Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBA ROMÂNĂ AZI

Cultura lingvistică versus conştiinţa naţională

Vasile CUJBĂ

Alte articole de
Vasile CUJBĂ
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Pentru românii basarabeni luna august are o semnificaţie deosebită. Aşa a fost să fie, ca Republica Moldova să stea în această lună sub semnul a două zile mari: Ziua Declarării Independenţei, 27 august, şi Ziua Limbii Române, 31 august. La 31 august 1989, dar şi la 27 august 1991, toată suflarea naţională a trăit la unison clipe de largă rezonanţă şi importanţă istorică.
Evenimentele de vârf din 31 august 1989 şi din 27 august 1991, dar şi evenimentele premergătoare, au arătat, în pofida unor mentalităţi şi ticuri mioritice, că şi vremurile pot fi sub cârma omului.
În acele zile de glorieale Renaşterii Naţionale, când realitatea ce se afla sub imperativul lui „stă să fie” a trecut la realitatea certă a lui „este”, am revenit la Patria noastră – Limba Română, limba care pentru noi nu este o simplă structură logico-lingvistică cu raţiune de comunicare, ci un dat ontologic, cu un destin şi un rost. Atunci, în momente de autentică istorie naţională, dar şi de reală premisă pentru remodelarea fiinţei noastre, poate mai mult ca niciodată erammândrică „în noi e şi număr, şi putere”. Iar sloganul: „Noi suntem acasă! Noi suntem poporul!” înfăţişa o trăire de la „creştet până-n talpă”. Concomitent, evenimentele desfăşurate atunci ne-au convins de următorul lucru: istoria nu se face în genunchi, istoria se face stând drept. Această lecţie, astăzi, urmează să ne-o amintim spre a o însuşi mai bine.
În activitatea noastră de zi cu zi contează nu atâtvorbele, cât faptele centrate pe realizări. Anume faptele dau valoare oricăror declaraţii. Vorba marelui actor român Constantin Tănase, întemeietorul celebrului Teatru de Revistă „Cărăbuş” din Bucureşti: „Ne-am trezit din hibernare / Şi-am strigatcât am putut / Sus cutare! Jos cutare! / Şi cu asta ce-am făcut?”.
A venit timpul să neîntrebăm tranşant: Quo vadis Republica Moldova? Or, un fenomen se profilează tot mai insistent: suntem tentaţi a ne deda reflecţiei şi lamentărilor, nu şi faptei. Despre starea limbii române, despre cât de reală este independenţa noastră vorbim mult, însă lipsa continuităţii şi a finalităţii faptelor întru „creşterea” noastră trădează pasivitate, indiferenţă şi incompetenţă. Se creează impresia că istoria pe care o facem noi înaintează prea încet, uneori accidental. Altminteri, este inexplicabil de ce în condiţiile independenţei de stat a Republicii Moldova limba română mai are probleme ce ţin de numele şi statutul ei? Oare între independenţa Republicii Moldova şi funcţionarea limbii române să nu existe o interacţiune? Cum se face că, după atâta timp, limba română n-a reuşit, încă, să-şi delimiteze clar aria de utilizare şicriteriile funcţionale? Paradoxal, darînRepublica Moldova există regiuni, localităţi, dar şi domenii în care limba română este fie neglijată, fie desconsiderată, fie chiar recuzată. Prin urmare, fenomenul „extinderii lingvistice” rămâne o problemă de actualitate.
Poetul Nichita Stănescu, care a scris fascinant, profund şi irepetabil despre virtuţile limbii noastre, în clipele sale de meditaţie, nu o dată se întreba: „Eu ce să fac? Eu ce să mai fac? Eu ce să mă mai fac?”. În stilul lui Nichita Stănescu ne vom întreba şi noi: „Ce să facem? Ce să mai facem? Ce să ne mai facem?”. Neîndoielnic, răspunsul la aceste întrebări nu poate fi decât următorul: primo, să muncim, adică „să suferim” pentru limba română, să ne dăm osteneala pentru a cunoaşte limba română. Secundo, să lucrăm, decisă trecem de la„munca” propriu-zisă la „lucrarea” conştientă, în calitatea noastră de „lucrători” activi ai limbii române. Tertio, să luptăm pentru afirmarea limbii române, iar dacă e cazul, să o luăm mereu de la capăt, chiar şi din cenuşa falimentelor noastre. (Nota bene: principala luptă e cu noi înşine, nu cu altcineva, iar a ne învinge este cea mai dificilă, dar şi cea mai jinduită victorie.) Materializarea acestor stări acţionale depinde de mai multe „condiţiuni”. Una dintre acestea este şi politicul. În acest sens, avem nevoie în continuare de eforturi politice care ar promova valoarea limbii române mult mai insistent şi mult mai ambiţios. Dezvoltarea societăţii moldoveneşti depinde de voinţa şi abilitatea clasei politice conducătoare chemată să adopte decizii oficiale, politici lingvistice, care să asigure realmente funcţionarea limbii române în stat. O preocupare nu mai puţin importantă este şi ridicarea culturii lingvisticea fiecăruia dintre noi. Cum să vorbim corect şi frumos limba română dacă înlăturăm atât de anevoios şi stânjenitor greşelile ortografice, ortoepice, gramaticale şi de vocabular? Cum să avem grijă de vorbirea zilnică, dacă suntem în continuare captivii unor stereotipuri? Oare avem simţul răspunderii de a vorbi româna literară? De ce tolerăm vorbirea defectuoasă a limbii române? În societatea noastră, spre regret, continuă să se vorbească neîngrijit, cu rusisme, făcându-se nemotivat uz de argouri... În acest sens, inerţia lingvistică, bunăoară, a unor concetăţeni, manifestată prin atitudini de felul „las’ că merge şi aşa”, a devenit deja, zic eu, o maladie naţională.
Alterarea limbii române, mai ales în zona nonelitistă, nu aduce în discuţie simpla eroare de vocabular sau smintirea accentelor. În joc e ceva mai adânc şi mai periculos – starea conştiinţei naţionale, a cărei depreciere şi dereglare ar trebui să ne îngrijoreze.
Aşadar, avem sau nu conştiinţă naţională? Iată problema noastră! Iată dilema şi zbuciumul nostru! În acest context, instituţiile de învăţământ de la toate nivelurile, mass-media şi, înainte de toate, familia ar trebui să se responsabilizeze, să fie mai atente, mai active. Şi încă ceva. Şi societatea civilă, şi societatea politică au nevoie de mai multe modele de folosire a limbii române, au nevoie de „medii” creatoare de modele. Aici mă gândesc în primul rând la oameni pentru care vorbirea literară, elevată este o condiţie intrinsecă a meseriei: învăţători, profesori, scriitori, reprezentanţi mass-media, politicieni etc. După cum remarcă undeva Andrei Pleşu, nu te poate modela decât ceea ce te depăşeşte, ceea ce te umple de admiraţie. Şi pentru limba română factorul acesta este esenţial. A avea un model de exprimare în limba română înseamnă a călca pe o urmă bine bătătorită, adică a urma, a intra în continuitatea unei tradiţii de vorbire frumoasă a limbii române. Să nu uităm: exempla docent!
Astăzi mai mult ca niciodată trebuie să ne îngrijim de cultura limbii, trebuie să facem permanent efortul de a vorbi corect limba română. Însă ne vom regăsi pe făgaşul cel drept al împlinirilor doar când vom conştientiza cu demnitate că Patria noastră este Limba Română. Numai astfel va ajunge limba română să fie stăpână la ea acasă, şi aici, în Republica Moldova.
Aş vrea să închei cu un îndemn pe care ni l-a lăsat nouă, dar şi generaţiilor următoare, poetul român George Sion, născut în Mamorniţa Herţei lui Gheorghe Asachi: „De ce limba românească / Să n-o cultivăm? / Au voiţi ca să roşească / Ţărna ce călcăm? // Limba, ţara vorbe sfinte / La strămoşi erau, / Ei ar plânge la morminte / Când ne-ar asculta // Al lor geniu ne şopteşte / Din mormânt mereu: / O, vorbiţi, scriţi româneşte / Pentru Dumnezeu”.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog