Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

Proverbe şi politică

Ioan MILICĂ

Alte articole de
Ioan MILICĂ
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Recursul la proverbe este constant în discursul public1. Studiul de faţă îşi propune să evalueze proprietăţile discursive şi metadiscursive ale paremiilor, conectivitatea lor discursivă şi relaţia proverbelor cu secvenţele discursive în care se actualizează. Analiza este plasată pe terenul teoriei pertinenţei şi al teoriei actelor de limbaj şi este organizată în trei secţiuni, I. Proprietăţi discursive ale proverbelor, II. Proverb şi context şi III. Concluzii. Faptele de limbă întrebuinţate pentru a exemplifica şi susţine consideraţiile teoretice au fost culese din stenogramele şedinţelor parlamentare, prin investigarea corpusului lingvistic disponibil la adresa electronică http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.home.
I. Proprietăţile discursive ale proverbelor. Ostensivitatea proverbelor, capacitatea lor de a semnala schimbări în universul cognitiv al vorbitorului (Sperber & Wilson 1995: 38), reflectă existenţa mai multor proprietăţi discursive ale enunţurilor paremiologice.
I.1. Un inventar minimal al respectivelor trăsături ne arată că:
I.1.1. Paremiile sunt ostensive în măsura în care perspectiva pe care o fixează sau pe care o modifică dezvoltă un efect, în conjugare cu alte componente discursive. Astfel, în secvenţa discursivă „Un proverb românesc spune că «ziua bună se cunoaşte de dimineaţă» (subl. n.). La fel putem spune şi faptul că anul bun de la început se cunoaşte. Din păcate, constatăm, din analiza evenimentelor petrecute de la începutul anului şi până în prezent, că poporul român nu va beneficia, nici în acest an, de ceva bun”2, proverbul creează cadrul unei analogii de care creatorul de discurs se foloseşte pentru a legitima o opinie. Proverbul impune o teză („ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”) pe care vorbitorul o valorifică analogic („anul bun de la început se cunoaşte”) pentru a crea o antiteză („constatăm, din analiza evenimentelor, (...) că poporul român nu va beneficia, nici în acest an, de ceva bun”).
I.1.2. Proverbele reflectă judecăţi de valoare (Norrick 1985: 16). Ele sunt folosite pentru a potenţa importanţa unor evenimente, aspecte şi situaţii din realitate reflectate discursiv (Hoffman & Honeck, 1987: 137). Enunţurile paremiologice dirijează, orientează, prin convergenţele pe care le susţin, relaţia de continuitate între premisa şi concluzia unei secvenţe discursive date: „Parafrazând un vechi proverb românesc care spune că «Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă şi în sac» (subl. n.), putem spune că România se află acum în situaţia în care are acces la fondurile structurale puse la dispoziţie de către Uniunea Europeană, dar nu beneficiază de ele din cauza dezinteresului manifestat de Executiv faţă de elaborarea şi adoptarea Strategiei postaderare”3. Exemplul demonstrează că emiţătorul are conştiinţa potenţialului evaluativ al proverbului, intuieşte şi valorifică ostensivitatea acestuia pentru a dezvolta o secvenţă argumentativă. Proverbul problematizează raportul dintre un beneficiu (neaşteptat) şi (ne)fructificarea respectivului beneficiu: „[Dumnezeu]DONATOR [îţi]BENEFICIAR , dar nu [îţi]BENEFICIAR bagă şi [în sac]ŢINTĂ”. Elementele cadrului proverbial sunt aproape identice cu cele din concluzia formulată de emiţător: „[România] BENEFICIAR (...) are acces [la fondurile structurale]TEMĂ puse la dispoziţie [de către Uniunea Europeană]DONATOR dar nu beneficiază [de ele]TEMĂ [din cauza dezinteresului]MOTIV [manifestat de Executiv] ŢINTĂ”. Concluzia este convergentă cu formularea paremiologică – [Uniunea Europeană]DONATOR [ne]BENEFICIAR [fonduri structurale]TEMĂ, dar nu [ni]BENEFICIAR [le]TEMĂ [administrează]ŢINTĂ – ceea ce subliniază că ostensivitatea proverbelor, capacitatea lor de a semnala schimbările din universul cognitiv al vorbitorului, determină, prin formă şi prin conţinut, schimbări şi în orizontul de înţelegere al receptorului, călăuzind auditoriul să adere la configuraţia argumentativă propusă de locutor şi transmisă prin recursul la proverb. Paralelismul creat de simetria rolurilor prezente în proverb şi în intervenţia discursivă a vorbitorului înlesneşte legitimarea unei opinii şi îi conferă autoritate.
I.1.3. Proverbele rezumă o situaţie sau recomandă un curs de acţiune (Dundes 2007: 128). Norrick (1985: 15) observă că enunţurile paremiologice sintetizează naraţiuni sau argumentări4. Având ca ilustrare o secvenţă discursivă în care vorbitorul recurge la proverb pentru a da forţă expresivă unui raţionament, observăm că locutorul operează substituţii5 în structura enunţului paremiologic pentru a-şi legitima şi ornamenta intervenţia: „Dacă analizăm, însă, domnule preşedinte, stimaţi colegi, art. 10 alin. 2, care prevede cheltuielile de cercetare-dezvoltare în domeniul economic (...), se constată că, faţă de 2006, unde au fost 81,1 milioane, în 2007 sunt 80,09, mai puţin cu 0,2 milioane. Deci aceasta denotă o concepţie care este, vorba aceea, prinsă în proverbele româneşti: «deşteptul promite şi păgubaşul trage nădejde» (subl. n.), ca să nu folosesc alt cuvânt!”6.
Luarea de cuvânt are organizare bimembră: argumentul şi rezumarea. Argumentul se sprijină pe evidenţe juridico-financiare, iar rezumarea amplifică, prin ornamentare, forţa concluziei. Recursul la tiparul proverbial ilustrează forţa adecvării. În raport cu proverbul „nebunul promite şi prostul trage nădejde”, concluzia „deşteptul promite şi păgubaşul trage nădejde” se dezvoltă prin substituţii lexicale (deşteptnebun, prostpăgubaş). Se dezvoltă, astfel, un act indirect prin care se evită, pe de o parte, posibilele conotaţii negative faţă de care auditoriul ar putea deveni ostil şi prin care se amplifică, pe de altă parte, energia umoristico-ironică a enunţului. Eufemizarea prin substituţie de constituenţi proverbiali evidenţiază competenţa expresivă a vorbitorului, capabil să re-modeleze un proverb pentru a semnala, prin acest procedeu, că punctul său de vedere este infailibil şi pregătit să primească adeziunea auditoriului.
I.1.4. Proverbele reflectă intenţiile comunicative ale vorbitorului (Norrick, 1985: 16, Hoffman & Honeck, 1987: 137). Un inventar exhaustiv al rolurilor pe care le îndeplinesc enunţurile paremiologice pentru a asigura exprimarea unei intenţii de comunicare ar trebui să se întemeieze pe dinamica relaţiei proverb – context, pentru a observa ceea ce emiţătorul doreşte să se înţeleagă şi ceea ce receptorul înţelege de fapt. În cele ce urmează ne limităm la a identifica şi interpreta câteva din intenţiile de comunicare frecvent observate în discursul parlamentar românesc actual:
a) Locutorul se „dizolvă” în „vocea” comunităţii: „Un vechi proverb românesc spune: «şcoala face omul om şi altoiul pomul pom». Despre cât de importante sunt educaţia şi întreg procesul educaţional nu cred că mai are rost să insist (subl. n.)”7. Vorbitorul se solidarizează cu judecata de valoare exprimată în proverb şi îşi legitimează punctul de vedere prin actualizarea autorităţii sapienţiale a proverbului.
b) Locutorul declanşează un atac la persoană: „Am stat şi l-am ascultat pe Popescu Călin Tăriceanu, pe ceilalţi, şi-mi dau seama că, într-adevăr, proverbul care spune că «câinele moare de drum lung şi... Tăriceanu de grija altora» (subl. n.), se potriveşte cel mai bine. (Aplauze în Grupul parlamentar al P.S.D.)”8. În acest caz, tehnica de discreditare se dezvoltă prin substituirea unui constituent paremiologic („prostul”) cu numele de familie al persoanei asupra căreia se declanşează atacul („Tăriceanu”). Receptorul este îndemnat să dezvolte o echivalenţă între enunţul „câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia” şi enunţul „câinele moare de drum lung şi... Tăriceanu de grija altora”, semnal de receptare ce presupune înlocuirea tipului uman (prostul) cu numele celui atacat verbal (Tăriceanu) şi care are ca efect includerea persoanei astfel agresate în categoria umană exprimată de constituentul proverbial substituit.
c) Locutorul ironizează: „Boc şi miniştrii lui se ghidează probabil după vechea zicală românească «fă ce zice popa, nu ce face el!» atunci când îndeamnă la austeritate populaţia, în timp ce ei fac dezmăţ pe banii contribuabililor (subl. n.)”9. Ironia se dezvoltă prin analogie. În viziunea vorbitorului, guvernul este „popa” care „îndeamnă la austeritate”, dar care face „dezmăţ pe banii contribuabililor”. Imperativul gnomic, reflectat de proverb, este raportat la prezentul evenimenţial al guvernării, dinamica modurilor verbale (imperativ, în proverb – prezent, în secvenţa discursivă analizată) fiind esenţială pentru a marca schimbarea de temporalitate, dinspre atemporalitatea axiomei populare spre temporalitatea situaţiei comentate de vorbitor.
d) Locutorul defăimează: „Un vechi proverb românesc spune că: «lupul îşi schimbă părul, dar năravul, ba!» (subl. n.). Asta i se potriveşte de minune preşedintelui jucător, băutor, manglitor... reaşezat la Cotroceni pentru încălcarea flagrantă a Constituţiei”10. În acest exemplu, proverbul este folosit pentru a calomnia. Conectorul discursiv angajează echivalenţa între arhetipul exprimat de proverb (prădătorul, fiara) şi calificativele jignitoare, care variază între clişeu (jucător), viciu (băutor) şi fărădelege (manglitor) şi prin care se realizează portretizarea peiorativă a persoanei agresate. Convergenţa stilistică lup (cu atributul nărav) – preşedinte (cu atributele jucător, băutor, manglitor) fixează o co-referinţă prin care se asigură legătura între individual şi general, între individ şi tipul uman de care el aparţine, în concepţia agresorului.
În termenii teoriei actelor de limbaj, proverbul exprimă credinţa că o acţiune pripită are efecte negative, fiind un enunţ asertiv. Vorbitorul recurge la aserţiune pentru a-şi exprima dezacordul, ceea ce înseamnă că enunţul expresiv („tot acest demers maratonist nu a reprezentat, în realitate, decât o altă scenetă deşănţată pusă la cale de regia pdl-istă”) este potenţat de o axiomă paremiologică („graba strică treaba”). În acord cu demersul interpretativ propus de Sperber şi Wilson (1995: 293), observăm că proverbul este valorificat ca ecou: dimensiunea asertivă a formulei sapienţiale este convertită în dimensiune expresivă.
Într-un alt exemplu, proverbul are rolul de a recomanda un curs de acţiune: „Un vechi proverb european spune că e mai bine să călăreşti calul pentru că e la fel de obositor dacă te plimbi pe partea stângă sau pe partea dreaptă a animalului. Haideţi să călărim calul şi să acceptăm varianta constituţională a proiectului de lege (subl. n.)”11. În această secvenţă discursivă, enunţul proverbial funcţionează ca model semantic şi sintactic pe baza căruia vorbitorul îşi construieşte argumentarea, paremia acţionând ca un comentariu evaluativ (Norrick 1985: 14). Întrebuinţarea aserţiunii paremiologice („e mai bine să călăreşti calul”) îi serveşte emiţătorului pentru a dezvolta un enunţ directiv („Haideţi să călărim calul şi să acceptăm...”).
II. Proverb şi context. Un aspect central în descrierea relaţiei între proverb şi contextul în care acesta se actualizează este reprezentat de conectorii discursivi prin care se semnalează schimbarea de la cadrul comunicării verbale realizate de cineva la cadrul sapienţial al enunţului paremiologic. Actualizarea proverbelor într-o secvenţă discursivă se manifestă prin adecvare, ceea ce înseamnă că proverbele sunt introduse de mărci care evidenţiază caracterul lor de „tezaur al înţelepciunii populare” (Anscombre 1994: 99). „Formula fixă” a paremiei se impune mai autoritar atunci când proverbele sunt introduse în context printr-un constituent iniţiator (Ruxăndoiu 2003: 200). Dacă se are în vedere identitatea structurală a conectorilor, se poate face distincţia între conectivitatea de tip „verbal”, reprezentată de utilizarea unor conectori de tipul „un proverb spune că” şi conectivitatea de tip „nominal”, care constă în folosirea unor conectori precum „vorba ceea, vorba aia, vorba proverbului etc.”.
II.1. Prezenţa sau absenţa conectorilor care marchează recursul la proverb este crucială pentru a deosebi trei categorii de actualizare: directă („personală”), indirectă („impersonală”) şi mixtă. Actualizarea directă („personală”) este caracterizată de absenţa conectorilor de marcare paremiologică şi aduce în prim-plan „eul” vorbitorului, precum şi modul în care acesta contopeşte formula paremiologică cu propria intervenţie discursivă. Actualizarea indirectă („impersonală”) este caracterizată de prezenţa conectorilor de marcare paremiologică şi scoate din prim-plan „eul” vorbitorului, reliefând, totodată, modul în care acţiunea discursivă a vorbitorului este „camuflată”, „deghizată”, „dizolvată” în sfera de cuprindere a enunţului paremiologic. Actualizarea mixtă este şi „personală” şi „impersonală”, în sensul că formulele paremiologice sunt integrate în intervenţia discursivă a vorbitorului, iar conectorii de marcare proverbială figurează ca simple inserţii ce îndeplinesc doar funcţia de a semnala că ceea ce urmează este sau face parte dintr-un tipar gnomic, nemaiavând şi rolul de a „dizolva” „eul” vorbitorului în „vocea” comunităţii în care circulă proverbul.
Pentru fiecare dintre aceste trei tipuri de actualizare există mai multe grade de actualizare contextuală a formulelor paremiologice. Fiecare grad de actualizare semnalează cât de fidelă este actualizarea proverbului într-un context. Cel mai mare grad de fidelitate este reprezentat de redarea / citarea proverbului ca atare, fără deformări. Un grad mai mic de fidelitate îl are adaptarea proverbului la evenimenţialul exprimat în context, prin adăugare, substituire, suprimare sau permutare de constituenţi12, operaţii care contribuie adesea la transformarea unor proverbe în anti-proverbe13. Un grad şi mai mic de fidelitate faţă de proverb îl are parafrazarea paremiei într-un anumit context, iar cel mai mic grad de fidelitate îl are aluzia proverbială (Ruxăndoiu 2003: 175), procedeu discursiv prin care se conservă din paremie măcar unul dintre constituenţii investiţi cu funcţia de a reactiva enunţul proverbial în conştiinţa receptorului.
II.1.1. Actualizarea directă:
a) proverbul este redat: „PNL, PSD şi PC să stea cuminţi în banca lor că cine sapă groapa altuia, cade singur în ea. Degeaba se dau ei cocoşi că purceaua e moartă în coteţ şi nici un cabinet de criză n-o poate învia (subl. n.)”14. Această secvenţă discursivă ilustrează convergenţa expresivă între proverbe şi alte structuri idiomatice (expresii şi locuţiuni), fiind o dovadă a proceselor de solidaritate sintagmatică ce asigură unitatea intervenţiei discursive.
b) proverbul este adaptat: „Am învăţat că cine sapă groapa altuia are toate şansele să se umple de nămol (subl. n.)”15. Vorbitorul deformează enunţul proverbial înlocuind secvenţa paremiologică „cade singur în ea” cu o consideraţie personală menită să stârnească hazul şi să faciliteze acceptarea de către celălalt a opiniei exprimate.
c) proverbul este parafrazat: „Este un exemplu aproape clasic de hărnicie cu care săpăm groapa altuia şi cădem toţi în ea, de unde vom trimite dragi salutări populaţiei de deasupra (subl. n.)”16. Parafrazarea ironică a proverbului presupune instituirea opoziţiilor funcţionale (persoană, număr) prin care se alterează identitatea enunţului gnomic.
d) proverbul devine aluzie proverbială: „În afară de piedicile puse economiei de către criza globală se va adăuga şi această «buturugă» (subl. n.), care cu greu va putea fi trecută tocmai de către acei contribuabili mici care încearcă să facă ceva corect în ţara asta şi să creeze locuri de muncă”17. Constituentul proverbial buturugă ilustrează existenţa ancorajului gnomic, definit drept procesul prin care o componentă a unui enunţ paremiologic actualizează, în conştiinţa receptorului, întreaga formulă paremiologică.
II.1.2. Actualizarea indirectă:
a) proverbul este redat: „O vorbă veche şi plină de tâlc spune că cine se aseamănă... se adună (subl. n.)”18. „Eul” discursiv al vorbitorului este „dizolvat” în „vocea” înţelepciunii populare, conectorul paremiologic „o vorbă” fiind caracterizat de două atribute-clişeu (veche, plină de tâlc) care întăresc forţa sapienţială a enunţului proverbial.
b) proverbul este adaptat: „Eu fac un apel la dumneavoastră, colegial, să fim, aşa cum spune Constituţia, în serviciul poporului, pentru că vorba românească spune «Cine seamănă vânt, culege furtună». S-a folosit şi o altă vorbă românească – şi îmi pare rău că nu este domnul Geoană, că pentru dânsul voiam să spun această vorbă – cine sapă groapa demiterii, cade singur în ea (subl. n.)”19. Secvenţa discursivă prezintă interes pentru că vorbitorul adoptă tehnica acumulării paremiologice. Citarea proverbului „Cine seamănă vânt, culege furtună”, pus în relaţie de echivalenţă semiotică cu enunţul „Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”, întrucât ambele reprezintă reflectări ale raportului cauză („seamănă vânt” / „sapă groapa altuia”) – efect („culege furtună” / „cade singur în ea”), favorizează deformarea ironică a celui de-al doilea enunţ sapienţial. Vorbitorul înlocuieşte constituentul pronominal altul-altuia cu un substantiv, demitere-demiterii, pentru a semnala o mutaţie de natură referenţială, de la un referent gnomic, ideal, la unul contextual, explicit („îmi pare rău că nu este domnul Geoană (subl. n.), că pentru dânsul voiam să spun această vorbă”).
c) proverbul este parafrazat: „Guvern nou, metode vechi. Un vechi proverb românesc spune că bunele obiceiuri se păstrează, iar noi, românii, indiferent de starea socială şi opţiunea politică, din spirit patriotic, facem tot posibilul să-l respectăm (subl. n.)”20. Deformarea formulei „Obicei nou, în ţară veche” prin substituire de constituenţi, cu rezultatul „Guvern nou, metode vechi”, permite introducerea unei parafraze sapienţiale („bunele obiceiuri se păstrează”), iar conectorul paremiologic măreşte forţa ironiei declanşate prin deformarea „Guvern nou, metode vechi” şi amplificate prin parafrază. Acest mecanism poate fi descoperit şi în alte devieri anti-proverbiale21.
d) proverbul devine aluzie proverbială: „Există o vorbă la noi, cu ulciorul, şi mai există alta, cu lupul (subl. n.)”22 sau „Iată, PSD este un partid nou, cu siglă nouă, dar uită proverbul românesc cu lupul şi năravul (subl. n.)”23. Aluziile proverbiale reflectă potenţialul pragmastilistic al suprimării. Din enunţurile proverbiale „Ulciorul nu merge de multe ori la apă” şi „Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba” se mai păstrează în planul de suprafaţă al discursului doar elementele proverbiale nucleare („cuvinte-cheie” Dumistrăcel 2006: 173). Conectorii paremiologici asigură redundanţa necesară înţelegerii adecvate a intervenţiei discursive.
II.1.3. Actualizarea mixtă:
a) proverbul este redat: „În speranţa captării unui electorat dezamăgit, o parte din opoziţie încearcă să-şi arate colţii tocmai într-un moment care este neindicat. (...) Dar, vorba proverbului: «fiecare pasăre pe limba ei piere» (subl. n.)”24. Întrebuinţarea conectorului paremiologic „vorba proverbului” are rolul doar de a semnala identitatea enunţului proverbial. Vorbitorul nu are intenţia de a-şi „dizolva” „eul” discursiv în „vocea” comunităţii.
b) proverbul este adaptat: „Ştii cum e aia cu cine sapă groapa altuia25. Conectorul metadiscursiv „aia”, rămăşiţă a conectorului paremiologic „vorba aia”, subliniază că, în asemenea contexte, valorificarea paremiei oscilează între actualizarea directă şi cea indirectă. Uşurinţa cu care un receptor recunoaşte şi reconstituie întreaga formulă paremiologică pe baza unui fragment este hotărâtoare pentru a favoriza suprimarea unui segment proverbial, după cum se observă în secvenţa dată.
c) proverbul este parafrazat: „În primul rând, când sunt mai multe moaşe, cunoaşteţi proverbul cu copilul care rămâne cu buricul netăiat, în al doilea rând, varianta iniţială care se bazează pe decizia colectivă a consiliului local este mult mai democratică, mult mai bună (subl. n.)”26. Parafrazarea proverbului „Copilul cu mai multe moaşe rămâne cu buricul netăiat” este însoţită de o marcă paremiologică („proverbul cu”) a cărei funcţie metadiscursivă este de a evidenţia discontinuitatea sintactică între planul conectorului paremiologic (legat de planul enunţării) şi planul parafrazei proverbiale (legat de planul enunţului).
d) proverbul devine aluzie: „Schimbarea nick-ului nu este echivalentul transformării în altcineva, ştii cum e cu năravul lupului... (subl. n.) cred că asta-i cea mai ineficientă metodă de gestionare a multiplelor personalităţi”27. Ca parte integrantă a conectorului paremiologic „(vorba) aia cu”, prepoziţia cu ţine de planul enunţării, nu de planul enunţului, aşadar actualizarea este hibridă. Pe de o parte, vorbitorul doreşte să introducă în chip direct, fără medierea unui conector paremiologic, aluzia privind „năravul lupului”, pe de altă parte, recunoaşterea cuvintelor-cheie ca elemente constitutive ale unei paremii obligă la activarea unei rămăşiţe de conector proverbial, ceea ce face ca actualizarea directă să se combine cu cea indirectă.
III. Concluzii. Consideraţiile de mai sus şi studiile de caz legitimează afirmaţia că ostensivitatea proverbelor se manifestă deductiv şi inductiv.
III.1. Ostensivitatea deductivă reliefează capacitatea unui proverb de a orienta şi dirija construcţia discursivă în care este actualizat: „Un proverb românesc spune că «ziua bună se cunoaşte de dimineaţă» (subl. n.). La fel putem spune şi faptul că anul bun de la început se cunoaşte”. Proverbul este modelul sintactico-semantic pe baza căruia urmează a se dezvolta secvenţa discursivă. Întrebuinţarea enunţului paremiologic semnalează actualizarea înţelesului generic, potenţial, „nesaturat” ca înţeles individual, contextual, „saturat”. Axa deductivă generalparticular guvernează relaţia între proverb şi contextul său de actualizare.
III.2. Ostensivitatea inductivă reliefează proprietatea unei secvenţe discursive de a semnala recursul la un enunţ paremiologic: „Şi acestea sunt numai câteva din deficienţele noii legi, ceea ce evidenţiază că proverbul «graba strică treaba» se poate aplica cu succes în cazul de faţă (subl. n.)”. Proverbul conferă autoritate construcţiei discursive pe care o rezumă. Înţelesul individual, contextual, „saturat” este validat de şi cuprins în înţelesul generic, potenţial, „nesaturat” al proverbului. Axa inductivă particulargeneral guvernează relaţia dintre context şi proverbul „cerut” de acesta.
Înţelegerea proverbelor ca acte de limbaj indirecte conferă avantaje pentru analiza pragmatică şi stilistică a relaţiei proverbului cu secvenţa sau intervenţia discursivă în care paremia se actualizează. Considerate ca enunţuri constatative (Austin 2005), proverbele descriu cunoaşterea asupra lumii. Considerate ca enunţuri performative (Austin 2005), proverbele îndeplinesc roluri discursive dintre cele mai diverse. Astfel, constatări proverbiale precum „Graba strică treaba”, „Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea” ori „Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba” dezvoltă, prin actualizare contextuală, valori performative de tipul „Nu te grăbi”, „Nu face rău”, „Nu fi ipocrit”. Nu greşim dacă afirmăm că, în discursul public, prin intermediul aserţiunilor paremiologice se potenţează enunţuri expresive (se dezvăluie reacţii emoţionale) sau directive (se recomandă cursuri de acţiune). Descoperirea, descrierea şi interpretarea acestor complexe realităţi de limbaj pot face obiectul unei monografii privind pragmatica şi retorica recursului la proverbe în comunicarea politică.
 
Note
1 Se numeşte discurs public gama de manifestări lingvistice din spaţiul public. Fac parte din această categorie, între altele, producţiile publicistice, politice şi cele dezvoltate în comunicarea prin intermediul internetului.
2 Mihai Cristian Apostolache, PSD, Şedinţa Camerei Deputaţilor, 12 februarie 2008; http://www.cdep.ro, accesat 26.10.2010.
3 Monalisa Găleteanu, PSD, Şedinţa Camerei Deputaţilor, 17 aprilie 2007; http://www.cdep.ro, accesat 26.10.2010.
4 Capacitatea de sinteză a proverbelor este analizată şi în cele mai bune lucrări româneşti de paremiologie (Tabarcea 1982, Negreanu 1983, Ruxăndoiu 2003).
5 Pentru alte exemple privind importanţa acestei tehnici de reconfigurare a faptelor de discurs repetat a se vedea Dumistrăcel 2006.
6 Anghel Stanciu, PSD (PRM), Şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, 5 decembrie 2006; http://www.cdep.ro, accesat 26.10.2010.
7 Viorel Arion, PDL, Şedinţa Senatului, 3 martie 2008; http://www.cdep.ro, accesat 26.10.2010.
8 Mihai Nicolae Tănăsescu, PSD, Şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, 28 iunie 2006; http://www.cdep.ro, accesat 26.10.2010.
9 Mugurel Surupăceanu, PSD, Şedinţa Camerei Deputaţilor, 2 martie 2010; http://www.cdep.ro, accesat 26.10.2010.
10 Ioan Aurel Rus, PRM, Şedinţa Camerei Deputaţilor, 12 iunie 2007; http://www.cdep.ro, accesat 26.10.2010.
11 György Frunda, UDMR, Şedinţa Senatului, 12 martie 2008; http://www.cdep.ro, accesat 27.10.2010.
12 Pe urmele lui Quintilian (1974), Grupul μ (1974) valorifică distincţiile privind cele patru categorii de transformări (adiectio, detractio, immutatio, transmutatio) pentru a propune o teorie generală a figurilor întemeiată pe operaţii retorice. Pe terenul cercetării româneşti, direcţia propusă de Dumistrăcel (2006) s-a concretizat, între altele, într-o monografie asupra fenomenelor de discurs repetat în textul jurnalistic. Constituirea şi reconfigurarea faptelor de limbă incluse în categoria discursului repetat sunt descrise din perspectiva operaţiilor retorice identificate de Quintilian.
13 Termenul a fost pus în circulaţie de paremiologul Wolfgang Mieder (germ. Anti-Sprichwort, engl. anti-proverb) pentru a denumi orice deformare a unui proverb cu scopul de a obţine efecte ironice sau umoristice. Alţi cercetători numesc aceste creaţii „perverbe” (engl. perverbs, cf. Honeck 1997).
14 Anonim, 21 septembrie 2010, http://www.mediafax.ro/politic/iliescu-nu-se-poate-face-cabinet-de-criza-dintr-o-opozitie-minoritara-si-cu-basescu-presedinte-7335797/foto; accesat 27.10.2010.
15 me and just me, 12 decembrie 2008, http://www.roportal.ro/discutii/lofiversion/index.php/t40911-750.html; accesat 27.10.2010.
16 Adrian Păunescu, PSD, Şedinţa Senatului, 17 februarie 2003; http://www.cdep.ro, accesat 27.10.2010.
17 Radu Bogdan Ţîmpău, PNL, Şedinţa Camerei Deputaţilor, 28 aprilie 2009. Secvenţa discursivă citată apare şi într-o intervenţie a lui Vasile Ghiorghe Gliga, PSD, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 30 martie 2010, coincidenţa putând face obiectul unui alt fel de studiu despre originalitatea şi pertinenţa unor specii de discurs parlamentar; http://www.cdep.ro, accesat 28.10.2010.
18 Dumitru Ioan Puchianu, PDL, Şedinţa Camerei Deputaţilor, 18 martie 2008; http://www.cdep.ro, accesat 28.10.2010.
19 Nicolae Vlad Popa, Independent, Şedinţa Senatului, 21 mai 2007; http://www.cdep.ro, accesat 28.10.2010.
20 Ştefan Baban, PRM, Şedinţa Camerei Deputaţilor, 25 iunie 2002; http://www.cdep.ro, accesat 28.10.2010.
21 Formula „La vremuri noi, oameni noi” a permis geneza şi punerea în circulaţie a antifrazei „La vremuri noi, tot noi”.
22 Antonie Iorgovan, PSD, Şedinţa Senatului, 14 februarie 2005; http://www.cdep.ro, accesat 28.10.2010.
23 Gheorghe Dragomir, PNL, Şedinţa Camerei Deputaţilor, 27 iunie 2006; http://www.cdep.ro, accesat 28.10.2010.
24 Constantin Dumitru, PNL, Şedinţa Senatului, 10 septembrie 2007; http://www.cdep.ro, accesat 28.10.2010.
25 paul, 20 februarie 2010, http://www.agf.ro/frames/h_m_context.php?place=b&nr_mes=3326253; accesat 29.10.2010.
26 Petru Lakatos, UDMR, Şedinţa Camerei Deputaţilor, 4 martie 2008; http://www.cdep.ro, accesat 29.10.2010.
27 mio nombre, 26 iunie 2007, http://www.cafeneaua.com/search/comments/enturi_cu_va/1; accesat 29.10.2010.
 
Bibliografie
Jean-Claude Anscombre, 1994, Proverbes et formes proverbiales: valeur évidentielle et argumentative în Langue française, vol.102, nr. 1, p. 95-107.
Jean-Claude Anscombre, 2000, Parole proverbiale et structures métriques în Langages, nr. 139, p. 6-26.
Stelian Dumistrăcel, 2006, Discursul repetat în textul jurnalistic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
Raymond W. Gibbs, Jr., 2001, Proverbial themes we live by în Poetics, vol. 29, nr. 3, p. 167-188.
Grupul μ, 1974, Retorică generală, ediţie în limba română de Antonia Constantinescu şi Ileana Littera, Editura Univers, Bucureşti.
R. R. Hoffman, R. P. Honeck, 1987, Proverbs, pragmatics, and the ecology of abstract categories în HASKELL, R. (Ed.), Cognition and symbolic structures, Ablex, Norwood, NJ, p. 121–140 .
Richard P. Honeck, 1997, A proverb in mind, Lawrence Erlbaum Associates Inc.
Dumitru Irimia, 1997, Morfo-sintaxa verbului românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
Georges Kleiber, 1999, Les proverbes: des dénominations d’un type «très très spécial» în Langue française, vol.123, nr. 1, p. 52-69.
Wolfgang Mieder, 2004, Proverbs: a Handbook, Greenwood.
George Muntean, 1984, Proverbe româneşti, Editura Minerva, Bucureşti.
Constantin Negreanu, 1983, Structura proverbelor româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Neal Norrick, 1985, How Proverbs Mean: Semantic Studies in English Proverbs, Mouton, New York.
Quintilian, 1974, Arta oratorică, Editura Minerva, Bucureşti.
Pavel Ruxăndoiu, 2003, Proverb şi context, Editura Universităţii din Bucureşti.
Charlotte Schapira, 2000, Proverbe, proverbialisation et déproverbialisation în Langages, vol. 34, nr. 139, p. 81-97.
John R. Searle, 1979 (1981), Expression and Meaning. Studies in the Theory of Speech Acts, Cambridge University Press, Cambridge, London, New York, New Rochelle, Melbourne, Sydney.
Dan Sperber, Deirdre Wilson, 1995, Relevance: Communication and Cognition, Blackwell Publishing.
Cezar Tabarcea, 1982, Poetica proverbului, Editura Minerva, Bucureşti.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog