Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBA ROMÂNĂ AZI

Limba română, între infern şi paradis

Solomon MARCUS

Alte articole de
Solomon MARCUS
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Este pentru mine o mare onoare să mă văd publicat într-o revistă cu titlul „Limba Română”
care apare într-un loc în care lupta pentru afirmarea limbii române se duce cu tenacitate
şi de multe ori în condiţii grele. Aş fi fericit să ştiu că prin ceea ce public
în revistă contribui la această cauză nobilă.
S.M.
 
O relație foarte personală
Relația mea cu limba română poartă o amprentă foarte personală, la fel de personală ca relația cu părinții mei, cu frații şi cu sora mea. Dar cred că ea se încadrează perfect în tema „Limba română, limbă a integrării europene” şi, mai mult, după cum veți vedea, este o parte a unei probleme mai generale, „Limba română în condițiile globalizării de toate felurile: economice, financiare, politice, comunicaționale, informaționale, computaționale, cognitive şi culturale”. Îmi vine în ajutor profesoara Sanda Golopenția, de la Brown University (Providence, USA), care în anul 2009 a publicat la Fundația Culturală „Secolul 21” cartea Româna globală. Cred că pot identifica modul în care relația mea cu limba română a fost influențată profund de procesele de integrare europeană şi de globalizare.
 
Româna mea e inconfundabilă cu a ta
Fiecare om are o relație proprie cu limba pe care o vorbește. Simt o nevoie organică de a mi-o cunoaște, de a o înțelege, de a fi conștient în ce măsură este ea pentru mine o construcție personală şi în ce măsură este o preluare a unor formulări preexistente. A mă putea exprima, a reduce la minim decalajul dintre ceea ce vreau să spun şi ceea ce reușesc să spun sunt pentru mine nevoi vitale. Înțelegem mai mult decât putem spune, dar spunem uneori altceva decât ceea ce am intenționat; în orice caz, dacă aceste decalaje sunt inevitabile, îmi dau seama că ele sunt, pentru mine, mai mici în limba română decât în engleză sau în franceză, singurele limbi străine pe care le practic în scriere, citire şi vorbire. De aceea, limba română este casa mea. Limba română există în atâtea variante câți vorbitori ai ei există. Numitorul comun al acestor variante este suficient de puternic pentru a asigura posibilitatea comunicării măcar parțiale dacă nu integrale. Posibile diferențe mari de nivel cultural pot uneori diminua sensibil înțelegerea reciprocă a doi vorbitori cu aceeași limbă maternă.
 
Primele mele rostiri în limba română
Cele mai vechi amintiri pe care le am ca vorbitor de limba română identifică două exclamări: „Mâţa geam!” (la vederea unei pisici la o fereastră) şi „Cade calu’!” (în timp ce mă aflam într-o trăsură cu cal care, în percepția mea, galopa prea repede şi risca să se răstoarne). Aveam, probabil, vreo patru, cinci ani. Este posibil, chiar foarte probabil, să fi fost şi altele, anterioare celor de mai sus, dar pe care părinții sau frații mei ar fi trebuit să le noteze şi să mi le semnaleze.
 
Alții să vorbească prin gura mea?
Ceea ce mi se pare semnificativ este faptul că cele două exclamări care au țâșnit spontan din mine sunt expresia unei stări de mirare, de încântare în primul caz, de îngrijorare în al doilea. Cred că fenomenul este comun tuturor copiilor de această vârstă, ei nu cunosc rutina, totul este proaspăt, senzațiile sunt vii, tresăririle în faţa noului care-i asaltează nu contenesc. Vorbirea mea exprimă trăirile mele. Folosirea limbajului reflectă tocmai această situație. În ce măsură suntem capabili să menținem sau să recuperăm în perioadele următoare ale vieții capacitatea de a ne mira, de a ne întreba, de a ne nedumeri, de a nu ne lăsa atrași în găurile negre ale folosirii necontrolate a limbajului, ale situației în care alții vorbesc prin gura noastră? Iată marea problemă.
 
La vârsta grădiniței
Sora mea, cu trei ani mai mare, mă conducea zilnic la grădinița de copii de pe strada Negel, din orașul meu natal Bacău. Acolo m-am aflat într-o zi sub vraja unei poveşti: Cântec de George Coșbuc. A fost primul meu fior în faţa limbii române paradisiace, nu-mi aduc aminte melodia, dar versurile mi s-au întipărit repede.
 
În paradisul lui Coșbuc
Copilul rău e urmărit din trei direcții:
Animalul sălbatic: „A venit un lup din crâng / şi-alerga prin sat să fure / şi să ducă în pădure / pe copiii care plâng. / Şi-a venit la noi la poartă / şi-am ieșit eu c-o nuia: / «Lup flămând cu trei cojoace, / hai la maica să te joace» – / eu chemam pe lup încoace, / el fugea-ncotro vedea”. Plânsul a funcționat tradițional ca semn al copilului rău, neobservându-se că e cronologic prima formă de manifestare a spiritului critic al ființei umane.
Omul sărac, cu humor şi cu o undă de simpatie: „Ieri pe drum un om sărac / întreba pe la vecine: / «Poartă-se copiii bine? / Dacă nu, să-i vâr în sac!» / Şi-a venit la noi la poartă / şi-am ieșit eu şi i-am spus: / «Puiul meu e bun şi tace / nu ţi-l dau şi du-te-n pace! / Ești sărac, dar n-am ce-ţi face! / Du-te, du-te» şi s-a dus”. Iată aici o altă tradiție neplăcută: tăcerea, ca semn al copilului cuminte. La 5 mai 2013 văzusem pe Prima TV filmul Legenda lui Zorro, în care era lăudat copilul care nu vorbește neîntrebat.
Omul bogat, fără scrupule: „Şi-a venit un negustor / plin de bani, cu vâlvă mare, / cumpăra copii pe care / nu-i iubește mama lor. / Şi-a venit la noi la poarta / şi-am ieșit şi l-am certat: / – «N-ai nici tu, nici împăratul / bani să-mi cumpere băiatul! / Pleacă-n sat, că-i mare satul, / pleacă, pleacă!» şi-a plecat”.
 
La peste 80 de ani de atunci
Mă aflam în urmă cu două săptămâni într-o tabără de copii selectați prin faimoasele teste Canguru. Îl invit pe un elev de gimnaziu, care învăţa la o școală ce purta chiar numele lui Coşbuc, să-mi spună ceva despre acest poet. Nimic. Exercițiul a fost repetat şi cu alți elevi. Eșec total. De ce oare, la peste 80 de ani de atunci, sunt în stare în orice moment să restitui o bună parte din acele versuri? Desigur, s-ar putea discuta despre oportunitatea spaimei pe care o poate crea unui copil posibilitatea de a fi dus în pădure de un lup ş.a.m.d. Şi valoarea sa poetică poate fi discutată, este de altfel de mult în discuție posibilitatea literaturii la o vârstă la care nu operează încă discernământul realitate – ficțiune. Fapt este că acest Cântec coşbucian a avut asupra copilului de 5 ani care eram un efect extraordinar, care nu m-a părăsit niciun moment: viața, ființa umană sunt valori supreme, ele nu se pot echivala în bani, în bunuri materiale, respectându-le, ne definim ca oameni, la orice vârstă, şi din frageda pruncie avem datoria de a inocula tinerelor vlăstare acest sentiment. Mai este nevoie să subliniez actualitatea acestei povestioare în condițiile în care zilnic aflăm despre copii vânduți pe bani şi despre agresiuni sălbatice ale unor copii asupra altor copii?
 
Un infern: înjurăturile birjarilor
Petreceam o bună parte a zilei în stradă, acolo mă jucam cu alți copii, nu aveam o curte şi eram expus tot timpul evenimentelor străzii. Automobilul era încă o raritate, transportul public se făcea în mare parte cu trăsuri, cu căruțe sau cu sănii, după anotimp. Unul dintre cele mai degradante spectacole era cel al înjurăturilor care însoțeau diferite conflicte, deseori pornite din pricini dintre cele mai anodine, dar în care se investea o energie demnă de o cauză mai bună. Azi, ne-am obișnuit cu înjurăturile șoferilor, pe atunci erau predecesorii șoferilor, birjarii. Circula chiar vorba: „Înjură ca un birjar”. Dar nu erau numai ei şi poate nu în primul rând ei.
 
Tipologia înjurăturilor
În aceste înjurături, se dezvolta o imaginație prodigioasă, se manifesta o întreagă tipologie a lor, de la cele benigne, nelipsite de humor şi de o ușoară undă de simpatie (în special pe stadioane), până la acelea în care trivialul, ura, pornirea sălbatică la adresa celui înjurat atingeau cote cutremurătoare. Am în vedere spectacolul fioros al înjurăturilor pe care mi l-a oferit ulița copilăriei mele, strada Iernii, cu împrejurimile ei, din Bacău, în anii deceniului al patrulea al secolului trecut.
 
Limba română, pusă la grea încercare
În aceste înjurături, în centrul atenției se afla mama celui înjurat, căreia i se asociau frecvent divinitatea, crucea, într-o combinație cu sexualitatea şi cu terfelirea în noroi a întregii familii şi a oricăror altor simboluri ce puteau fi asociate celui incriminat. Era acel tip de violenţă verbală pe care unii oameni o practică în momente de cădere într-un comportament instinctual, de pierdere totală a oricărui control rațional. O violenţă care nu şi-a pierdut nici azi din intensitate, iar limba română şi-a dezvăluit resurse bogate de expresie, numai că acestea pot fi dintre cele mai triviale şi inculte sau dintre cele mai rafinate şi mai culte.
 
Demonul eminescian şi blestemul arghezian
Cât de departe eram de ceea ce aveam să descopăr mai târziu, sub forma categoriei antropologice a răului, perspectiva sa mitologică şi cultural-artistică. Mai aveam încă mult până la anii adolescenţei, în care descopeream demonul eminescian, blestemul arghezian, lectura argheziană a Florilor răului, la Baudelaire: „Prostia, ’nşelaciunea, păcatul, osteneala / Muncesc făptura noastră din veac, fără răgaz / Iar noi hrănim în tihnă acest blajin obraz / Ca niște ciungi păduchii deprinși cu căptușeala”, urmând ca apoi să-l savurez pe Baudelaire în limba sa.
 
Cum m-a modelat Eminescu
La vârsta adolescenţei, primele mele atitudini în faţa naturii, a boltei cerești, sentimentul infinitului, reprezentarea cunoașterii, a trecerii timpului, primul meu fior în prezenţa făpturii feminine mi-au fost modelate de poeziile lui Eminescu. Oricât ar fi de adevărat faptul că o limbă, deci în particular şi limba română, este o creație colectivă şi în mare parte anonimă, există totuși coautori cu o contribuție atât de puternică, încât nu avem voie să-i omitem. Eminescu este, pentru mine, un coautor de prima mărime al limbii române şi are merite speciale în configurarea părții de paradis a acestei limbi. Coautori ai paradisului limbii române, pe care i-am descoperit în literatură încă în perioada adolescenţei şi a liceului, mai sunt Ion Creangă, Arghezi şi Ion Barbu. Mult după aceea, în a doua jumătate a secolului trecut, am trăit îmbogățirea limbii române cu noi posibilităţi prin Nichita Stănescu. Despre aceștia am scris de mai multe ori, exact sub aspectul creativității lor lingvistice.
 
Paradisul nu e numai la scriitori
Se comite frecvent greșeala de a se considera că literatura are un monopol asupra limbii române ca paradis. Cred că în orice domeniu de creație, de activitate profesională şi la orice nivel de accesibilitate pot fi identificate comori de limba română. Ar trebui publicate antologii de limba română în ipostaza ei de excelenţă. Voi da două exemple din domeniul matematicii, cărora le-am acordat o deosebită atenție în scrierile mele, dar oricând pot adăuga altele. Mă refer mai întâi la Gheorghe Lazăr, primul autor de manuale școlare în limba română în Ţara Românească. Trigonometria sa, elaborată în urmă cu aproape 200 de ani şi publicată în urmă cu o sută de ani de Traian Lalescu, este un monument de limba română de o semnificație istorică şi culturală imensă.
 
Gh. Lazăr: româna nu-i doar pentru ciobani
Într-adevăr, până la Lazăr (şi o situație similară este, cred, aceea a lui Gh. Asachi în Moldova) domina impresia că limba română este atât de primitivă, de rudimentară, încât va rămâne exclusiv ca mijloc de comunicare între ciobani. Unii boieri se amuzau ironic la gândul că într-un astfel de idiom să se exprime subtilităţi lingvistice sau matematice. Lazăr şi Asachi au înlăturat această îndoială, demonstrând că noțiunile şi raționamentele care apar în manualele școlare din Occident pot fi echivalate într-o limbă românească foarte exactă şi expresivă, uneori chiar fermecătoare. Căutarea în tablele de logaritmi şi călătoria funcției sinus în cele patru cadrane trigonometrice devin adevărate aventuri, urmărite cu o curiozitate crescândă.
 
Creangă citit de Sadoveanu
S-a întâmplat într-o zi din anii ’50, când am trăit un moment de dublă sărbătoare a limbii române, în sala de festivităţi a Casei Universitarilor din București: „Nu știu alții cum sunt,...”, adică Amintiri din copilărie de Ion Creangă, în lectura lui Mihail Sadoveanu. Ca şi cum aceasta nu ar fi fost de ajuns, tot atunci Sadoveanu a interpretat Sara pe deal de Eminescu. Dar nu este obligatoriu ca un mare scriitor să exceleze şi ca recitator, ca interpret. Un contraexemplu este Tudor Arghezi, pe care l-am ascultat interpretând șters, nesemnificativ, al sau zguduitor Testament. Dacă n-aş fi știut cine este, l-aş fi putut compătimi pe autorul Florilor de mucigai pentru faptul de a fi căzut victima unui astfel de interpret care părea străin de profundele înțelesuri argheziene.
 
Un tezaur de limba română: Barbilian
Opera de creație matematică a lui Dan Barbilian este în mare măsură publicată în limba română şi se constituie de multe ori într-un monument de limbă în care „dicțiunea ideilor” (pentru a folosi o sintagmă introdusă de Mircea Martin într-o carte cu acest titlu) se afla într-una din manifestările ei majore. Inventivitatea lingvistică a matematicianului generează jerbe metaforice care nu numai că nu alterează sensurile științifice şi rigoarea raționamentului, dar le potentează pe acestea, le aprofundează (a se vedea studiul nostru Scriitorul Dan Barbilian în volumul colectiv coordonat de Basarab Nicolescu Ion Barbu, în timp şi dincolo de timp la Editura Curtea Veche, 2013). Mă bucură că la acest efort de a descoperi în textele matematice ale lui Barbilian calitatea lor de monument de limba română s-au asociat şi colegii mei, profesorii Sergiu Rudeanu, Dragoş Vaida, Vlad Boskoff şi Bogdan Suceava. Dar acțiunea de a conecta pe Barbilian la Ion Barbu este mai veche, ea a fost vizibilă încă în cartea Cosmologia jocului secund a lui Basarab Nicolescu (1968) şi, mult mai târziu, în articolul lui G. Bantaş şi D. Brânzei, Dan Barbilian, o fereastră de înțelegere a lui Ion Barbu, Educația matematică vol. 1, nr. 1, 2005, 19-33. O impresionantă dicțiune a ideilor mi-a fost dezvăluită de discursul matematic al unor personalităţi ascultate sau / şi citite ca Gh. Şincai, George Barițiu, Spiru Haret, Dimitrie Pompeiu, Gh. Titeica, Traian Lalescu, Alexandru Myller, Octav Mayer, Simion Stoilow, Octav Onicescu, Victor Valcovici, Alexandru Froda, Miron Nicolescu, Gr. C. Moisil, Rudolf Woinaroski, C. T. Ionescu Tulcea, Aristide Halanay.
 
Manualele școlare: undeva între...
Da, undeva între infern şi paradis, dar de prea multe ori mai aproape de primul decât de al doilea. Am discutat de nenumărate ori această problemă, a se vedea acum ciclul meu de cărţi Răni deschise (la Editura Spandugino). Iată, pentru a mă referi la manualele de matematică: limba română este aproape eliminată din ele, apar din când în când vocabule ca fie, dacă, deci, se dă, şi, ca, pe, în; în rest numai simboluri, formule, calcule, asta la aritmetică şi algebră; la geometrie, figuri, reprezentări grafice, litere care desemnează anumite puncte sau laturi. Principiul atât de sănătos al echilibrului dintre cuvinte şi simboluri, ca simptom al unui text matematic normal, este ignorat. De ce nu apar cuvintele, de ce nu apare limba română? Deoarece sunt omise lucrurile cu cea mai mare pondere educativă: explicațiile şi raționamentele.
 
Româna școlară, sub așteptări
Ce fel de limbă română întâlnim în manualele de fizică, chimie, biologie, istorie, geografie etc.? Cum arată limba română care se scurge de la catedră spre bănci? Una care valorifică prea puțin întrebarea, îndoiala, ipoteza, spiritul critic, invenția, imaginația, accentuând în schimb modalitatea imperativă, certitudinea, logica lui da sau nu, informația, sintaxa în dauna semanticii. Dar, înainte de toate, comunicarea dintre catedră şi bănci în mod frecvent eșuează, deoarece nu îndeplinește o clauză contractuală esențială între cele două părți: eu sunt atent la ce-mi spui tu, tu ești atent la ce-ţi spun eu. De ce nu se câștigă atenția? Deoarece se uită că pentru a o câștiga este necesar să livrezi un discurs nu numai inteligibil, dar şi interesant pentru destinatar. Manualele de limba şi literatura română includ multe exemplare paradisiace, dar modul în care se standardizează controlul şi evaluarea asimilării lor, așa cum se manifestă acestea la admiterea în liceu şi la bacalaureat, este descurajator. Ce cote de profunzime poate atinge limba română în condițiile în care ea se limitează să exprime reguli, procedee, formule, să specifice evenimente, date, informații?
 
Dar româna vorbită acasă?
Cu rare excepții, comunicarea dintre părinți şi copii se reduce la schimburi de sintagme, silabe, interjecții, fraze trunchiate; puține case mai au o bibliotecă în care copilul să găsească măcar câteva zeci de paradisuri de limba română. Câți dintre copii îi vad pe părinții sau pe bunicii lor, măcar în unele momente privilegiate, să fie aplecați pe o carte scrisă într-o limbă română de zile mari şi să fie ispitiți să transmită copiilor şi nepoților această plăcere?
 
Şi-atunci, de ce să ne mirăm?
Să ne mirăm de modul bolovănos în care sună de multe ori limba vorbită de cei invitați la talk-show-uri de televiziune, de cei care vorbesc de la tribuna Parlamentului, de lipsa lor de dicțiune, articularea defectuoasă a cuvintelor, tonul răstit, sărăcia vocabularului? Mihai Zamfir crede că „tinerimea română se înțelege foarte bine cu ajutorul jargonului ei de trei sute de cuvinte, iar interjecțiile şi gesturile o ajută perfect să suplinească pauperitatea verbală”, în consecință „cei mai mulți vorbitori de mâine se vor exprima pe apucate, la limita de jos a comunicării” (Mihai Zamfir, Pornind de la cârti, Editura Spandugino, București, 2013, p. 279-280). Da, dacă educația nu se va trezi, așa va fi, cum spune profesorul Zamfir. Pe de altă parte, previziunile pe termen lung ale unor lingviști se referă la trei limbi – engleza, chineza şi spaniola – care, peste vreo trei sute de ani, vor avea statut de limbi de circulație internațională, celelalte devenind idiomuri locale. Cum îmi spunea un francez: „Oui, pour les jours de la semaine c’est l’anglais; le français c’est pour la fête”.
 
Alunecarea în argou
Mă aflam invitat, în urmă cu vreo doi ani, la Colegiul Naţional „Spiru Haret”, de către elevii clasei a zecea I. Se făcuse acolo un experiment interesant, sub îndrumarea profesoarei de psihologie Codruța Missbach, iar rezultatul căpătase o formă de carte: Într-o pauză – universul (Editura Biblioteca Bucureștiului, 2010). Găsim aici ceea ce de obicei se ascunde: cum comunică între ei elevii, modul în care copiii se consideră neînțeleși de către adulți, fie ei părinţi sau educatori, iar nevoia de a se apăra de această lume străină, uneori considerată chiar ostilă, îi împinge spre construirea unui idiom alternativ, pe care îl găsim şi în diverse zone ale internetului. Argoul este aici la el acasă, el arată foarte diferit de limba română propovăduită oficial, deoarece exprimă de multe ori tocmai neputinţa de a-i convinge pe copii că școala, în forma ei actuală, le folosește şi la altceva decât obținerea unor note de trecere.
 
 

O poveste din Istoria Romei

Am privilegiul de a mă întâlni cu copii pentru care limba română este o sărbătoare. Ei nu doar se folosesc de ea ca instrument, ei trăiesc în ea şi au nevoie de ea pentru a se manifesta şi exprima ca ființe umane autentice. La Focșani, unde m-am dus în mai 2012 şi în mai 2013 la Concursul „Plus sau Minus Poezie”, le-am propus, în 2013, să identifice, în universul lor de viață, situații similare celeia din Povestea lui Menenius Agrippa (relatată de Titus Livius în Istoria Romei), în care măruntaiele corpului uman se revoltau contra stomacului, pe care-l suspectează de trândăvie; însă încercarea de a „pedepsi” stomacul se întoarce împotriva inițiatorilor pedepsei. Întregul scenariu trimite la Republica Romei, stomacul este o metaforă a Senatului roman, parabola imaginată de Agrippa semnifică alcătuirea Republicii romane aidoma corpului uman, în care fiecare parte are nevoie de toate celelalte părţi ale corpului.
 
Limba română la clasa a V-a
Iată ce a răspuns, la provocarea de mai sus, eleva Alberta-Gabriela G. Milicu, din clasa a V-a a Colegiului Naţional „I. L. Caragiale” din Ploiești:
„O floare nu poate trăi singură, fără tulpină, fără rădăcina, fără sevă.”
„Trebuie ca literele să se unească, să se privească, pentru a se obține un cuvânt.”
„Trebuie ca ochii să strălucească aparte, lacrimile să se scurgă din ei şi să umezească obrajii, pentru ca un plâns de fericire să prindă viață.”
„Lumea este precum corpul nostru. Dacă sângele nu vrea să circule, dacă inima nu vrea să iubească, dacă brațele nu vor să îmbrățișeze, iar tălpile nu simt nisipul umed de pe malul mării, atunci tot farmecul dispare.”
Şi iată ce poate fi.
 
Limba română la clasa a XI-a
O aduc acum în atenție pe eleva Deniza Cristian, de la Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” din Focșani. Ne propune o Redefinire:
„Dezbracă-te de carne şi de sânge, / Respiră-mi gândurile şi expiră-mi fericire; / Lasă-mi sufletul de-o nuditate decentă, / Atât cât soarele să-l încălzească, / Iar aura-i, să strălucească... / Reinventează-mă, din Răsărit, / Renaște-mă din mare, la Apus, / Plantează-mi sufletul cu semințe de magnolie, / Într-un suflet cu ochii decupați din cer, / Să înflorească unu-ntr-altul.”.
Şi câte exemple v-aş mai da de limba română în sărbătoare, iată am primit de curând nr. 10/ 2012-2013 al revistei „Galleria” a Liceului teoretic „Vasile Alecsandri” din Iași, din care ar merita să citez o mare parte. Dar alte probleme ne așteaptă.
 
De la limbă la logică şi reciproc
Logica şi limbajul merg mână în mână, chiar dacă diferă în aspecte esențiale. Nu întâmplător chiar terminologia se aseamănă. Predicat logic – predicat gramatical; propoziție logică – propoziție gramaticală; conjuncție logică – conjuncția şi din limba română; disjuncție logică a două propoziții logice – conjuncția disjunctivă sau din limba română ş.a.m.d. Multe ambiguităţi, nonsensuri, anacoluturi, greșeli gramaticale sau de ortografie sunt rezultatul unei gândiri confuze, a unor greșeli de logică. Urmăriți cu atenție formularele pe care le completați în diverse instituții şi veți observa că de multe ori organizarea întrebărilor care vi se adresează este incoerentă, locul rezervat pentru răspunsuri cu totul nepotrivit, prea mic în unele locuri, prea mare în altele. De exemplu, pe un bilet de călătorie cu trenul, în partea de cupon statistic, este rezervat pentru numele şi prenumele călătorului un spațiu în care nu încap mai mult de șapte litere capitale, condiție rar îndeplinită. Printre formalitățile pe care le-am parcurs în vederea participării mele la o recentă conferinţă a fost şi completarea unui formular în care mi se cerea să aleg numai una din mai multe variante, dar prin aceasta eram obligat să mint; adevărul este că chestionarul era formulat într-un mod ambiguu, erau mai multe interpretări posibile. Mass-media oferă zilnic spectacolul unor greșeli de logică în perfecta solidaritate cu greșeli de limba română.
 
Prea subtilă pentru vorbitorii ei?
S-a creat un decalaj care tot creşte între subtilitățile limbii române şi o mare parte a vorbitorilor ei. Ca monument de cultură, limba română, încărcată cu o istorie eroică şi aflată într-o dinamică tot mai accelerată, se îmbogățește, se nuanțează mereu, metabolismul ei cu alte idiomuri, cu lumea în care trăim este tot mai accentuat. În această ipostază, limba română devine tot mai elitară, o adevărată aristocrație a spiritului. Cine urmărește cronicile Rodicăi Zafiu (ieri în „România literară”, acum în „Dilema veche”) sub titlul atât de inspirat (deopotrivă adecvat şi ironic) Păcatele limbii, are o idee despre complexitatea, gradul de nuanțare şi rafinamentul la care a ajuns limba română în lunga ei evoluție.
 
Între spectacol şi rutină
Dar şi experiența lingvistică personală a oricărui vorbitor de limba română care, prin îndeletnicirea sa, este obligat să acorde atenție modului de exprimare, conduce la o reprezentare elocventă a limbii române ca spectacol. Limba cea de toate zilele este sediul a numeroase capcane şi surprize de natură să încânte şi să pasioneze. Pe de altă parte, ca practică lingvistică neîntreruptă, spontană şi confiscată de nevoia comunicării rapide şi eficiente cu oameni de orice nivel cultural, limba română e obligată să devină tot mai populară, să urmeze cu fidelitate legea minimului efort. Aceste linii divergente de dezvoltare duc la contrastele pe care le-am evidențiat până aici.
 
De la imperativ la explicativ
Forurile academice încearcă să monitorizeze şi să reducă aceste contraste. Însă modul actual în care limba română este învăţată în școală nu prea favorizează acest proces. Astfel, sintaxa şi semantica prezintă un grad de abstractizare care abia la liceu s-ar putea asimila, dar deocamdată ele se învaţă numai la gimnaziu. Gramatica ar trebui învăţată în primul rând pe texte ale comunicării cotidiene, nu pe opere literare, cum se întâmplă frecvent chiar la examene importante, de tipul admiterii la liceu. Prea puţină atenție se acordă vorbirii libere, exerciţiilor de retorică şi argumentare, construirii spontane a unui discurs argumentativ şi a unui discurs în replică. Logica şi limbajul trebuie să meargă în bună măsură împreună, lipsa de educație în această privință conduce la spectacolul trist pe care-l oferă mass-media, clasa politică, al înlocuirii argumentului la obiect cu atacul la persoană.
Prea multe lucruri în materie de ortografie şi gramatică sunt de natură preponderent prescriptivă, imperativă şi nu explicativă.
 
Certitudine sau îndoială?
Actuala sciziune a culturii românești în ceea ce privește pe sunt şi chestiunile conexe nu cumva necesită o atitudine mai flexibilă, de ieșire din logica lui da sau nu şide explicare a faptului că anumite puncte de vedere conduc la o atitudine, alte puncte de vedere conduc la altă atitudine. Să nu uităm că sciziunea a existat chiar în interiorul breslei lingviștilor şi filologilor români. Academia Română a avut de ales una dintre variante şi cred că s-a descurcat bine. În practica vieții cotidiene aplicăm de multe ori o logică binară, dar este necesar ca tinerii să înţeleagă încă din școală că, în tot mai multe probleme, știința, cultura, în genere, adoptă logici mai nuanțate, cu mai multe valori; să nu ascundem faptul că multe dintre cunoștințele noastre, inclusiv cele privind limba română, au un caracter ipotetic şi trebuie discutate în termeni de plauzibilitate mai degrabă decât în logica lui da sau nu, a certitudinii. Îndoiala carteziană nu trebuie să ne părăsească. Mă gândesc, de exemplu, la problemele de etimologie.
 
Un semnal de zile mari
S-a întâmplat în anul 1967. Societatea Americană de Matematică publică lucrarea Romanian-English Dictionary and Grammar for the Mathematical Sciences. Autori: Sydney Henry Gould şi Phillip E. Obreanu. Voi reproduce din Cuvântul introductiv, traducând în românește: „Lucrarea conține o informație de bază pentru cititorul care dorește să înțeleagă matematica scrisă în limba română. Scopul este de a da vorbitorilor de limba engleză posibilitatea, de exemplu, de a scrie o recenzie a unui articol sau a unei cărţi în limba română, de matematică”. S-ar putea crede că o atare lucrare, necesară în ani ’60, nu şi-ar mai fi avut rostul ulterior; dar surpriză: au urmat ediții repetate ale acestei lucrări, culminând cu aceea din anul 1995 (paperback), la Waterstones.
 
Chinuita limbă a anilor ’50
Mă refer la experimentele de tristă amintire ale perioadei staliniste, când sub sloganul luptei împotriva cosmopolitismului au fost epurate publicațiile cu titluri în limba latină (în timp ce în ţări nelatine, ca Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, titlurile latinești ale unor publicații au rămas neatinse) şi s-au înființat reviste care aveau să dispară repede, de tipul „Comunicările Academiei...” sau „Buletin Științific...”. Noroc de rezumatele în engleză care erau reproduse în revistele internaționale de referate, gen „Mathematical Reviews şi Zentralblat für Mathematik...”. Prin intermediul acestor rezumate am reușit uneori să intru în atenția lumii științifice şi mă gândesc la câteva articole ale mele în limba română, cum ar fi ciclul de la începutul anilor ’50, privind limita, continuitatea şi derivata calitativă, noțiuni care-mi poartă numele.
 
A ieși în lume cu limba română
O altă aventură a fost publicarea cărţii Lingvistica matematică (1963), acceptată cu îndoieli la Editura Didactica, dar pe care prin eforturi personale am expediat-o la vreo 20 de adrese la care scontam pe un anumit interes faţă de o astfel de întreprindere. Terminologia internațională (cine nu înțelegea titlul cărții mele, alcătuit din două cuvinte care aproape se regăsesc în engleză, franceză, germană, spaniolă şi italiană?) şi prezenţa unui rezumat substanțial în engleză îmi dădeau speranța comunicării cu lumea. Dar mai era şi faptul că mă făcusem cunoscut în prealabil, în publicații internaționale, cu unele articole care acum deveneau componente ale cărţii. Am verificat atunci personal că succesul la București al unei cărţi în limba română trece uneori şi este chiar condiționat de succesul ei aiurea. După ce fusese cerută la traducere la New York, Paris, Praga şi Moscova (traduceri care s-au şi realizat), a doua ediție a Lingvisticii matematice (1966) a beneficiat de condiții incomparabil mai bune, iar creditul meu crescuse considerabil. O nouă carte în limba română, Gramatici şi automate finite (1964), fusese şi ea cerută la traducere la Academic Press (New York), care-mi publicase în 1967 o primă carte, dar Editura Academiei neglijase să-mi aducă la cunoștință solicitarea americană.
 
Relativa deschidere a anilor târzii ’60
În a doua parte a anilor ’60, s-a produs prima pătrundere masivă de carte științifică românească pe piața editorială occidentală. Am în vedere în primul rând domeniile matematicii, mecanicii, fizicii, chimiei, informaticii şi ingineriilor de diverse tipuri. Unele cărţi erau direct publicate în engleză, altele apăreau ca traduceri din limba română. În particular, Editura Academiei Române, în ciuda complicațiilor birocratice, a realizat coeditări cu edituri occidentale şi am fost unul dintre beneficiarii acestor coeditări. Pe de altă parte, publicarea în limba română a cercetărilor științifice devenea tot mai dificilă şi mai dezavantajoasă, deoarece echivalarea în limba română a terminologiei științifice din ce în ce mai complexe ridica probleme dificile. Voi da două exemple: cuvintele fuzzy şi rough. Fiecare dintre ele a devenit eticheta câte unei teorii care avea să facă istorie. În anii ’60, L. Zadeh lansează ale sale fuzzy sets, iar în anii ’70 Z. Pawlak propune ale sale rough sets. Palide încercări de traducere în limba română au produs expresii ca mulțimi slabe, vagi, nuanțate pentru primele, mulțimi zgrunțuroase, aspre pentru cele din urmă.
 
Echivalarea terminologiei: dificilă
Dar dacă cineva căută în dicționar variante românești ale lui fuzzy, mai găsește scămos, pufos, zbârcit etc., iar pentru rough mai găsește inegal, accidentat, agitat, aproximativ etc. Cum nu ne aflăm în domeniul poetic, unde o variantă sau alta se poate schimba de la un context la altul, şi nu avem libertatea de a înlocui pe tinde la infinit prin aspiră la eternitate (cum s-a întâmplat în anii ’50 cu traducerea rusescului stremitsia k beskonecinoi, întâlnit sistematic într-un manual de analiză matematică al lui N. Luzin), rămâne să ne fixăm asupra uneia dintre variante. Dar cum o alegem? Dacă, de exemplu, alegem pentru fuzzy varianta scămos, dorind, firesc, să aflu de la ce termen englezesc provine, voi găsi în Dicționarul român-englez fibrous, nu fuzzy, iar dacă aleg pentru rough varianta accidentat, voi găsi în Dicționarul român-englez termenul accidental şi mulți alți termeni, numai pe rough nu-l voi găsi. Este clar că echivalarea în limba română a termenilor din engleză riscă să mă rupă de terminologia inițială a teoriei avute în vedere, făcând imposibilă situarea contribuției românești în ansamblul literaturii domeniului.
 
Ieri latina, azi engleza
Știința a avut totdeauna nevoie de un limbaj universal, de exemplu, multă vreme a fost latina, dar acum limba engleză îndeplinește acest rol, cel puțin pentru domeniul științelor exacte, pentru cele ale naturii, ale informației şi pentru alte câteva domenii, pe care nu mai încercăm să le specificăm aici. Desigur, ambiguitățile evocate mai sus ar putea fi evitate dacă la fiecare prima utilizare a unui termen românesc am specifica în paranteză termenul englezesc avut în vedere. Dar această practică ar deveni destul de obositoare şi imediat ar conduce la alternativa naturală, de a adopta termenul de fuzzy, respectiv rough drept cuvinte româneşti; sau varianta de a scrie direct întregul text în limba engleză. Nu numai pentru limba română se pune această problemă şi ea nu privește numai terminologia. Francezii, al căror simţ puternic de trăire a limbii lor este instituție națională, au recurs la soluția publicării bilingve a revistei „Comptes Rendus de l’Academie des Sciences”, autorii având de ales între a-şi scrie articolul în limba franceză, dar cu un amplu rezumat în engleză, fie să-l scrie în engleză, dar cu un amplu rezumat în franceză. La întâlniri internaționale îi vezi frecvent pe francezi venind cu PowerPoint în engleză, dar vorbind în franceză sau invers, dacă nu cumva, mai cu seamă la informaticieni, scrisul şi vorbitul sunt amândouă în engleză.
 
Relația mea specială cu franceza
După româna, franceza a fost limba mea de suflet, în compania literaturii franceze. Dar s-a întâmplat că şi după ce am devenit dependent de matematică tot franceza să-mi fie aproape. Domeniul funcțiilor reale, al topologiei şi al teoriei mulțimilor era, în anii ’50, bazat în mare măsură pe opera unor francezi ca Borel, Lebesgue, Baire, Frechet şi Denjoy, care au fost urmați cu fidelitate de polonezi din școala lui Sierpinski. Principala revistă a acestora din urmă era revista „Fundamenta Mathematicae”, aproape în întregime scrisă în limba franceză (mă refer la perioada anilor ’30 ai secolului trecut). Aveam probleme cu unii autori francezi şi mă gândesc în primul rând la Arnaud Denjoy, care introdusese o terminologie foarte personală, cu care însă nu a avut prea mare succes. Mai conta şi faptul că profesorii mei se orientaseră cu precădere spre Franța, îşi făcuseră doctoratul la Universitatea Sorbonne, Paris; în mod special, profesorul meu, Miron Nicolescu, era puternic impregnat de spiritul matematicii franceze. Să mai adaug la toate acestea faptul că în acei ani de mijloc de secol 20 Franța păstra încă aureola de centru cultural-științific al lumii, iar emergenţa grupului lui Nicolas Bourbaki aducea un aer proaspăt de cultură franceză care se articula armonios cu interesele mele socioumane.
 
Între francofonie şi globalizare
Francofonia explicabilă a românilor s-a extins la un anumit moment dincolo de hotarele ei firești. Am intrat şi eu în entuziasmul francofon şi am continuat să public în limba franceză şi atunci când nu era cazul. Dar greșeala nu a fost numai a mea. Voi da un exemplu semnificativ: ne-am trezit în anii ’90 cu reviste academice românești de matematică, fizică, chimie etc., purtând nume în limba franceză şi abia când bibliotecile americane le-au respins la schimb, având impresia că aceste reviste includ preponderent articole în limba franceză, am trecut la dublarea în limba engleză a numelor acestor reviste. Am sesizat cu întârziere cerințele globalizării. Dar atașamentul faţă de cultura franceză nu poate fi confundat cu nevoia de a te face înțeles de un public cât mai numeros de specialiști. Ele sunt lucruri diferite.
 
Româna, între cercetare şi comunicare
Am în faţă Scrisoarea nr. 50 (iulie-august 2013) lansată de OEP = Observatoire Europeen du Plurilinguisme, sub sloganul „Diversificarea Învățământului Limbilor, de la grădiniță până la universitate” (infos@observatoireplurilinguisme.eu). Se discuta tendința care se manifestă în unele locuri, de exemplu la Politehnica din Milano (unde această tendință a fost stopată) şi în învățământul superior din Germania. Citim apoi: „Putem înțelege legitimitatea publicării în limba engleză, pentru a ne mări numărul de cititori. Dar cercetarea făcută în limba ta maternă, atâta vreme cât această limbă este capabilă de a exprima realitatea științifică, este o condiție a creativității științifice”.
Oare așa să fie? Mai întâi, este aici o condiție foarte delicată, pe care am discutat-o într-o secțiune anterioară, dar care ar merita o discuție mai amplă, „atâta vreme cât această limbă este capabilă de a exprima realitatea științifică”. Pe vremea lui Gh. Lazăr, îndoiala era cu privire la capacitatea limbii române de a povesti călătoria funcției sinus în cele patru cadrane ale cercului trigonometric. O chestiune exclusiv de ordin semantic. Acum, îndoieli de acest fel nu mai există, dar apar altele, de ordin comunicațional. Ne aflăm aici în unul dintre punctele cele mai explozive şi mai controversate, dar de o importanţă decisivă, ale actualei politici privind întrebarea cruciala: până unde româna şi de unde mai departe engleza?
 
Numai comunicarea se globalizează?
S-ar putea ca răspunsul să nu fie același pentru toate domeniile de cercetare. Dar, în principiu, întregul proces de cercetare, de creație şi de invenție se desfășoară în interacțiune cu lumea. Pot exista situații particulare în care creația este locală, chiar individuală, iar livrarea produsului acestei creații se face la diferite niveluri de globalizare. Dar în general avem nevoie de interacțiune cu lumea pe tot parcursul procesului de investigare, elaborare şi ducere la capăt a unei cercetări. În trecut, acest caracter global al cercetării era mai puțin vizibil decât acum, când ne prevalăm de internet în mod esențial, de la fazele cele mai crude până la cele mai elaborate. Un simptom clar al acestei intensificări a interacțiunii globale îl constituie creșterea vertiginoasă a lucrărilor efectuate în colaborare de doi sau mai mulți autori, în timp ce până spre mijlocul secolului trecut acest fenomen era o raritate.
Să fim bine înțeleși. Nu intru în probleme delicate de psihologie, de exemplu, în ce măsură gândim în limba maternă chiar atunci când elaborăm şi redactăm în limba engleză? Este vorba de faptul că spiritul cooperativ se impune pe tot parcursul unei cercetări.
 
Cum trece ștafeta de la engleză la română?
Iată ce s-a întâmplat la Olimpiada Internațională de Matematică, desfășurată în Columbia, în vara anului 2013. Problemele au fost elaborate şi redactate în limba engleză de o Comisie centrală, în care erau delegați din toate ţările participante. Apoi, motivându-se că trebuie respectată limba fiecărui participant, fiecărui candidat i s-a livrat enunțul, în limba sa națională, al problemelor de rezolvat. Printre ele era şi o problema în care figura fraza: No region contains points of both colors. Dar în varianta în limba română această frază a căpătat forma: Nicio regiune nu conține puncte de aceeași culoare. Numai că traducerea corectă nu era aceasta, ci: Nicio regiune nu conține puncte de ambele culori. Rezultatul? Candidații români au tratat o altă problemă decât aceea propusă şi au obținut pentru ea nota minimă. Care-i morala acestei triste întâmplări? Dincolo de neglijenţa care a condus la neverificarea corectitudinii traducerii, trebuie constatată greșită înțelegerea relației dintre limba națională şi limba internațională. Era obligatoriu ca fiecare candidat să primească enunțul problemelor atât în engleză, cât şi în limba sa națională. Să nu izolăm naționalul de internațional, ci să le punem alături, astfel încât fiecare candidat să poată controla corectitudinea operației de traducere.
 
Tot mai puţini vorbitori de limba română?
Să admitem că sunt în lume 30 de milioane de vorbitori ai limbii române, dintre care o treime în afara hotarelor României. Sanda Golopenția a radiografiat situația limbii române la cei zece milioane din afara României. Dar predicțiile demografice sunt sumbre. Dacă natalitatea va continua să scadă în ritmul actual, atunci în anul 2100 populația României va coborî la 8 milioane de locuitori. Iată o perspectivă sumbră, pe care nu o putem discuta aici. Dar putem aduce o anumită clarificare în ceea ce privește rolul limbii române în stimularea comunicării cu lumea, comunicare ce include integrarea europeană şi globalizarea de toate felurile.
 
Să comunicăm mai intens cu românii din afară
Adică exact problema enunțată la începutul acestor pagini: „Limba română, limbă a integrării europene”. Un pas esențial în această direcție mi se pare a fi interacțiunea cât mai intensă cu românii din afara României, în primul rând cu acei români care s-au realizat profesional şi uman în condițiile societăţii globale şi care, chiar prin acest fapt, îi pot ajuta pe cei din România să facă şi ei acest pas către europenizare, către globalizare. Am acumulat o bogată experiență personală în această direcție, comunic cu sute, poate mii de români din diverse părți ale lumii, cu mulți foști studenți ai mei, cu cititori ai mei. La rândul meu, mă constitui într-un catalizator al legăturii dintre românii din afara României şi cei din interior. În acest fel, cei neieşiţi până acum în lume evită şocul unui contact prea brusc cu necunoscutul.
 
A fi sau a nu fi în DEX
Persoana care face corectura la cărțile mele Răni deschise îmi atrage mereu atenția că „acest cuvânt nu apare în DEX”, de exemplu, eu scriam „proces de biologizare a matematicii”, eu îi replicam că, chiar dacă nu figurează, toata lumea înțelege. Dar cum ar putea DEX să prindă o realitate în continuă mișcare cum este limba română? Apar tot felul de încercări de reducere a decalajului dintre DEX şi realitatea vorbirii curente, cum ar fi Dicționar de cuvinte recente, ediția a treia (coordonator Florica Dimitrescu), Editura Logos, București, 2013. Dar cum să faci faţă unei realităţi dinamice, în care creativitatea spontană a vorbitorilor nu are limite. Iată, chiar ieri trecusem prin faţa unei sucursale BRD, în care un mare afiș în vitrină ne îndemna: „Cumperi şi economisești. CUMPARAMISEŞTI! Cumperi şi economisești în același timp”. Are vreo șansă acest cuvânt-valiză, cumparamiseşti, să pătrundă în DEX? Nu prea cred. Dar ca acesta, cu duiumul.
 
Internetul, infern şi paradis deopotrivă
Cea mai mare provocare la adresa limbii române o reprezintă azi internetul. Găsești aici mai toate splendorile limbii române, dar trebuie să știi să te duci în întâmpinarea lor, nu vin ele de la sine către tine. Dar găsești şi toate mizeriile limbii, de obicei ascunse după anonimat, în comentarii veninoase. Internetul este ca o mare metropolă, în care conviețuiesc culmi ale artei şi științei alături de derapajele cele mai respingătoare ale ființei umane. Infern şi paradis. E necesar să cunoaștem această realitate lingvistică, ea nu e decât oglinda unei realităţi umane, sociale, pe care nu o putem ignora.
 
Limba română ca sărbătoare
Vocabularul limbii române se schimbă de la un moment la altul şi de la un vorbitor la altul. Mierea şi otrava sunt mereu prezente în preajma noastră, modul nostru de a ne exprima, de a comunica trebuie mereu să se orienteze între aceste tentații şi capcane. Dar dincolo de această fluctuație, simțim mereu nevoia să ne întoarcem la atâtea şi atâtea comori stabile, hrana pentru minte şi pentru suflet. Oricât ne-am încadra în regula de azi a comunicării internaționale – şi trebuie s-o facem – limba română, parafrazând reflecţia francezului, ne rămâne în primul rând ca sărbătoare.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog