Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. EUGEN SIMION – 80

Eugen Simion şi utopia literaturii

Bogdan CREŢU

Alte articole de
Bogdan CREŢU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

(note sentimentale la sărbătorirea unui mare critic)
 
Eugen Simion împlineşte 80 de ani? Tot ce se poate, dar vârstele sunt, în special pentru oamenii care trăiesc o viaţă printre cărţi (scrise sau citite), relative. Cifrele nu indică nimic precis, nu sunt nici măcar orientative. Mai ales în cazul unui critic literar (inevitabil, simt nevoia să reiau butada lovinesciană, resuscitată când şi când de Eugen Simion însuşi: nici mai mult, dar nici mai puţin de atât) cu multe proiecte realizate şi în curs, cu multe iniţiative şi nu doar strict personale. Eugen Simion are nu doar ambiţia de a nu lăsa lucrurile neterminate, ci şi energia de a construi, angrenându-i şi pe alţii în realizarea marilor sinteze de care, evident, cultura noastră are nevoie ca de aer. Aşa se face că lucrările realizate la iniţiativa sa ocupă, azi, o întreagă bibliotecă, fie că e vorba de Dicţionarul General al Literaturii Române (aflat acum în stadiu de aducere la zi şi îmbunătăţire, printr-o a doua ediţie), de superba colecţie a clasicilor, „Opere fundamentale” (care a depăşit cifra de 120 de volume şi nu dă semne de oboseală), de editarea în facsimil a tuturor manuscriselor eminesciene ori de iniţierea unei cronologii a vieţii literare postbelice. În afară de (sau, mai bine spus, concomitent cu) aceste isprăvi, Eugen Simion a reuşit, în câţiva ani, să adune în jurul său cam tot ce are mai valoros noua generaţie de critici. A organizat, vreme de şase ani (când scriu aceste rânduri, nu am nicio veste despre o eventuală ediţie din acest an; ar fi a şaptea!), sub egida Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, dar şi sub semnul lui Călinescu, un colocviu dedicat tinerilor critici. Nu din interes, nu din nevoia de a-şi face noi aliaţi, căci criticul pare, din acest punct de vedere, împăcat cu sine, senin. Ci dintr-o curiozitate firească, dintr-o nevoie de dialog. Şi, trebuie să spun, cel puţin dinlăuntrul propriei mele experienţe, acest dialog a fost de fiecare dată viu, neconvenţional, real. Nu am simţit niciodată că Eugen Simion, care este un nume uriaş al criticii româneşti, cu ale cărui cărţi ne-am format eu şi generaţia mea, ar încerca să ne impună ideile sale, să ne pretindă ceva. Ne-a transmis, poate, neliniştile sale, dilemele sale, dar a făcut-o, de fiecare dată, colegial, într-o manieră elegantă, altruistă.
Dincolo însă de relaţia noastră, a tinerilor critici, cu Eugen Simion, există, mai ales, relaţia fiecăruia cu opera critică a lui Eugen Simion. O operă care, trebuie spus, nu are cum să nu impresioneze. Cred că e limpede pentru oricine poate privi lucrurile cu detaşare: numele lui Eugen Simion se impune pe lista selectă a criticii româneşti, alături şi în descendenţa unor Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu. Aşa cum literatura celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea nu ar fi existat, cel puţin nu aşa cum o ştim noi, fără viziunea lucidă, „nemţească” a lui Maiorescu, aşa cum modernismul nostru ar fi fost mult mai timid şi mai confuz fară direcţia pe care i-a imprimat-o, prin programul său, Lovinescu, literatura de după 1960 ar fi întâlnit piedici de netrecut fără implicarea unor critici precum Eugen Simion, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea ş.a. Rostul criticii este esenţial mai ales în perioadele de criză; or, din păcate, puţine sunt momentele de respiro ale literaturii române. Ce a făcut această generaţie, impusă în anii ’60, după un deceniu şi jumătate de frică generalizată, în care literaturii i se distribuise un biet rol propagandistic în nomenclatorul vremii? A recuperat normalitatea, a reînnodat legătura cu marile modele ale modernităţii noastre, şi-a făcut un program, o direcţie, din apărarea valorii estetice. Şi, lucru esenţial, s-a încăpăţânat să nu abdice de la acest program nici atunci când voinţa politică, începând cu 1971, decisese altfel. Nu ştiu dacă reuşim azi să mai percepem lucrurile în justa lor gravitate: dacă nu ar fi existat marii scriitori, temeinic instalaţi în libertatea de gândire şi creaţie şi, în egală măsură, marii critici literari impuşi în anii ’60, care să apere pe metereze această libertate, Partidul nu ar fi avut nici cea mai mică problemă să reinstituie controlul total asupra literaturii. Sigur, azi ţine de evidenţă că, în evaluarea unei opere, criteriul strict valoric trebui să primeze, dar, în contexte dificile, tocmai truismele, adevărurile de bun-simţ sunt uitate şi se cer apărate cu orice preţ. Or, în această confruntare dintre ideologia comunistă şi specificul literaturii, Eugen Simion s-a impus ferm şi şi-a câştigat o autoritate pe care puţini colegi de breaslă au mai avut-o. Rolul său providenţial, ca şi al altor colegi (Nicolae Manolescu trebuie amintit numaidecât) se va vedea, la o scrutare neimplicată, peste o vreme, foarte limpede. Deşi eu cred că se vede foarte clar de pe acum...
Ceea ce admir cel mai mult la Eugen Simion este că el trăieşte angajat fără rest în această utopie a literaturii. Nu cunosc un alt scriitor, în afară de Nicolae Breban, care să manifeste un ataşament, un devotament egal faţă de literatura română. Pentru aceşti mari creatori (pentru că eu unul mă încăpăţânez să cred că şi criticul este un creator) singurul sistem valoric acceptat este cel literar. Nimic nu e mai important decât literatura, care le-a marcat în mod definitoriu destinul şi pe lângă care orice posibilă tentaţie socială, politică sau de alt soi reprezintă o banală diversiune, tratată ca atare. Nu ştiu cum de nu s-a observat acest lucru imediat după 1990, când, subit, Eugen Simion a fost trecut, de unii procurori pătimaşi, din tabăra celor buni în cea a dubioşilor, a „apoliticilor”. Oare este angajamentul politic obligatoriu pentru un scriitor, pentru un critic, mai ales, fie şi în vremuri confuze, de derută valorică? Eugen Simion a considerat că rostul său era să menţină echilibrul, să nu amestece planurile şi să se ocupe de ceea ce ştia el mai bine: de apărarea şi ilustrarea literaturii naţionale. De aceea a refuzat consecvent toate funcţiile la care ar fi avut acces (începând cu cea de Ministru al Culturii), în afara celor din sistemul academic, din care putea să îşi aplice planul constructiv. Că nu toată lumea a fost de acord cu unele dintre deciziile sale, cu unele dintre proiectele sale, asta este o altă poveste. Inevitabilă, în mod cert.
Privite cu un calm firesc, abia acum posibil, deciziile lui Eugen Simion de acum două decenii par normale. E chiar greu de înţeles de ce atunci ele stârneau reacţii atât de vehemente, de ce provocau atacuri grobiene, câtă vreme criticul nu avea altă pretenţie decât să i se accepte opţiunile sau, mai corect, dreptul la ele şi să fie lăsat să-şi conserve independenţa de spirit, absolut necesară în evaluarea literaturii. Apolitismul nu e altceva decât reacţia firească a unui scriitor preocupat în primul rând de opera sa, pe care o consideră mult mai importantă (şi aşa şi este!) decât orice aparent urgentă implicare în imediat. Pentru un critic literar, cu atât mai mult, distanţa este necesară: s-au comis, în anii ’90, mult prea multe evaluări reducţioniste, din unghi politic, care aminteau, prin schematismul, încercănarea şi lipsa lor de umor, de cele ale primilor ani de comunism, s-au amestecat de prea multe ori criteriile, iar aceste atitudini furioase nu mai folosesc, azi, nimănui. Dar, în epocă, ele au putut împrăştia multe toxine în viaţa literară, pe care au dezbinat-o, se pare, iremediabil. Eugen Simion nu ezită să explice el însuşi situaţia, dar o face fără patimă: a purtat, scrie el într-un articol cules în Fragmente critice VI, ani de zile această etichetă abuzivă. „O port şi azi, chiar dacă am încercat de mai multe ori nu să mă justific, ci să spun că nu sunt împotriva politicii şi nici nu interzic scriitorilor să facă politică activă, sunt doar de părere că politica trebuie să-şi vadă de treburile ei, iar noi, criticii literari, să nu renunţăm în vremuri de schimbare (care, adesea, reprezintă şi vremuri de mare confuzie de valori) la principiul autonomiei esteticului. Inutil, n-am convins, se pare, pe nimeni. Stimaţii mei confraţi aveau nevoie de un apolitic pentru a-şi ilustra radicalismul lor moral postrevoluţionar şi m-au ales pe mine.” Privită azi cu distanţare, reacţia lui Eugen Simion a fost, cred, una corectă. Sigur, „apolitismul” său nu înseamnă că nu a avut simpatii politice, adesea asumate fără cochetărie; dar ce fel de lume e aceea care judecă obtuz un om după opţiunile sale politice, care consideră că acestea reprezintă tot ceea ce un intelectual de calibru are mai de preţ; şi, mai ales, ce fel de lume e aceea care hărţuieşte un mare critic doar pentru că acesta nu abjură de la misiunea sa fundamentală şi nu se înscrie cu toată energia în concretul grotesc al luptei politice? Ei bine, e lumea românească de acum nici două decenii. Eugen Simion a ieşit însă din ea cu fruntea sus, cu demnitatea celui care ştie că şi-a făcut treaba. Adică a ales să facă politica literaturii române, a ales să parieze, cu riscul de a le părea unora rigid, pe valorile certe, pe Marin Preda, pe Nichita Stănescu, pe Petru Dumitriu, pe Cioran, pe Mircea Eliade etc. A fost o opţiune fericită sau nu? Dacă îl comparăm cu „rivalul” său (în înţelesul bun, cavaleresc al termenului) Nicolae Manolescu, care a intrat în politică şi a eşuat, care a colecţionat apoi multiple funcţii, în dauna realei sale vocaţii de critic (care a avut mult de suferit din această cauză), Eugen Simion poate să-şi afişeze demn seninătatea: el a rămas, spre deosebire de mulţi, prea mulţi dintre colegii săi de generaţie, la masa de scris, astfel încât opera lui critică nu a contenit să crească: sintezele despre jurnalul intim, despre genurile biograficului, despre Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ion Creangă, seria de Fragmente critice, zecile de studii care prefaţează ediţiile din colecţia „Opere fundamentale”, care deja prefigurează o echilibrată istorie a literaturii române, stau mărturie că Eugen Simion a rămas, în ultimii 23 de ani, critic literar. Nici mai mult, dar nici mai puţin de atât.
Aş vorbi, fără să simt că forţez lucrurile, despre o dublă „rezistenţă prin cultură” a lui Eugen Simion în anii de după 1990. Dacă mă refer în special la aceştia este pentru că, prin forţa împrejurărilor, în intervalul acesta l-am perceput eu, sigur că şi prin prisma operei sale de dinainte de 1989, dar şi prin prezenţa sa în spaţiul dezbaterii publice din presa culturală şi nu numai, ca pe un reper de neocolit. Nici de către aliaţi, nici de către oponenţi (nu vreau să scriu cuvântul „duşman”). Pe de o parte, e vorba de acceptarea riscurilor pe care le comportă angajamentul său strict cultural: puţine sunt personalităţile culturii noastre din ultimele decenii care au fost mai atacate, în termeni adesea meschini, triviali, precum autorul Scriitorilor români de azi. Criticul s-a detaşat însă de aceste lovituri, probabil că nu uşor (căci, bănuiesc, în astfel de cazuri distanţarea, deşi igienică, este extrem de dificilă) şi a ieşit nu doar cu fruntea sus, ci, lucru esenţial, neînrăit. Rara avis în balcanica noastră lume literară. A doua formă de rezistenţă prin cultură este refuzul consecvent de a ieşi din domeniul pe care îl slujeşte. Funcţia de Preşedinte al Academiei şi celelalte care au urmat în sistem nu l-au deprofesionalizat pe Eugen Simion. Or, eu cunosc multe cazuri în care scriitori de certă valoare au cedat sub presiunea importanţei provizorii pe care o căpătaseră şi şi-au neglijat opera. Reiau, în lipsă de inspiraţie, ce am scris mai sus: ceea ce admir în cea mai mare măsură la Eugen Simion, dincolo de marea sa operă critică, este angajamentul total în literatură. E vorba de un devotament fără de care nu se pot realiza lucruri monumentale, fără de care criticul rămâne un biet funcţionar al vieţii literare, vânând un iluzoriu sentiment de putere. Or, critica literară nu se reduce la un joc de putere. Ea este, o ştie perfect autorul Ficţiunii jurnalului intim, un mariaj pe viaţă, în care nu se poate umbla cu jumătăţi de măsură; critica este, de fapt, în esenţa sa, exteriorizarea unei mari iubiri faţă de literatură. În lipsa acestei investiţii afective, discursul critic e decorativ, epidermic, demonstrativ, mediocru. Într-o extraordinară carte de confesiuni, intitulată programatic În ariergarda avangardei, Eugen Simion formulează acest credo: „În literatură (inclusiv în critica literară) trebuie să excelezi. Dacă nu, trebuie să abandonezi. Excelenţa înseamnă nu numai talent, ci şi: continuitate, amplitudine, volum de muncă (da, muncă; a fi critic înseamnă a avea o răbdare de cămilă) şi anvergură. Plus ceva care este poate mai presus de orice: o încredere mistică în literatură, trebuie să iubeşti literatura pentru a fi critic adevărat. Criticul nu trebuie să aibă vocaţie de procuror, ci vocaţie de preot. El slujeşte un zeu necunoscut care apare de oriunde şi nu se revelează decât prin operă.” Deci, literatura e o poveste pe viaţă: ori îi oferi totul, ori eşuezi lamentabil, pentru că te abandonează ea. Esenţial este ca, având o carieră memorabilă în spate, să rămâi fidel unei asemenea perspective poate romantice, oricum desuete, dar cuceritoare. Literatura nu este joc de culise, scenă pe care orgoliile îşi dispută întâietatea, nu e nici măcar un domeniu instituţionalizat (deşi nu poate funcţiona în lipsa instituţiilor sale), ci, în primul rând, experiment cu tine însuţi. Or, scriitor autentic e doar cel care îşi asumă un angajament total, la fel cum cititor mare e cel care înţelege că realitatea imită literatura şi nu invers. Iar criticul, ştim de la Ibrăileanu, se salvează abia atunci când reuşeşte să nu sufoce în el cititorul hedonist, dedicat total lumilor ficţionale.
Eugen Simion a trăit întotdeauna, de la primele sale manifestări pe scena literaturii, cu această utopie a operei. O mărturiseşte el însuşi explicit şi o face trădând o nesiguranţă netrucată, care e semnul trăirii autentice a propriului destin literar: „...trăim cu iluzia că putem înfăptui o operă importantă. Este utopia în care intrăm de tineri şi nu mai ieşim din ea până la sfârşit. De la un punct, nici nu mai avem curajul să ne întrebăm dacă merită. Dacă, totuşi, ne punem întrebarea, răspundem invariabil: merită, din moment ce nu o putem abandona...”. În primul rând, de remarcat este că tot ceea ce realizează criticul se aşază în acest orizont al operei. Cuvânt esenţial, cuvânt cu greutate, care, din păcate, nu prea îl preocupă pe scriitorul român, iar pe critic cu atât mai puţin. Opera presupune efort neîncetat de construcţie, consecvenţă cu sine, profesionalism; înseamnă, încă, răbdare cu sine, forţă şi, mai ales, viziune. Exerciţiu de autodisciplinare, rigoare, construcţie de sine. Toate acestea presupun o dăruire totală cauzelor nobile ale literaturii. Puţinii scriitori care au ambiţia titanică de a crea mari opere devin, din perspectiva comună, cantonată în imediat, nişte monştri (nu neapărat „sacri”), care emană energie, putere, care îşi organizează viaţa, îşi plămădesc destinul în aşa fel, încât marea izbândă, „mântuirea” să fie realizarea acestei opere. Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Marin Preda, Breban, Nichita Stănescu, în critică Lovinescu, G. Călinescu, Eugen Simion – acestea sunt numele care-mi vin prompt în minte. Or, toţi aceşti mari scriitori au înţeles că o literatură nu se clădeşte vânând capodopera, ci adăugând, sistematic, carte peste carte. Eugen Simion mărturiseşte, la un moment dat, că are sentimentul că a scris prea mult. E inevitabil, acest tip de angajament total în actul creativ presupune munca zilnică: Nulla dies sine linea. Altfel nu se poate, opera nu se poate realiza decât trăind permanent în realitatea ei. Iar Eugen Simion a realizat o operă critică monumentală.
Se insinuează, în critica lui Eugen Simion din ultimii ani (deşi ele existau şi în cărţile de dinainte de 1989), două tendinţe care dau patos şi adaugă culoare paginilor sale: pe de o parte, criticul tinde să se confeseze din ce în ce mai mult chiar în actul critic; pe de altă parte, el nu îşi reprimă pornirile de moralist. Este un mod de a afirma că literatura nu e nicidecum ruptă de viaţă, ci dimpotrivă. Ea nu ne îndepărtează de realitate, nu constituie o eschivă, o fugă romantică de banalul sau urâtul cotidian, ci, dacă e asumată la modul existenţial, ne pregăteşte să luăm în posesie mai acut realitatea; să o construim, să o inventăm, să o instituim. Proust a scris cele mai bune pagini pe această temă; marii scriitori, marii cititori, de asemenea, ştiu că viaţa imită literatura şi nu invers.
Eugen Simion este un mare critic (ceea ce înseamnă: mare cititor + mare scriitor), care trăieşte, spre norocul literaturii române, de mai bine de cinci decenii (asta înseamnă jumătate de veac, dacă îmi ies corect socotelile...) într-o Castalie a spiritului. Adică în miezul literaturii române. Şi, slavă Domnului, toate semnele mă încurajează să aştept de la el alte câteva sinteze fundamentale.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog