Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PORTRET

Eudoxiu Hurmuzachi – un istoric romantic întârziat

Dorin CIMPOEŞU

Alte articole de
Dorin CIMPOEŞU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Când analizăm activitatea istoriografică a lui Eudoxiu Hurmuzachi trebuie să facem o distincţie clară între calitatea sa de arhivist şi cea de istoric.
 
I. Eudoxiu Hurmuzachi – arhivistul
Ca om al arhivelor, Eudoxiu Hurmuzachi a desfăşurat o muncă laborioasă, fără precedent până la dânsul, timp de peste 9 ani, pentru identificarea, studierea şi copierea celor mai valoroase documente referitoare la istoria românilor în perioada Evului Mediu, aflate în importante arhive din străinătate, dar cu precădere în cele austriece.
E. Hurmuzachi a înţeles, încă de la începutul activităţii sale arhivistice, importanţa documentului în scrierea istoriei unui popor, în speţă a celui român, precum şi a istoriei însăşi, dovedind o pasiune extraordinară pentru ambele. De altfel, chiar el mărturisea că „Am înţeles să mă jertfesc, alegându-mi specialitatea istorie, care este foarte neglijată la români. Aceasta este acum specialitatea mea principală, o ocupaţiune pe cât de anevoioasă şi de îndelungată, pe atât de costisitoare”1.
El a demarat un program special pentru culegerea documentelor referitoare la istoria românilor similar celui iniţiat şi condus de Nicolae Bălcescu pentru documentele din arhivele străine, respectiv celui întreprins de Mihail Kogălniceanu pentru sursele din arhivele interne, româneşti.
Gândirea sa de arhivist şi neliniştea de cercetător l-au determinat pe E. Hurmuzachi să desfăşoare şi o amplă corespondenţă cu conducerile arhivelor din unele ţări, precum Arhiva Institutului de Propagandă Fide şi Arhiva Chigi din Roma, Archives de France şi Archives de l’Emoire din Paris, Arhiva Regală din Stockholm, Biblioteca Curţii Regale din München2 şi altele, în vederea obţinerii unor copii ale documentelor despre istoria românilor existente în cadrul acestora.
Demersul arhivistic al lui E. Hurmuzachi s-a desfăşurat în trei etape inegale, cuprinse între anii 1946-1958, cu lungi întreruperi între ele, datorate atât unor cauze de ordin financiar, cât şi implicării acestuia în evenimentele politice importante din provincia sa natală. De remarcat faptul că E. Hurmuzachi a conceput acest proiect la o scară foarte mare, bazându-se pe propriile forţe şi resurse financiare, ceea ce era greu de realizat la acea epocă şi cu mijloacele rudimentare de atunci. La un moment dat, fiind depăşit de posibilităţi şi de anvergura proiectului, s-a gândit la un eventual sprijin primit din partea autorităţilor oficiale din Principate, care însă nu s-a materializat niciodată.
Poate din aceste considerente, dar şi dintr-un egoism al cercetătorului, specific până la urmă speciei umane, care doreşte exclusivitate totală asupra unor documente importante descoperite personal, E. Hurmuzachi nu şi-a propus să publice, în viaţă fiind, vasta sa colecţie de documente istorice.
Cu toate acestea, nimeni nu poate tăgădui faptul că cele peste 6.000 de documente3, selectate şi culese sub îndrumarea sa, care au fost dăruite de familie Academiei Române şi au fost constituite, ulterior, în faimoasa Colecţie Hurmuzachi, reprezintă un izvor istoric de prim rang, de importanţă extraordinară, care a stat la baza operelor ştiinţifice ale celor mai mari istorici români de la sfârşitul secolului al XIX-lea, între care Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, Nicolae Iorga şi alţii, continuând şi astăzi să fie utilizate de cercetători români şi străini în domeniul istoriei.
 
II. Eudoxiu Hurmuzachi – istoricul
Din păcate, nu putem spune acelaşi lucru şi despre opera ştiinţifică, istorică a medievistului Eudoxiu Hurmuzachi. Marele său proiect vizând elaborarea unei Istorii sintetizate şi cuprinzătoare a poporului român nu a fost finalizat din mai multe cauze, inclusiv cel al dispariţiei sale premature din viaţă.
Cu toate acestea, lucrarea sa neterminată, Fragmente din istoria românilor, deşi se constituie într-o istorie mai mult politică a ţărilor române, cu multe deficienţe de ordin metodic şi depăşită de curentele de cercetare istorică ale perioadei în care a fost elaborată, arată că Eudoxiu Hurmuzachi era pe deplin conştient de rolul major pe care istoriografia românească trebuia să îl joace în apărarea drepturilor politice ale românilor într-un amplu proces de formare a statelor naţionale în Europa, inclusiv a celui român.
Deşi era de formaţie jurist, Eudoxiu Hurmuzachi, ca mulţi alţii dintre contemporanii săi faimoşi, a înţeles, în contextul evenimentelor de la mijlocul secolului al XIX-lea, cât de importantă era istoria pentru afirmarea politică a popoarelor aflate sub asuprirea naţională a imperiilor din centrul şi sud-estul Europei.
Ca urmare, Eudoxiu Hurmuzachi şi-a făcut din culegerea şi studiul documentelor referitoare la poporul român un crez, o datorie sfântă, pusă în slujba servirii intereselor fundamentale ale naţiunii române.
Mai mult decât oricine în epoca sa, Eudoxiu Hurmuzachi a întreprins o muncă titanică, cu enorme sacrificii de sănătate, familiale şi financiar-materiale, pentru depistarea, selecţionarea, culegerea şi copierea unui număr impresionant de documente după originalele din arhivele austriece, maghiare, prusace, poloneze, franceze şi italiene.
Dar culegerea de documente nu a fost văzută de către Eudoxiu Hurmuzachi ca o muncă în sine, limitată doar la punerea acestora la dispoziţia istoricilor epocii, capabili să scrie o istorie sintetică a poporului român.
El însuşi îşi propusese să scrie pe baza documentelor adunate o istorie veridică, completă şi complexă a poporului român. Din păcate însă, implicarea sa, după 1862, într-o carieră politică prestigioasă, carenţele în pregătirea sa istorică şi boala ce îl măcina au fost factorii principali care l-au împiedicat să-şi realizeze proiectul propus.
Eudoxiu Hurmuzachi nu a reuşit însă să publice documentele adunate cu atâta migală şi muncă, iar opera sa ştiinţifică s-a concretizat doar într-o schiţă de istorie, elaborată pe o bază documentară unilaterală, îndeosebi externă, neglijând în mare parte sursele interne, unele dintre ele publicate de marele om politic şi istoric Mihail Kogălniceanu, până în anul 1852.
Istoria lui Hurmuzachi tratează doar perioada medievală din istoria românilor, cuprinsă între anii 1376-1782, şi este sugestiv intitulată de el însuşi Fragmente din istoria românilor (Fragmente zur geschite der Rumanien), publicată în limba germană post mortem (1878-1886), în cinci volume, dintre care primele trei au fost traduse în limba română şi editate în 1879 de poetul naţional Mihai Eminescu, şi în 1900 de romancierul Ioan Slavici4.
Cu alte cuvinte, însuşi Eudoxiu Hurmuzachi era convins de faptul că lucrarea elaborată de dânsul era fragmentară, neavând caracterul unei sinteze unitare a întregii istorii a poporului român, precum cele elaborate de reprezentanţii Şcolii Ardelene, de la începutul secolului al XIX-lea, sau de marii istorici români din a doua jumătate a aceluiaşi secol.
Concepută mai mult ca o istorie politică şi, uneori, religioasă, bazată eminamente pe documente străine, ce-i drept, în cea mai mare parte inedite, lucrarea lui Eudoxiu Hurmuzachi reprezintă aproape în întregime o narare cronologică de evenimente şi fapte, de multe ori sub formă de note pe marginea textelor studiate, fără o analiză şi interpretare critică a acestora. În plus, aspectele sociale şi economice sunt tratate tangenţial şi, uneori, în mod deficitar.
Pe de altă parte, Eudoxiu Hurmuzachi a abordat, uneori eronat sau lăsat pradă uşor influenţelor străine5, mai ales austriece, bizantine şi altele, de multe ori discutabile, dacă nu vădit greşite, unele evenimente importante din istoria poporului român, cum ar fi:
– formarea şi continuitatea poporului român, insistând pe teza latinităţii şi a retragerii totale, la sud de Dunăre, a populaţiei romanizate de către împăratul Aurelian, în anul 271 e.n.;
– rolul nefast al bizantinilor asupra deviaţiilor comportamentale ale românilor, ignorând caracterul progresist al acestora pentru civilizaţia sud-est europeană;
– condamnarea Bisericii greco-catolice din Transilvania, în care nu a văzut un factor de apărare a intereselor naţionale a românilor, ci unul de dezbinare politică a acestora;
– răscoala lui Horia, tratată ca o mişcare sângeroasă, cu caracter socialist, nesesizând profundele cauze de ordin social, economic şi politic care au dus la izbucnirea şi desfăşurarea acesteia;
– prezentarea preponderent negativă a domniilor fanariote;
– ignorarea cronicarilor români din secolele XVII-XVIII în analiza evenimentelor din perioada respectivă, concomitent cu recurgerea doar la documentele străine culese de el însuşi.
Din punct de vedere al metodei de cercetare, la Eudoxiu Hurmuzachi abundă naraţiunea, chiar dacă uneori amănunţită şi concretă, făcută în mod cronologic, şi mai puţin spiritul critic, analitic şi cauzal al evenimentelor prezentate.
Există, pe de altă parte, şi o mare diferenţă de valoare ştiinţifică între cele cinci volume ale Fragmentelor sale. Astfel, în primul volum, mai puţin valoros, E. Hurmuzachi foloseşte, mai ales, lucrări şi izvoare publicate, de la Cantemir la Roessler, omiţând în totalitate sursele româneşti. Volumul al doilea, dedicat istoriei bisericii române din Transilvania, este cel mai important, deoarece reprezintă o analiză exhaustivă a evenimentelor, având la bază exclusiv documente inedite din arhivele austriece. Următoarele trei volume, constituind prin excelenţă o istorie politică a ţărilor române de la 1600 la 1782, tratată din perspectivă europeană, suferă din cauza lipsei de analiză cauzală a evenimentelor, care a fost înlocuită cu expunerea cronologică a acestora.
E. Hurmuzachi a încercat şi o periodizare6 istorică proprie, cu unele subperioade, mergând de la înfiinţarea primelor formaţiuni statale româneşti şi până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Această tentativă de periodizare a rămas nedefinitivată, deoarece autorul nu a reuşit să stabilească limitele în timp ale perioadei medii din istoria românilor.
Toate aceste considerente, la care se adaugă stilul livresc de redactare şi preocuparea pentru crearea atmosferei şi culorii locale, îl apropie pe E. Hurmuzachi mai mult de reprezentanţii romantici ai istoriografiei româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea decât de exponenţii curentului critic, modern, al acesteia, din a doua jumătate a aceluiaşi secol.
De altfel, fiind depăşită de progresele înregistrate de istoriografia românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea, opera ştiinţifică a lui E. Hurmuzachi avea să fie eclipsată de realizările remarcabile ale contemporanilor săi şi, din păcate, să intre în anonimat pentru o lungă perioadă de timp..
Activitatea de arhivist şi cea ştiinţifică a lui E. Hurmuzachi s-au bucurat atât de atenţia contemporanilor, precum Mihai Eminescu, Ioan Slavici, D. A. Sturdza şi alţii, cât şi de cea a urmaşilor săi, între care T. Balan, Constantin Şerban, Ştefan Gorovei, Petru Rusşindilar, Aurelian Sarcedoţeanu, Ştefan Ştefănescu, Lucian Boia, Dan Berindei, iar, mai recent, din partea lui Ilie Luceac şi Veronica Todoşciuc.
Unii dintre aceştia l-au considerat, în mod exagerat, ca fiind ctitor de seamă al istoriografiei româneşti moderne7, pionier al istoriografiei româneşti8sau promotor al istoriografiei româneşti9, iar alţii, mai realişti, au apreciat că E. Hurmuzachi ocupă un loc marcant printre istoricii români ai secolului trecut10(al XIX-lea – n.n.), ori că opera sa „...este nu numai mesajul unui istoric, dar şi al unui educator, al unui mare iubitor de oameni...”11.
Meritele sale au fost recunoscute de contemporani prin admiterea12 sa ca membru cu drepturi depline în Societatea Academică Română, la 2 august 1872, propunerea venind din partea marelui om de cultură transilvănean August Treboniu Laurian.
Acum, la omagierea a două secole de la naşterea sa, putem spune că, prin întreaga sa activitate, E. Hurmuzachi a fost un mare patriot al tuturor românilor din secolul al XIX-lea, nu numai al celor bucovineni, ce a lăsat o moştenire documentar-istorică remarcabilă, care nici astăzi nu este îndeajuns cunoscută, cercetată, preţuită, admirată şi ocrotită de urmaşii săi.
 
Note
1 Veronica Todoşciuc, Contribuţia membrilor familiei Hurmuzachi la dezvoltarea culturii şi literaturii române în Bucovina, Editura Semne, Bucureşti, 2012, p. 117.
2 Ibidem, p. 120.
3 Dan Berindei, Eudoxiu Hurmuzachi şi istoriografia epocii sale, în „Revista Arhivelor”, anul LI, vol. XXXVI, nr. 4, 1974, p. 519.
4 Lucian Boia, Activitatea istoriografică a lui Eudoxiu Hurmuzachi, în „Revista Arhivelor”, anul LI, vol. XXXVI, nr. 4, 1974, p. 521-522.
5 Ibidem, p. 523-524.
6 Veronica Todoşciuc, op. cit., p. 123.
7 Constantin Şerban, Eudoxiu Hurmuzachi, ctitor de seamă al istoriografiei româneşti moderne, în „Revista de Istorie”, tomul XXVII, nr. 1, 1974, p. 45.
8 Ştefan Gorovei, Eudoxiu Hurmuzachi, un pionier al istoriografiei româneşti, în „Magazin istoric”, anul VIII, nr. 1 (82), 1974, p. 66.
9 Veronica Todoşciuc, op. cit., p. 123.
10 Dan Berindei, art. cit., p. 520.
11 Lucian Boia, art. cit., p. 525.
12 Veronica Todoşciuc, op. cit., p. 120.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog