian Bota, un fost student de la Cluj, care este profesor la Geneva acum, la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, care a publicat la Verona, în 2007, o carte intitulată Il linguaggio e l’uomo attuale (Limbajul şi omul actual), o culegere de filozofie a limbajului comentată şi consolidată cu un extrem de temeinic studiu interpretativ, care fixează cadrul conceptual preliminar al integralismului lingvistic. Temeiurile filozofice ale acestui cadru sunt, apoi, investigate într-o lucrare excepţională, de mari proporţii, a lui Cornel Vîlcu, Integralism şi fenomenologie, din care a apărut deocamdată primul volum, în 2010, la Cluj, dedicată „rădăcinilor husserliene” ale gândirii lui E. Coşeriu.
S-a extins considerabil, în acelaşi timp, după 2002, aria de influenţă a operei sale. Surprinzător şi îmbucurător este faptul că interesul pentru concepţia coşeriană a crescut considerabil şi în aria limbii engleze. Iată, în Europa (mă refer, în primul rând, la sfera în care limba engleză este limba de circulaţie ştiinţifică), în centrul de la Lund, un tânăr lider al mişcării lingvistice şi semiotice, Jordan Zlatev, a ajuns să promoveze soluţia „matricii coşeriene”, cum o numeşte el, i.e. a cadrului conceptual coşerian, ca alternativă viabilă la căutările celei de-a doua generaţii cognitiviste şi ca o posibilă platformă de lansare a unei noi orientări (numită de el „a treia generaţie”) a lingvisticii cognitive, pe baze de principiu net consolidate. De aici, a rezultat şi o dezbatere polemică, aprinsă şi frumoasă, între Cristian Bota, de la Geneva, şi Jordan Zlatev, de la Lund, într-un număr antologic al revistei „Intellectica”, de la Paris (număr care beneficiază şi de prezenţa lui... Chomsky!). Să mai menţionez că un cunoscut şi important lingvist cum este Esa Itkonen a scris serios şi pertinent despre importanţa „moştenii lui Coşeriu”; iar mulţi alţi lingvişti, din afara „taberei” tradiţionale coşeriene, au intrat în această acţiune de valorizare a concepţiei sale. În paralel, a început seria congreselor internaţionale dedicate operei lui Coşeriu: primul – la Aix-en-Provence, în 2007; al doilea – la Cluj, în 2009; al treilea – la Almería, în 2011. Iată că se constată o puternică emulaţie a studiilor coşeriene, deşi se exprimase, cândva, temerea că dispariţia autorului va determina şi o subsecventă „părăsire” a operei sale. Dimpotrivă!
– Ştiu că este o întrebare foarte generală, dar ne-ar interesa o aproximare succintă a locului pe care îl ocupă astăzi lingvistica integrală în peisajul global al ştiinţelor limbajului.
– Nu este numai o întrebare foarte generală, ci una foarte dificilă. Este greu de spus ce loc ocupă integralismul lingvistic astăzi. Într-o lucrare pe care a prezentat-o la noi la Cluj, în seria de conferinţe din ultimii ani (1998-1999), la Centrul de Studii Integraliste, Coşeriu însuşi răspundea provocării noastre de a ne vorbi despre „locul lingvisticii integrale în lingvistica actuală”, prin afirmaţia abruptă că: „nu există niciun loc pentru lingvistica integrală”, sau că acesta nu trebuie căutat alături de sau între celelalte curente din domeniu. Lingvistica integrală nu-şi propune să fie unul dintre curentele care să ducă mai departe acelaşi tip de cercetare, să studieze cam aceleaşi lucruri şi în acelaşi mod ş.a.m.d.
În orice caz, dacă vom compara munca şi progresele care se înregistrează în cunoaşterea şi promovarea viziunii sau concepţiei integraliste – pe de o parte, cu progresele cercetării practice care se afirmă în / prin multitudinea direcţiilor din domeniu, vom observa că generativismul este în clar declin teoretic, dacă nu chiar într-o secătuire totală a resurselor teoretice, iar cognitivismul începe să fie dominat de mişcarea, cum spuneam mai înainte, centrifugă, care îşi caută un nou cadru de principiu tocmai prin apropierea de bazele lingvisticii integrale. Mai larg, şi vorbind metaforic, am putea spune că integralismul lingvistic pluteşte, în momentul de faţă, ca o atmosferă, deasupra curentelor particulare din lingvistică, din care, încetul cu încetul, aceste direcţii încep să se hrănească, prin care încep să inspire, să-şi ia propriul lor aer. Pe de altă parte, vom vedea că lingvistica integrală se regăseşte şi undeva dedesubtul fiecăreia dintre acestea, ca un sol fecund, în care ele încearcă să-şi înfigă rădăcinile. Lingvistica integrală nu cred că poate aspira să devină main trend sau main stream, curent principal disciplinar. Ţelul spre care poate aspira şi se manifestă deja în mod legitim spiritul integralismului lingvistic este însă unul mult mai important şi pe care l-a sesizat, cu pătrundere, J. M. Bernardo, încă în 1995: cel al „construcţiei lingvisticii” ca un nou gen de ştiinţă, cu un obiect mult mai profund („esenţele”) şi mai cuprinzător (incluzând cele trei mari subdomenii) şi având un obiectiv explicativ, mult mai amplu şi mai relevant, în cadrul antropologiei.
– O ultimă întrebare ar putea fi, atunci, formulată astfel: Dincolo de bariera lingvistică la care v-aţi referit iniţial, care credeţi că sunt principalele impedimente ale impunerii pe scară mai largă şi într-un ritm mai accelerat a „paradigmei” integraliste în lingvistică?
– Cred că, în parte, am anticipat răspunsul la această întrebare. Ritmul nu poate fi mai accelerat! Aici sunt de acord cu prietenul Eugen Munteanu: ritmul receptării lui Coşeriu este cel normal pentru orice mare înnoitor în ştiinţă. Să ne amintim că acest lucru s-a întâmplat, de fapt, şi cu Saussure. Şi genialul elveţian a putut fi receptat numai mult mai târziu, iar unii susţin, şi pe bună dreptate, că proiectul de ansamblu al lui Saussure numai acum, după 100 de ani, este recuperat, întrucât s-a urmat şi s-a valorificat doar o singură direcţie din moştenirea sa. Printre cei care susţin, cu temei, această concepţie, este şi Cristian Bota, la care m-am referit înainte, şi cercul de la Geneva, bineînţeles. Dificultatea cea mai mare sau „impedimentul” în calea integralismului coşerian rezidă, cum s-a anticipat, în surprindereaproiectului global unitar, care subîntinde diversitatea şi vastitatea operei lui Coşeriu. Rămâne însă o sarcină esenţială a exegezei coşeriene, aceea de a stabili un „alfabet” sau un „dicţionar”, un inventar al conceptelor integraliste fundamentale, în aşa fel încât să se coaguleze temeiul de principiu al reconstrucţiei disciplinei.
Sigur că aici se pune şi problema bazei filozofice, şi revin la ceea ce sugeram anterior: fără asimilarea unei fundamentări filozofice, aşa cum a insistat mereu Coşeriu (şi cum o spune, de la început, în Istoria filozofiei limbajului), nu se poate construi o ştiinţă „deplin justificată” a lingvisticii. În ce sens subliniază el această exigenţă fundamentală? Mai întâi pentru că obiectul însuşi al lingvisticii nu mai este (aşa cum s-a crezut de la începuturile ei, din sec. XIX, şi cum nu l-a schimbat radical nici Saussure) descrierea unor fapte izolate sau a unor sisteme de / din limbi particulare. Coşeriu se exprimă foarte clar în conferinţele clujene la care ne-am referit şi care aşteaptă să apară la Editura Academiei: „Eu am înţeles obiectul nu ca ceea ce lingvistul trebuie să descrie, ci ca ceea ce noi trebuie să explicăm, adică limbajul, esenţa limbajului” (am citat din memorie). Iar dacă acesta este obiectul, atunci această exigenţă presupune sau impune acea schimbare radicală a perspectivei, de care vorbea încă din 1956, în Determinare şi cadru, ca o profundă mutaţie conceptuală prin care să se ia drept obiect vorbirea, şi nu limba dihotomiei saussuriene. Vorbirea este dimensiunea care trebuie explicată, activitatea aceasta de vorbire care creează valorile fundamentale ale vieţii umane, în unicitatea ei, în singularitatea ei, şi din care, după aceea, se alimentează şi ştiinţa, şi arta, şi filozofia, şi religia. Deci această ştiinţă de bază a culturii care e lingvistica va trebui să explice limbajul, în geneza lui permanentă şi în potenţialitatea lui creatoare deplină – istorică, universală şi textuală – şi nu doar în funcţionarea unei limbi istorice ca atare, luată la un moment dat sau în „evoluţia” sa, dar abstrasă şi considerată din punctul de vedere al izolării, fără variabilitate spaţială, fără variabilitate socioculturală, fără variaţie stilistică, fără deschidere culturală. Desigur, acest mod de a înţelege lingvistica impune o mult mai dificilă perioadă de formare a cercetătorilor din domeniu: aceştia trebuie să-şi asimileze şi o bază filozofică şi trebuie, în acelaşi timp, să cunoască în profunzime relaţia de esenţă dintre limbaj şi poezie – poezie în sensul cel mai larg, de creaţie, de creativitate culturală, până la ipostaza maximală a creaţiei de lumi. Or, această exigenţă, a unei asemenea formaţii ştiinţifice, impune, de bună seamă, un timp mai îndelungat de pregătire, un efort mult mai mare şi, implicit, o eficienţă productivă mai scăzută.
Impedimentele de care mă întrebaţi trebuie căutate, aşadar, în însăşi miza sau „ambiţia” lingvisticii integrale. Dacă vrem să fim, în continuare, numai practicanţi şi cercetători empirici ai unei mici părţi din câmpul fenomenelor lingvistice, fără să înţelegem care este sensul (sau „esenţa”) acelor fenomene şi rostul muncii noastre, nu vom putea face niciodată ştiinţă în sensul „integral”, pentru că nu vom avea perspectiva ansamblului şi nu vom înţelege la ce foloseşte ceea ce facem noi. Prin urmare, nu ne vom putea orienta cercetarea parţială înspre finalitatea care este constitutivă pentru ansamblul fenomenului cultural şi relevantă pentru orice muncă „ştiinţifică” în acest domeniu. Despre acest lucru a vorbit cel mai bine marele savant chiar în revista care ne găzduieşte generos şi interviul de astăzi, în unul dintre ultimele studii pe care le-a publicat în română: Concepţia mea despre limbaj şi lingvistică şi receptarea ei în diferite ţări din lume („Limba Română”, 1998, nr. 2). Cred că acest lucru nu trebuie să ne descurajeze, ci dimpotrivă! Înţelegerea acestui deziderat de exigenţă şi de altitudine în fixarea obiectivelor lingvisticii este cea care până la urmă va trebui să fie calea regală a ştiinţei limbajului: ea va trebui să fie urmată ca o justificare deplină a eforturilor investigaţionale purtate de sute de ani în acest domeniu. Coşeriu este deci, cum s-a spus, lingvistul viitorului dar, poate, aşa cum opina şi Emma Tămâianu, că secolul XXI nu-i suficient de pregătit şi nici suficient de lung pentru a putea impune şi generaliza modelul coşerian în ştiinţele limbajului şi în ştiinţele culturii în general, pentru că această ştiinţă va fi ştiinţa de bază a culturii.
– Onorate domnule profesor Mircea Borcilă, vă mulţumesc pentru acest interviu care reperează opera coşeriană în contextul dezvoltării ştiinţei şi care este şi mărturia propriei dedicaţii pentru promovarea şi dezvoltarea acesteia.
 
 
Şi pe această cale, colegiul de redacție al revistei noastre vă transmite, cu fericita ocazie a aniversării a 70-a, cele mai frumoase gânduri de considerație și apreciere pentru spiritul modern şi nonconformist în asumarea științei, în special pentru eforturile neîntrecute de valorificare și restituție creatoare a lingvisticii integrale și de promovare a coșerianismului ca specificitate culturală românească pe fundalul bogat al lingvisticii internaționale. Ne exprimăm admirația sinceră pentru pasiunea cercetării şi datoria slujirii adevărului ca principale exigenţe insuflate minţilor tinere, pentru care ecce magister se repliază pe neobosita figură a Domniei Voastre de campion al modernizării gândirii științifice. Școala lingvistică de la Cluj poartă structural un nume de cea mai înaltă demnitate și constituie, grație activității dumneavoastră dedicate, modelul unei autentice citadele a cunoașterii, bazate într-o măsură rațional partajată pe tradiție și perspectivă, fapt care mărturisește despre o certă dăinuire a lucrului bine gândit și bine făcut întru creșterea noastră spirituală.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog