Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

FEEDBACK

Timp – limbaj şi temporalizare literară

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

 

Pentru a releva amplitudinea fenomenală a limbajului, gândirea coşeriană, care instituie o abordare integrală a acestuia cu imperativul interdisciplinarităţii, atinge un aspect pe cât de exterior (după unii), pe atât de problematic şi de important în raport cu realitatea comunicării lingvistice – timpul, pe lângă care Saussure a trecut oarecum impasibil, afirmând că „timpul schimbă fiecare lucru, deci şi limbajul”1. Opera coşeriană, care a autorizat în teoria universală a limbajului o serie de noţiuni importante ce ţin anume de un dinamism temporal: energeia, dynamis, ergon, sincronie, diacronie, istorie, schimbare lingvistică etc., necesită studii extrem de minuţioase la acest capitol, pentru a releva importanţa problemei temporale, însă un punct de intrare în subiect este structura relaţiei timpului cu limbajul din articolul Timp şi limbaj2.
EugeniuCoşeriu vorbeşte aici despre o temporalizare generală a limbajului care se manifestă, o dată, ca actualizare, ca realizare propriu-zisă – aspect mai puţin important –, şi apoi ca ipostază ţinând de cunoaşterea lingvistică, aceasta desfăşurându-se întotdeauna în vederea viitorului. De aici definiţia limbii ca o „ştiinţă de a face”, ca „moduri de a acţiona” şi ca un „sistem deschis şi dinamic”.
În interiorul cunoaşterii lingvistice, ilustrul lingvist punctează trei tipuri „pozitive” de relaţie timp – limbaj, anume: a. limbajul ca fapt care se desfăşoară în timp, b. limbajul capabil să reflecteze asupra timpului şi c. limbajul care descrie timpul lucrurilor la care se referă. Apoi notează un tip de natură „negativă”: d. o relaţie prin care omul se sustrage timpului cu ajutorul discursului: „omul se foloseşte de limbaj în general şi de discurs în special – adică de forma individuală a limbajului însuşi – chiar pentru a refuza timpul, pentru a căuta să domine sau chiar pentru a ieşi din timp”3.
Întrucât gândirea coşeriană instituie paliere antipozitiviste în abordarea limbajului, nu doar ultimul tip de relaţie ne este sugestiv în trasarea axei de interpretare a timpului literar; ci chiar cel de-al treilea, considerat în sine pozitivist, care lasă aparent puţin loc extrapolărilor creatoare, poate dezvolta, tot în lumina ideilor coşeriene, o virtualitate lingvistică (ţinând de limbajul poetic) a depăşirii timpului printr-o nouă temporalizare.
Acest al treilea tip de relaţie la care ne referim este relevat de către Coşeriu pornind de la ideea lui Platon din Sofistul, în care filozoful distingea între două funcţii fundamentale ale limbajului: „a numi” şi „a zice”, care au generat lexicul şi gramatica. Apoi, citându-l pe Aristotel, care definea verbul ca „nume cu timp”, Coşeriu afirmă, în mod surprinzător, că există, nu ca excepţie!, ci ca realitate, şi alte manifestări ale temporalităţii limbajului decât verbale, aducând exemplul limbii japoneze, una eminamente nominală, care nu are verbe, sau exemplul limbilor care au pronume personal temporalizat (un eu în trecut, altul în prezent). De aici până la interpretarea temporală a unei realităţi în mod obişnuit statice, în limitele limbajului literar, nu mai este decât un pas. Aceasta cu atât mai mult cu cât lingvistul susţine manifestarea constantă a caracterului de instrument al limbii, care funcţionează în virtutea raportului semnificant – semnificat, în regimul permanent al activităţii creatoare – energeia, desfiinţând limita dintre adevăr şi fals şi situând realitatea limbajului în universalitate.
Pentru a proceda la exemplificarea virtualităţii limbajului de re-temporalizare prin instituirea unei noi lumi (poetice), pornind de la Heidegger, vom aminti şi faptul că Eugeniu Coşeriu recomanda în acelaşi articol, Timp şi limbaj, tratarea filozofului german a problemei timpului interior pentru a o compara cu viziunea sa din Sincronie, Diacronie şi Istorie. Din punctul de vedere al interiorităţii temporale, concepţia lui Heidegger este anticipată de Aristotel, care vorbea despre timpul trăit în cele trei ipostaze – trecut, prezent şi viitor, de Sf. Augustin, care identifica percepţia trecutului cu memoria, a prezentului cu contemplarea, a viitorului cu aşteptarea, şi de un filozof italian – Pantalco Carabellese – care, în Critica concretului (1921), numea fost-ul concret, este-ul – simţit şi va fi-ul – vrut. Toate acestea afirmă unitatea temporală a conştiinţei, care la Heidegger devine unitatea temporală a Dasein-ului, al cărui sens primordial este viitorul. Din această perspectivă, termeni precum deja nu trebuie înţeleşi ca ceva trecut care nu mai este, ci în continuitate temporală cu temei în trecut, încă nu nu trebuie înţeles ca inexistent acum, dar care va fi, ci deja existent cu activare în viitor. Tot astfel, pe o dimensiune a co-prezenţei, Coşeriu afirmă unitatea temporală a limbajului prin termenul-cheie – istorie, care face conexiunea dintre sincronie şi diacronie.
Deoarece temporalitatea limbajului, după Coşeriu, este lineară, dar de o „linearitate dinamică”4, şi dată fiind ideea limbajului ca instrument, în cazul limbajului poetic, abordarea temporalităţii apare cu un interes sporit la nivelul semnificatului, care, printr-o supralicitare a semnificantelor, creează o nouă situare temporală. Acest dinamism al linearităţii limbajului trimite în mod natural şi general la alternativa existenţialilor heideggerieni, dincolo de discurs, la înţelegere, cădere şi situare afectivă, şi, în mod special, la ecstazele5 temporale heideggeriene – trecut esenţial, prezent şi viitor – având originea în afect, instrumentalizat de limbaj în cazul nostru. Filozoful german va releva, spre exemplu, temporalitatea fricii drept un malum futurum, a speranţei drept un bonum futurum etc.
Premisa afectivă ca somaţie a realului şi ca re-temporalizare a acestuia în textul poetic a fost reflectată printr-o repliere sinestezică de Mikèl Dufrenne6, care a anulat dispersia din interiorul distincţiei heideggeriene fiinţă – fiinţare (aşa cum anula Coşeriu antinomia sincronie – diacronie) şi a identificat la nivelul operei poetice emoţia care citeşte sensul totalizant al operei, generând o sinestezie afectivă. Sentimentul metamorfozat, dispensat de cunoaşterea comună, deci cu valenţă poetică, este definitoriu pentru poezie, iar substratul temporal întemeiază conotaţia şi resorturile resemantizării.
O referinţă aplicativă ar putea constitui poetica bacoviană, care, în pofida caracterului închis, niponizat7, indicând asupra timpului trăit ca limită, lipsit de perspectivă, dezvoltă, de fapt, un dinamism al retractilităţii, astfel încât ecstaza temporală heideggeriană se prezintă ca enstază, la fel de marcată afectiv şi sfidând la fel de mult staticul. Subeternitatea pe care o reclama Emil Cioran8 şi la care aderă eul poetic bacovian nu este o suspendare în vid, ci o colcăială a dezagregării, o alienare disociativă: „Voi bea, ce să fac? / Până la analiză, mă distrez”.
Studiile antropologice arată că simbolurile retractilităţii9 care fac parte dintr-un regim nocturn al semnificării – căldura, noaptea, înghiţirea, culorile, muzica, mormântul, scobitura, recipientele, ungherul, grota, peştera, casa, locuinţa pe apă, templul, vasul, nava, pădurea, laptele, mierea, vinul, îmbătarea / beţia, sângele – desemnează un teren al eufemizării, al anulării contradicţiilor, fiind un regim prin excelenţă al armoniei, al timpului odihnitor şi recuperator. Regimul nocturn al retragerii şi interiorizării marchează aşa-zisul „complex al lui Iona”, înglobând exclusiv semnificaţiile vitalităţii şi ale intimităţii. Până la Sorescu, cel care a pus în gura personajului dramatic Iona retorica dilemelor existenţiale ale încercuirii, cu fatalismul şi ironiile de rigoare, Bacovia, deşi valorifică o multitudine de simboluri ale retractilităţii, aruncat în mrejele „jelaniei fiziologice” (Vladimir Streinu), reproduce „din interior”, de fapt, semnificaţiile ostile ale regimului diurn al imaginarului, un regim al stridenţei devoratoare, al focului care topeşte, al demonului colcăielii, disperării şi descompunerii. Claustrarea bacoviană este şi ea o abolire a timpului, însă aceasta este o reducţie a lui la principiul său esenţial (descompunerea): „Nu-i mâini, nici azi, nici ieri – timpul”. Spre deosebire de devorat, înghiţirea este un simbol nu al descompunerii, ci al conservării identităţii profunde, la Bacovia însă înghiţirea, reprezentată sub forma închiderii, poartă însemnul blocajului, al autismului, dar nu înseamnă moarte – eul bacovian nu poate nici să moară –, ci sfârşit continuu (Ion Caraion). Spiritul bacovian, aşadar, redimensionează timpul lucrurilor, constituindu-se, în fond, într-un epifenomen negativ al acestora.
Noaptea nu este deloc timpul rezonanţei desăvârşite, în care sensibilitatea acustică se manifestă în mod revelatoriu, evadând în metafizic, ci, din contră, auzul cunoaşte un paroxism al deviaţiei şi al dezintegrării autiste. Muzica este una mortuară, iar liniştea nu e pacea originară, ci nebunie: „În pacea ta e nebunie”, „E noaptea plină de orgii”, „Tăcere... e ora laşităţii...”. Locuinţa bacoviană este, clar, un cavou, iar oraşului i se imprimă imaginea unui conglomerat de cochilii ale morţii: „Sânt câţiva morţi în oraş, iubito, / Chiar pentru asta am venit să-ţi spun”. O culme a impasului este imaginea sfâşietoare a lacustrei în care acţiunea evolutivă acvatică rupe etern din cronicitatea inertă a existenţei. La fel, pădurea, în interpretare antropologică, „e un centru de intimitate, aşa cum poate fi casa, grota”10. La Bacovia imaginea pădurii este împinsă într-un grad doi de intimitate, apărând sub forma grădinii sau a parcului, pentru a dezvălui cel mai perfid sâmbure al negativităţii: În grădină – „Pe când discordant şi înfiorător, / Scârţâie toamna din crengi ostenite”.
Regimul nocturn durandian interpretează actul intimizării – coborârea – ca fiind „lentă, «nu cunoaşte graba», mergând adesea până la a se înrudi cu pătrunderea laborioasă”, menţionând că „acestei încetineli laborioase i se adaugă bineînţeles o calitate termică. E însă vorba aici de o căldură blândă, de o căldură lentă, suntem ispitiţi să spunem”11. Căldura bacoviană este însă un dizolvant activ, este un agent al intimizării perdante sau este chiar rece, acest paradox inversând simbolismul afectiv şi prolific al căldurii: „ecoul rece-al unor calde sărutări” (Poveste). Tot astfel, la Bacovia sângele este un motiv patologic, contrar simbolisticii vitalităţii şi tinereţii, de altfel, tinerii iubiţi sunt fantome morbide. Beţia este o stare a absurdului ontologic la Bacovia, departe de rolul sacramental al consumării vinurilor. Din contră, poezia lui Bacovia transformă toate motivele retractilităţii din pozitive în factori esenţiali ai subeternităţii, constituind ceea ce Theodor Codreanu, în monografia Complexul Bacovia, identifica drept „negativ stilistic”, o constantă care depăşeşte delimitarea lui Gilbert Durand între cele două regimuri (diurn şi nocturn), instituind monocordul general sau integral, precum observă Nicolae Manolescu: „Poetul e un monocord care introduce la noi poezia pe o singură voce, litanie nesfârşită şi tot mai neînţeleasă”12. Aşadar, magistrală prin forţa expresivă, retractilitatea bacoviană reabordând timpul lucrurilor este una dintre feţele percepţiei inerţiale a contingenţei, ce reclamă o individualitate poetică purtând la universal, analizabilă, cu atenţie, la diferite niveluri, în spiritul dialecticii coşeriene a limbajului.
 
Note
1 Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2009, p. 333.
2 Ibidem, Timp şi limbaj, p. 333-354.
3 Ibidem, p. 333.
4 Ibidem, p. 352.
5 Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
6 Mikèl Dufrenne, Poeticul, Editura Univers, Bucureşti, 1971.
7 Ca urmare a deficitului de verbe în favoarea numelor la G. Bacovia, Mihai Cimpoi vorbeşte despre fenomenul niponizării limbajului poetic bacovian. Vezi Mihai Cimpoi, Secolul Bacovia, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2005.
8 Emil Cioran, Căderea în timp, traducere din franceză de Irina Mavrodin (originalul apărut în 1994), Editura Humanitas, Bucureşti, 2008. Un geamăn retractil, dar raţionalist până la aceeaşi exasperare ca şi senzitivitatea bacoviană, este Emil Cioran: „Timpul s-a retras din sângele meu; se sprijineau unul pe altul şi curgeau împreună; acum s-au coagulat; de ce să mă mai mir că nimic nu mai devine? Dar ele dacă s-ar porni din nou să curgă, m-ar mai putea întoarce printre cei vii, scoţându-mă din această subeternitate în care putrezesc?” (p. 154). Asocierea Bacovia – Cioran pe linia subeternităţii în care putrezesc ni se pare una izbitoare.
9 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1977, p. 238.
10 Ibidem, p. 306.
11 Ibidem, p. 248.
12 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2008, p. 644.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog