Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Deideologizarea discursului liric în poezia basarabeană şaizecistă

Victoria VÂNTU

Alte articole de
Victoria VÂNTU
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Istoria liricii basarabene este marcată de un şir de drame şi rupturi controversate. Perioadelor de avânt şi de stagnare, de căutări fervente le-au urmat, de obicei, ratări dureroase şi îndelungate procese de reabilitare. Datorită unei forţe interioare revigoratoare, poezia a ştiut să reziste provocărilor şi restricţiilor impuse de realităţile politico-sociale ale regimului totalitar, ostile dezvoltării spiritului estetic. Fenomenul este uşor sesizabil la o primă tentativă de pătrundere în peisajul literar postbelic pentru a observa principalele sale direcţii de evoluţie.
Epoca imediat postbelică a însemnat, în spaţiul cultural de pe ambele maluri ale Prutului, o ruptură brutală, dramatică, totală cu tradiţiile literaturii interbelice. În primul deceniu de după război literatura s-a manifestat sub semnul supunerii totale regimului totalitar comunist. Fiece operă literară, indiferent de gen, vine să reflecte o imagine ideologizantă a realităţilor (preponderent sociale) din ţară. Calvarul prin care trece Basarabia acestei epoci e camuflat în culori senine, de un idilism expres, în prim-plan fiind promovată o imagine utopică a statului modern. Transformările impuse de regimul sovietic sunt orientate nu doar spre restructurarea societăţii, dar şi spre schimbarea mentalităţii maselor. Procesul de distrugere a conştiinţei naţionale a fost un proces dureros, care, mai târziu, va necesita o perioadă îndelungată de convalescenţă şi revenire la normalitate.
Literatura deocamdată devine un mijloc de transmisiune a principiilor ideologice ale partidului, fenomenul vădindu-se cu pregnanţă în poezie. „Era timpul când orice simbol, orice metaforă, orice aluzie la vreo semnificaţie adâncă a amănuntului sau detaliului artistic absolut inerente procesului de creaţie, erau întoarse pe toate părţile, ca nu cumva să «ascundă» idei, atitudini, îndemnuri periculoase din punct de vedere ideologic” [1, p. 27].
Lirismul de profunzime cedează în faţa excesului de patos, luminozitate şi jovialitate în stilul oralităţii folclorice. Prevalenţa elementului epic şi retoric, tendinţa scriitorilor de a crea doar o atmosferă de fericire şi optimism au acelaşi efect negativ asupra poeziei: reduc mult dimensiunea lirică, exclud fiorul emoţional şi orice spontaneitate a scrierii. În centrul atenţiei este ţăranul în jurul căruia pulsează satul modern cu „reformele” socialiste caracteristice.
Dramatismul situaţiei este accentuat de faptul că personalităţi ale literaturii autohtone, care în anii antebelici au dat dovadă de un real talent, precum Al. Robot, B. Istru, G. Meniuc, L. Deleanu sau Em. Bucov, după actul aşa-zisei „eliberări” din 1940 se aliniază noilor tipare proletcultiste impuse de ideologia de partid totalitară. Scriitorii, observă A. Burlacu, „dau probe de laşitate greu de prevăzut, dacă le urmărim creaţia până la «eliberare», (...) se simt obligaţi să cânte dezmăţul şi nebunia regimului de ocupaţie” [2, p. 28]. Mai mult, imediat după război ei devin ţinta unor atacuri virulente în presa de partid, fiind acuzaţi de naţionalism şi de închinare la literatura decadentă a Occidentului.
O nouă etapă în evoluţia liricii basarabene datează din a doua jumătate a deceniului al cincilea. Poeţii încearcă să treacă dincolo de versificarea seacă a lozincilor partidului. Aria tematică se extinde marcând totodată şi o reorientare de viziune. În acest context, artele poetice devin un prilej de detaşare de problematica pur socială şi de reflecţii asupra destinului omului de artă, al creaţiei ca formă de dăinuire în timp.
Odată cu dezgheţul hruşciovian, lirica basarabeană îşi deplasează lent accentele, încercând o depăşire a angajamentelor proletcultiste. Universul artistic se centrează în jurul unor simboluri cu o încărcătură tradiţională (satul, casa părintească, neamul), cu reveniri la uneltele primordiale ale poeziei. Fenomenul este surprins de criticul A. Ţurcanu în studiul Resurecţia creativităţii: „Este începutul unor eforturi desperate de ieşire a literaturii de sub stăpânirea opresantă a canoanelor ideologice, estetice totalitariste. Exploziile de libertate vor alterna în continuare cu aspre lecţii de «pedagogie ideologică». Stările de creativitate şi patosul de integrare în tradiţia naţională vor fi subminate constant de agresivitatea imposturii şi intransigenţa unor sârguincioşi «veghetori» ai culturii” [3, p. 69].
Sporeşte fondul de investigaţie al poeziei. Stratul semnificărilor câştigă în profunzime, deşi expresia literară, mimând formele oralităţii folclorice, mai lasă de dorit. De menţionat, totuşi, că interesul sporit pentru literatura populară, veneraţia clasicilor devine un bun prilej de revenire la uneltele fireşti ale poeziei.
„Plecând de la tradiţie, poeţii noştri intuiesc mai bine valoarea expresivă a procedeelor, mobilul lor ascuns şi se dedau mai puţin meşteşugului, experimentelor gratuite” [4, p. 35].
Valorificarea temelor şi motivelor de sorginte folclorică: „satul” (N. Costenco, „În mine-i satul”, „Aici eu am să-mi scutur spicul”), „casa părintească” (Gr. Vieru, D. Matcovschi), „fântâna” şi „fântânarul” (A. Lupan, V. Teleucă) devine o necesitate vitală şi o obişnuinţă. E o direcţie generală, pe care o regăsim la majoritatea poeţilor, atât din generaţia lui A. Lupan, Em. Bucov, N. Costenco, L. Deleanu, cât şi a tinerilor debutanţi Em. Loteanu, An. Codru, Gr. Vieru, D. Matcovschi, G. Vodă, I. Vatamanu ş.a. Putem afirma cu toată certitudinea că acestea sunt primele semne de revigorare a poeziei basarabene, constituind o treaptă importantă din traseul sinuos de la expresia de substanţă ideologică la cea modernă. Artistul încearcă să-şi construiască din aceste imagini un propriu edificiu de valori în care se regăseşte atât în plan existenţial, cât şi în cel al creaţiei.
„Artele poetice” publicate în aceşti ani au avut un rol esenţial în descătuşarea genului liric. A defini rolul poetului şi al creaţiei sale într-o societate unde acesta e puternic subminat devine un act de curaj. Este şi un pretext pentru artistul încătuşat de restricţii ideologice de a-şi exterioriza universul lăuntric, trăirile, zbuciumul sufletesc. Un exemplu elocvent reprezintă celebra Mea culpa de A. Lupan. Această „palidă pocăinţă”, cum este adesea calificată în critica literară, reprezintă, totuşi, în epoca dominaţiei totale a dogmei totalitare, un punct de referinţă, unul care a reorientat traseul de evoluţie al liricii postbelice autohtone şi a schimbat concepţia despre menirea etică şi estetică a artei şi a artistului.
Nu bucuria libertăţii de autoafirmare, dar conştientizarea individualităţii, unicităţii reprezintă accentele liricii celei de a doua jumătăţi a anilor ’60. Lirismul este dictat de stil. Imaginea se orientează spre amploarea exprimării. Aceste transfigurări poetice au reprezentat, fără îndoială, semne ale unei profunde conştientizări a individualităţii creatoare a poeţilor.
Are loc o luptă pentru dobândirea valorilor de importanţă vitală iniţiată de poetul basarabean în procesul căutărilor artistice. Legăturile interioare stabilite cu literatura română şi cu cea universală redirecţionează poezia basarabeană pe o traiectorie firească de dezvoltare. Sporeşte aria de investigaţie poetică, sunt cultivate noi mijloace de expresie artistică. Factura ideatică a cuvântului câştigă în profunzime.
„Dacă opera de artă este un «univers», nu se poate exclude ideologia din sfera sa. Rămâne de discutat asupra naturii acestei ideologii...”, susţine M. Braga [5, p. 13]. Un univers liric individualizat, proiectat sub semnul unei ideologii estetice diferită de cea impusă de dogmatismul stalinist al realismului socialist, regăsim în poezia lui Gr. Vieru, D. Matcovschi, L. Damian, Gh. Vodă, I. Vatamanu, An. Codru, An. Ciocanu, nume emblematice în poezia basarabeană a anilor ’60.
Chiar şi poeţii care şi-au format un nume în perioada premergătoare, îşi reorientează scrisul în direcţia de dezvoltare a liricii propusă de generaţia tânără. Pentru aceştia procesul de reabilitare etică şi estetică a scrisului a fost unul dureros. Creaţia lui A. Lupan reprezintă un exemplu revelator în acest sens. Accentele poeziei se deplasează de la subiecte de habitat „norodnic” spre efluvii de spiritualitate. Poetul se lasă contaminat de grandoarea şi farmecul depărtărilor cosmice, de patima zborului; se supune chemărilor timpului, impregnându-şi opera cu simboluri ale „noilor magistrale”. Romantismul, excesul de sentiment şi de gest specifice începutului de deceniu persistă în creaţia autorului pentru o perioadă mai îndelungată. Motivele astrale sunt evocate şi în arte poetice. Magistrale, Cântec pentru azi, Întâlnire, Justificare, texte incluse în culegerea Legea găzduirii (1966) reprezintă definiri metaforice ale condiţiei omului de artă. Substratul reflexiv este mai puţin accentuat decât în cazul lui L. Damian sau V. Teleucă. Patetismul expresiei, imaginile hiperbolizate reduc fondul de idei al operei. Rămâne doar o undă de sinceritate confesivă care străbate dincolo de grandorile stelare, ca în poezia Cântec pentru azi (1966): „Cu fiori îţi bat la poartă, / pământean al vremii mele, / hărăzitule de soartă / să-ţi duci cântecul prin stele. / Caut rodiile tale / Cu luceferii înalţii / prin afunduri cardinale / sub lumini de constelaţii”.
În acelaşi an, 1966, apare un alt volum, Insula cerbilor de V. Teleucă, ce reliefează crezul artistic al acestui poet. El caută refugiu în adâncurile cântecului popular: „Doina, / cascada durerii din pieptul ciobanilor. / Am tresărit ce va zice lumea cea mare, / deprinsă cu ritmul / bubuitor din cântecul altor popoare” (Doina). Raportată la contextul în care a fost plăsmuită, poezia ar putea fi interpretată drept un îndemn de întoarcere spre propria fiinţă, de regăsire a identităţii camuflată de realităţi străine spiritului naţional. Autorul surprinde cu înfiorare revenirea liricii noastre la ritmurile melancolice de doină, o perfectă definire metaforică a stării de spirit dominante în Basarabia şaizecistă.
Meditând asupra esenţei poeziei şi relevând deplina libertate a actului creator şi a creaţiei sale, un alt autor, I. Vatamanu, afirma: „Poezia nu polemizează cu nimeni, este o floare la pălărie. (...) Cuvântul meu se angajează, ţipă, se descătuşează, se destăinuieşte, iar când îl surprind destăinuit, îl scriu. Numai astfel pot munci” [6, p. 25]. Ideea o regăsim şi în Monologul poetului (1964). Autorul apelează la repetiţia imperativului „vorbiţi!”, în scopul accentuării mesajului primordial al poeziei, acela de a spune adevărul. Artistul este îndemnat să vorbească cu „mamele”, cu „ostaşii”, cu „tăcerea”..., simboluri ale unui dialog perpetuu cu lumea lăuntrică şi cu cea din afară.
I. Vatamanu continuă să cultive în poezia publicată după 1960 anumite idei despre creaţie pe care le aflăm în lirica basarabeană interbelică. Constatăm tangenţe între mesajul din textele citate şi, spre exemplu, Trubadurul lui G. Meniuc, apărut încă în 1938, deşi s-ar putea să fie la mijloc şi altceva – un loc comun al artelor poetice dintotdeauna. „Figuri de prim-plan în ierarhiile oficiale, poeţii afirmaţi înainte de război cedează iniţiativa «reală» debutanţilor deceniilor 6-7, trei dintre care – Gr. Vieru, A. Busuioc şi N. Esinencu – vor modela întreaga mişcare lirică basarabeană de până la mijlocul deceniului 9” [7, p. 30].
Artistul, al cărui nume marchează revenirea poeziei la uneltele sale specifice, după o perioadă dramatică de declin şi anchilozare, cel care devine efigia unei întregi generaţii literare este, indubitabil, Grigore Vieru. O nouă estetică sau, exprimându-ne cu un termen mai recent, o nouă est-etică se simte în culegerile Numele tău (1968) şi Versuri (1971).
Rămânând fidelă fondurilor matriciale latente ale poporului, care-i stimulează dorinţa revelării marilor sensuri ale existenţei, poezia lui Gr. Vieru, poetul considerat unanim mesager al românismului în Basarabia, vine cu o filozofie aparte, redată printr-o formulă poetică inedită.
Predilecţia pentru tonurile folclorice, imaginile şi stilistica specifică poeziei populare va crea impresia falsă de simplitate uşor accesibilă. Simplitatea formulei lirice vierene este, însă, doar o aparenţă. Poetul însuşi afirma că intenţia lui nu este de a fi „simplu”, ci „înţeles”. El îşi intitulează sugestiv placheta de versuri apărută în 1968 Numele tău. Însuşi titlul insinuează ideea regăsirii identităţii individuale şi a celei creatoare. Cartea e divizată în trei compartimente: „Cântece pentru mama”, „Cântece pentru pământ” şi „Cântece de iubire”. Sesizăm între aceste titluri o puternică conexiune de semnificaţii. „Cântecul”, simbol repetat cu insistenţă, semnifică universul lăuntric al artistului. Este lentila în care se prefigurează valori general-umane precum „mama”, simbol al genezei, „pământul”, sugestie a patriei, istoriei, şi „iubirea”, sensul primordial al vieţii.
„Prin traiectoria literară a lui Grigore Vieru reconstituim traiectoria culturală a lumii româneşti de dincolo de Prut, faţă de care acesta s-a prezentat mereu ca un exponent” [8, p. 34]. Versurile sale nu se întemeiază pe acea stare generală de falsă bucurie caracteristică pentru opera (oficială) a multora dintre contemporanii săi. Lipsită de exces de gest sau de sentiment, această poezie reprezintă, totuşi, transfigurarea lirică a unei tulburătoare concentrări de energie sufletească.
Să cităm un catren din cunoscuta bucată purtând titlul Harpa:
„Să cânte pot (credeam) şi şarpii.
I-am pus ca grave strune harpei
alăturea de coarda poamei
şi sfântul fir de păr al mamei.”
Poezia a cunoscut diverse interpretări: de la alegorie a sentimentului matern la o tulburătoare meditaţie asupra actului creator. Omul de artă trebuie să surprindă şi să exprime realităţi apropiate sufletului său, cosmosuri materne. Este o condiţie indispensabilă creaţiei. Amestecurile străine artisticului organic periclitează procesul de creaţie. Astfel, incompatibilitatea dintre arta veritabilă şi cea făcută la comandă, dintre valoare şi nonvaloare devine tot mai evidentă. Finalul poeziei vine cu un fior dramatic pe care l-am putea descifra drept aluzie la un patetic sens etic al cântecului poetului. Sesizăm, în această ordine de idei , similitudini evidente cu poezia Cuvântul de D. Matcovschi, text ce deschide placheta de versuri Casa părintească (1968). Lupta cu potenţialii omniprezenţii „duşmani”, cu „furiile”. reprezintă condiţia primordială a actului de creaţie:
„Ia cu tine şi-o secure
Că o să trecem prin pădure
Şi-au să ne întâlnească furii.”
Surprindem în lirica viereană intercalarea subtilă a motivelor de diversă factură cu simbolul „mamei” într-o simbioză originală, fascinantă. Universul matern este singura proiecţie a adevărului absolut, punctul de tangenţă dintre marele cosmos şi cosmosul lăuntric. Prin prisma acestui simbol înglobator sunt formulate atitudini, reacţii, viziuni despre lume, despre locul omului în societate, despre dragoste şi creaţie. Condiţia dramatică a artistului se insinuează puternic în poezia Mama poetului: „Fiul vine vara-n vacanţă / supt / şi fraged ca o faianţă / se zbuciumă aprig / noaptea întreagă, / alături se chinuie mama sa dragă. / Poetul tot bate / în piatra hârtiei, / iar mama cu lacrimi / perina scrie”.
Truda istovitoare a poetului rezonează, în unison, cu „insomniile” materne, ca putere de înţelegere şi forţă ocrotitoare supremă a creaţiei.
Sentimentele de profundă consideraţie pentru trecut sunt transpuse poetic în elogii de pietate faţă de înaintaşi. Mesajul e unul de adâncă sfinţenie. Legământul sacru dintre opera acestora, prezentul poetului şi viitorul copiilor săi se instituie sub lumina unui singur nume, Eminescu.
„Ştiu: cândva, la miez de noapte,
Ori la răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale”.
Patosul poeziei este unul de adeziune la marea tradiţie a literaturii şi a spiritualităţii româneşti, de „legământ” sfânt dintre eul poetic şi tezaurul spiritual naţional. Doar concepută ca o continuitate a acestui tezaur, poezia autohtonă demonstra o reală vitalitate şi vigoare artistică în timp.
Conotaţii similare atestăm într-o altă lucrare care se înscrie în aceeaşi arie tematică: Iezii lui Creangă. Aici însă edificiul textului se instituie pe contrastul dintre tradiţie şi modernitate. Semnele modernităţii nu sunt blamate. Poetul reproşează omului contemporan doar ignoranţa. Factorii de civilizaţie, materiali nu trebuie să pericliteze sistemul valorilor etice şi estetice de care se conduce secole la rând o societate. Iezii lui Creangă sunt acele fire de legendă, din care se compune canavaua spirituală a unui popor. Ele menţin viu suflul poeziei în sufletul fiecărui om în secolul când dinamica dezvoltării tehnice pare să nu lase loc frumosului artistic.
Surprinzătoare este, în contextul dat, şi încercarea de a defini truda artistului, apelând la motivul de joc, un joc de copil care captează în întregime toată fiinţa umană:
„Când eram mic,
mă jucam în cuvinte.
Jucam prost –
am pierdut aproape
toate cuvintele”(Abecedar).
Textul pare o reproducere în versuri a mărturisirii lui T. Arghezi: „Toată viaţa am avut idealul să fac o fabrică de jucării şi, lipsindu-mi instalaţiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin şi mai gratuit în lumea civilizată, cu materialul vagabond al cuvintelor date. Am căutat cuvinte care sar şi fraze care umblă – de sine stătătoare...” [9, p. 241].
„Jocul” reprezintă o importantă sursă de cunoaştere, o cale de iniţiere. Surprindem aici teama poetului de a pierde copilul pe care-l poartă-n suflet şi, totodată, a posibilităţii fericite de a explora universul misterios al cuvintelor şi a deveni o victimă a curgerii ireversibile a timpului. El rătăceşte în labirintul literelor, fascinat de un joc magic a cărui importanţă a perceput-o abia la vârsta maturităţii. Iniţierea în misterul literelor, al cuvintelor este o filă importantă din iniţierea în „cartea” vieţii.
Semnificativ este faptul că apariţia culegerii coincide cu perioada de vârf a poeziei basarabene în efortul ei de debarasare de sociologismul vulgar şi de reabilitare a esteticului. Sunt anii când genul liric încearcă insistent să-şi afirme propria esenţă, mizând pe reflexivitate, sugestie, inefabil, îndepărtându-se de folclorizările facile şi de versificările ideologizante ale perioadei precedente.
Aspiraţia zborului este treptat înlocuită de statornicia rădăcinilor, siguranţa spaţiilor terestre. Infinitul cosmicului, necunoscutul depărtărilor se reduc la spaţiul sacru al meleagului natal şi al casei părinteşti. Grandoarea peisajelor cosmogonice cedează în faţa atmosferei de intimitate caracteristice casei şi plaiului strămoşesc. Predilecţia autorilor pentru tonalităţile melancolice, pentru stările de confort psihologic devine în perioada respectivă o chemare a timpului dictată de schimbarea de viziune, deplasarea de accente.
Mijloacele de supravieţuire la care apelează scriitorii se diferenţiază devenind cu fiecare deceniu mai eficiente şi mai elocvente. Excesul retoric, patetismul exagerat al expresiei specifice anilor ’50 sunt înlocuite treptat de interiorizarea, individualizarea expresiei artistice. Scriitorii iniţiază un proces de lichidare a îngrădirilor de creaţie şi de extindere a „teritoriilor poetice”. Iar patosul romantic de care se contaminează lirica acestei epoci reprezintă o formă a manifestării de libertate, o cale de a descoperi valori general-umane, universale. Procesul de deideologizare a poeziei basarabene este un subiect incitant de cercetare literară.
Urmărirea imaginilor poetice într-o operă devine, fără îndoială, un lucru pedant şi lipsit de semnificaţie, atâta timp cât ele nu permit depistarea unor linii de forţă care le ordonează într-un anumit sens, a unor direcţii obsesive capabile să configureze stâlpii susţinători ai universului liric. Realizarea procesului în baza creaţiei poeţilor şaizecişti ne-a permis să stabilim câteva traiectorii, semne distinctive ale scrisului poetic: valenţele ironiei, arta sugestiei, sentimentul vagului. Fuzionând în texte remarcabile printr-o tulburătoare sinceritate şi sensibilitate, ele au determinat o regenerare a lirismului basarabean.
Încercând o evaluare sumară a „artelor poetice” ale poeţilor basarabeni şaizecişti, atestăm o schimbare radicală a concepţiei despre menirea creatorului în societate. Imaginea artistului obţine o distinctă alură romantică, dublată de una contemplativă şi tragică. În prim-plan apare un eu predispus la interiorizare. Astfel, renunţând la canoanele ideologice care au direcţionat evoluţia liricii până în a doua jumătate a anilor ’60, poezia stabileşte un nou sistem de prezentare şi de evaluare a artistului şi a operei sale.
 
Bibliografie
1. Ion Ciocanu, Poezia şi dramele vieţii: Soarele şi amara lumină a lui. În: Dreptul la critică, Chişinău, 1990.
2. Alexandru Burlacu, Texistenţe III. Umbra lui Ulysse, Profesional Service, Chişinău, 2013.
3. Andrei Ţurcanu, Resurecţia creativităţii. În: Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Tipografia Centrală, Chişinău, 1998.
4. Mihai Cimpoi, Disocieri, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1969.
5. Mircea Braga, Sincronism şi tradiţie, Editura Dacia, Cluj, 1972.
6. Ion Vatamanu, Nu recunosc altceva decât poezia angajată... În: „Orizontul”, nr. 5, 1987.
7. Nicolae Leahu, Poezia basarabenilor. De la „facere” la „re-facere” şi (pre)facere. În: O istorie critică a literaturii din Basarabia, Editura ARC, Chişinău, 2004.
8. Mihai Ungheanu, Taina care mă apără. În: „Limba Română”, nr. 1-4, anul XIX, 2009.
9. Tudor Arghezi, Adevărul literar şi artistic, nr. 367 / 27 / 1927 / În: Emil Manu, Arta poetică la români, Bucureşti, 1979.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog