Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

JURNAL

Jurnal despre amânatul sfârşit al lumii (II)* (Lituania, 21-28 mai 2012)

Leo BUTNARU

Alte articole de
Leo BUTNARU
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

23 mai
În această oră devreme a dimineţii notez ceea ce am constatat ieri seară: aici pare a se întuneca aproape cu o oră mai târziu decât la noi, astfel că lumea, în special cea turistică, hălăduieşte agale prin urbea unui pre-amurg îndelung. Apoi, ca şi ieri, un timp mă consacru conferinţei la care va trebui să discutăm în baza temei prestabilite: „Sfârşitul lumii. E timpul să scriem poezii”. În original, versul-temă, preluat dintr-un poem al lui Aidas Marčėnas, arată / sună astfel: „Pasaulis baigias, todėl reikia rašyti eilėraščius”. Mă gândesc să amintesc despre ceea ce, iată, îmi aminteşte, la rândul său, atotştiutorul domn internet.
Zoroastrismul a fost prima teorie escatologică din istoria scrisă. În jocul imprevizibil al ipotezelor şi metaforelor urmează Calendarul Lung Mesoamerican, zis mayaş. Apoi şamanii amerindieni Hopi. Ca o Carte a metamorfozelor, I Ching, din canoanele tradiţiei chineze cu Oracolul asistat de Dragonul de Apă Yang ce adună mările, oceanele, râurile, norii, roua, lacrimile, zăpezile, gheţarii într-un Lichid Atoatecuprinzător. (Aş putea scrie: Cartea schimbărilor, însă varianta aleasă aduce aici şi Metamorfozele lui Ovidiu.) Percuţii de ecou cu potopul creştinismului, cu Apocalipsa. Şi cu sfârşitul timpului din Qiymah-ulislamic. În vecinătate cu Olam Haba (Lumea ce vine) a iudaismului. Peste mările şi oceanele lumii e atent la toate astea Chiva-hindusul distrugător în ciclurile cosmice Kalpa. (Remarc doar că simpla înşiruire a acestor şi altor ipoteze escatologice sună ca un poem!)
Apoi, aici, la hotarele Lituaniei, cuvântă mitologia scandinavă Ragnarok, şi ea vorbind de războiul de la sfârşitul lumii. Un fel de Armaghedon ce s-ar declanşa undeva în Marea Baltică.
Sfârşitul lumii, Moartea Universului nu puteau să nu aibă legătură cu atât de cercetatul, reinterpretatul francez Nostradamus şi cu Baba Vanga. Iar până la această ţărancă bulgăroaică a fost Maica Shipton, clarvăzătoare şi profet din Anglia sfârşitului de secol XV. (După ea a venit profetul... Shakespeare!...) În continuarea apocalipsei urmând poezia despre o supra-explozie pe Soare sau Moartea soarelui, ambele ducând la acelaşi rezultat: Sfârşitul Lumii. Se mai vorbeşte, „proroceşte” despre perspectiva catastrofală a unei bruşte schimbări a locurilor polilor magnetici sau chiar a completei lor dispariţii. Erupţia unui supravulcan. Căderea unui asteroid nenorocitor. Modificarea (spre... mortificare) a climei. Foametea legată de suprapopularea bietei noastre planete. O pandemie universală. Sau o catastrofă ecologică de aceleaşi proporţii. Un război atomic. Sau altul biologic. Încălzirea globală – până se va ajunge la efectul de seră similar celui de pe Venus, unde atmosfera atinge 470 de grade Celsius! În genere dispariţia atmosferei terestre. O nouă glaciaţiune (ce va curma orice acţiune... vitală). Bioterorismul. Inteligenţa artificială – haosul tehnologic.
Poemul (nostru) apocaliptic continuă cu New Age, ce-şi trage numele de la noua Eră astrologică a Vărsătorului (spre care omenirea tocmai se îndreaptă, părăsind constelaţia Peştilor). Ar putea să se nască, murind adică, Unda temporală zero a lui Terrence Kemp McKenna. Iar până la ea ar fi posibil Contactul extraterestru fatal, pentru că Planeta X, identificată mai ales cu Nibiru din legendele sumeriene, dar şi cu un alt corp ceresc, ar putea intra într-o eventuala coliziune cu Pământul.
Despre astea şi altele voi vorbi în comunicarea mea, ajungând la aceeaşi constantă concluzie: poeţii rămân a fi şi pentru zilele de mâine (de-a pururi ziua cea de mâine, – ca să-l parafrazez pe Eminescu) cei mai buni „specialişti” în domeniul sfârşitului lumii!
Cobor la micul dejun. În cafeneaua restaurantului, la îndemâna muşteriilor se află o bibliotecă din 20-25 de cărţi, unele destul de voluminoase, colecţii de reviste. Până vine chelnerul, îmi zic să văd ce fel de tipărituri sunt, constatând că toate ţin de... arta culinară, înşiruind interminabile serii de reţete. Îi zic tinerei chelneriţe ce îmi aduce platoul că, adică, voi înşivă vă faceţi concurenţă... neloială, pentru că gospodinele care învaţă ceva din cărţile şi revistele astea nu vor mai veni toate să ia masa aici, ci vor prepara bucate acasă. Tânăra zâmbeşte, spunându-mi că, de fapt, majoritatea clienţilor sunt locatarii provizorii ai hotelului, iar pentru localnici nu contează doar bucatele, ci şi atmosfera. Confirm şi eu că e plăcut în acest local ce îşi deschide complet peretele de sticlă rulant spre bulevard, spre lume. Mă surprinde şi o garafă pântecoasă, mult mai pântecoasă decât cea din scrisoarea eminesciană, plină cu sute – presupun – de dopuri de plută de la diferite sticle de băuturi care au tot fost deschise aici. Bineînţeles, lui Bahus i-ar fi plăcut ingenioasa compoziţie.
Uşor, pe cât se poate de discret, îmi trec privirea peste chipurile celor din cafenea, după care un timp urmăresc lumea ce se perindă pe trotuarele din preajmă (bulevardul Gediminas nu e prea larg, trotuarul de vizavi părând aproape). Şi ajung la una din constatările cu aspect oarecum mai general: aici, la Vilnius, unde s-ar fi părut că cele mai multe blonde ar trebui să fie naturale, e tocmai invers, ca la Chişinău, – predomină oxigenatele. Ceea ce, de fapt, nu-mi modifică deloc buna dispoziţie matinală, cu care pornesc să hălăduiesc prin capitala celui mai sudic stat baltic, deoarece acţiunile poetice la care voi fi antrenat sunt fixate pentru după-amiaza zilei când, de altfel, îl voi reîntâlni, după 20+16 ani, pe Antanas A. Jonynas cu care, în juneţe, acolo, în munţii Pamir din Tadjikistan, am avut împreună isprăvi demne de a fi rememorate.
Dar încă o remarcă: am impresia că în Vilnius sunt deja mult mai multe domnişoare şi doamne bronzate decât pe la noi, mai spre sud. Mă gândesc că explicaţia ar consta (şi) în faptul că acest oraş e înconjurat – după cum am văzut din avion – de mii şi mii de case şi căsuţe de vacanţă, de localităţi întregi din atari construcţii nepretenţioase care, în week-end, adăpostesc zecile de mii de orăşeni ieşiţi în mijlocul naturii – păduri, lacuri, râuri... În acele spaţii îşi schimbă culoarea tenului sexul frumos... Mai remarc că, precum toate oraşele intens-turistice, Vilniusul nu e unul al tocurilor înalte. Predomină încălţămintea comodă, pentru pedestraşii avizi de cultură, dar şi de oarece exotism, acesta, în doze mai mari sau mai mici, găsindu-se pretutindeni în lume.
Îmi zic să o iau în lung, în mare lung de bulevard Gediminas, până să ajung spre finele lui, cel puţin – până la apa Nerisului / Nemanului, unde – îmi indică un elementar prospect urban, – pe dreapta, se află sediul parlamentului lituanian. Însă nu voi fi... rectiliniu, ci îmi voi permite libere abateri pe dreapta, pe stânga, în ulicioare sau părculeţe, în funcţie de voia întâmplării, dar şi de cea a unei inspiraţii / sugestii de moment, cu popasuri periodice pe una din băncile plasate în lungul trotuarelor parcă pentru a îmbia şi ele vizitatorul să colinde Vilniusul, să o ia, pedestru, într-un periplu cognitiv, pentru că, de cum oboseşte, oricând găseşte în apropiere un loc de odihnă.
După vreo oră de mers, chiar te aşezi pe o bancă mai cu deschidere spre panorama lumii şi contempli. Tragi concluzii, unele destul de bizare, parcă, dar fără de care nu poţi să redai adecvat atmosfera din capitala nord-vestică. Spre exemplu, constaţi că la Vilnius sunt cu mult mai mulţi biciclişti decât la Chişinău sau Bucureşti. În schimb ţi se par a fi mai rari porumbeii. Iar graurii ce tot trebăluiesc, preocupaţi, prin parcuri nu ştii cum să-i... evaluezi. Sunt atâţi câţi sunt, şi destul de vizibili / prezenţi. Unii ciripind pe cornişele turnului cu ceas care, nu se ştie de ce, stă cu acele încremenite la ora 16. (De ce nu la... 4 de noapte?...) Căldura i-o fi afectat şi lui mecanismul, astfel că pe fotografiile turiştilor acea indicaţie cronologică va fi una... falsă. Dar parcă asta contează?...
Prin faţa ta trece vreun asiat (nu poţi zice cu siguranţă – un japonez, chiar dacă neamul nipon e şi pe aici cel mai prezent, ca turist); omul are bocancii cam de iarnă, cu talpa groasă. Probabil, nu a crezut prognozei meteo că şi în ţinuturile baltice poate fi vară în toată legea.
La un moment dat, o scenă ce se derulează în plină stradă îmi va sugera şi locul pe care îmi propun să-l vizitez obligatoriu... Scenă demnă de toată atenţia (alegătorilor şi politicienilor din RM). Întâmplare ceva mai agitată, neconcordantă cu spiritul general – calm – al Vilniusului. Cu vociferări, de data aceasta în ruseşte, limbă care nu se prea aude pe aici. Ceva lume adunată „la scenă deschisă”, unde se întâmplă următoarele: discută doi poliţişti cu un şofer „VW Golf”. Unul dintre poliţişti arată cu bastonul mai sus de tăblia cu numerele de înmatriculare ale vehiculului, spre un abţibild ce reprezintă... secera şi ciocanul. Stau şi eu, ca şi alţi gură-cască, dar poate... gură-închisă, urmărind scena. Pe capota limuzinei, celălalt poliţist prinde a întocmi protocolul, spunându-i şoferului că acesta poate primi o amendă între 500 şi o mie de litas, fiind pe loc obligat să înlăture obiectul scandalos: imaginea cu secera şi ciocanul (1 euro echivalează cu 3,5 litas.) Pe când la Chişinău, deocamdată, izbăvirea de simbolica comunistă nu e decât un futil vis de (primă)vară... Eu unul însă, crezând totuşi că odată şi odată şi pe la noi vor fi aplicate măsuri de contracarare a propagării simbolicii comuniste. La un moment dat, unul din cei ce urmăresc scena aproape că strigă: „Să se ducă la muzeul ocupaţiei, să vadă acolo ce a fost cu secera şi ciocanul”. Muzeul ocupaţiei? „Şi al genocidului”, precizează domnul ce vorbise către protagoniştii întâmplării, la rugămintea mea spunându-mi că nu ne aflăm departe de acea instituţie: „E pe stânga bulevardului, cam la două sute de metri de aici”.
Cam într-un sfert de oră, ajung la un parc vast, iar pe stânga – monumentul ce aminteşte de timpurile în care Lituania mai era sub cizmă străină. Un indicator îţi arată direcţia spre Muzeul genocidului şi ocupaţiei. Un perete uriaş, înalt, cu desenele copiilor care, sute şi sute, au desenat sau au pictat ceea ce înţeleg ei la tema dependenţei ţării lor, cândva, de nenici răi ce împuşcau din tancuri, aruncau bombe din avioane, făceau ca florile din Lituania să se ofilească... Un astfel de zid-ecran al conştiinţei copiilor care încearcă să se dumerească în probleme atât de grave, dramatice, inumane – genocid şi ocupaţie – pare a fi unicul în lume.
Iar marea surpriză şi, sigur, motivaţia unei atracţii irezistibile spre muzeu e că el se află în fosta clădire a NKVD-ului, apoi KGB-ului! După ce l-am vizitat, pot spune că deja ştiu cum arată – cât de îngrozitor, cutremurător! – şi ceea ce nu e permis să fie văzut la Chişinău: sediul KGB-ului republican pruto-nistrean. Pentru că în cel al ex-KGB-ului sovietic lituanian am văzut nu doar camera de tortură barbară, ci şi pe cea de execuţie. Ştiţi cum se numea, în limbajul cifrat al zbirilor, acea cameră?... „Bucătăria”! „Bucătăria” în care au fost luate / curmate mii de vieţi omeneşti! Câteva exemple din documentaţia atât de amplă şi de înspăimântătoare ce urlă în zecile de camere ale muzeului – două etaje, plus subsolurile: în ziua de 2 martie 1945 la „bucătărie” au fost executaţi 42 de lituanieni! Pe 21 martie – 45. Iar pe 1 ianuarie (de An Nou) acelaşi 1945 – 38 de persoane... Într-o vitrină – zeci şi zeci de ştampile speciale ale KGB-ului, ca o captură diavolească, din care unele au fost bineînţeles aplicate şi pe actele de condamnare la moarte a patrioţilor lituanieni. În acest labirint al crimei... – muzeul are circa 60 de săli, încăperi, spaţii, unele rămase exact în starea în care au fost găsite la „capturarea” lor de la „stăpânii”-kgb-işti, în special cele de la subsol – celulele deţinuţilor, cabinetul şefului de gardă, boxele de doar 1,6 metri pătraţi, unde erau ţinuţi noii arestaţi, cât timp le erau completate / fabricate actele. În aceste spaţii se putea sta doar în picioare.
Camera în care erau fotografiaţi deţinuţii şi se efectua dactiloscopia... (Prin arhivele internet eu am găsit multe poze de cazier, ultime, ale unor mari personalităţi ale literaturii, teatrului, culturii ruse, ce aveau să piară în Gulag...). Camera de tortură, pardosită cu materiale izolatorii, să nu răzbată în afară ţipetele condamnaţilor; o metodă de supliciu – pe podeaua de ciment, în formă de bazin, era turnată apă rece ca gheaţa, încât cel supus torturii se vedea nevoit să balanseze, până la extenuare, pe un trunchi îngust de beton; carcera în care era băgat deţinutul din varii motive – pentru că ar fi aţipit în timpul zilei sau că ar fi comunicat prin alfabetul Morse cu alţi nefericiţi din infern. Sau că nu mărturiseşte ceea ce anchetatorul ar vrea să audă. Nu primea decât jumătate de litru de apă şi 200 de grame de pâine pe zi. Frigul, foamea, istovirea, fizică, dar şi psihică, frângeau omul, frângeau destinul... Camera de execuţie, numită cu atâta cinism „Bucătăria”...
S-a păstrat o bună parte din... exponatele-mărturii despre ferocitatea călăilor, însă o altă parte din ele satrapii sovietici şi acoliţii lor locali, „cozile de topor”, au reuşit să le distrugă: într-o cameră stau saci cu rămăşiţele fostelor documente secrete trecute prin „şişcorniţa” diavolului – maşina de tocat hârtia mărturiilor cutremurătoare; actele crimelor, urmele genocidului... De altfel, atari maşini de tocat prin 1990-1991 au funcţionat din plin în sediile fostului CC al partidului comunist al Moldovei, în cele ale comsomolului, ministerului de interne, la KGB, în fostele cazărmi ale armatei sovietice etc. Dar nu e vorba doar de sacii cu pleava documentaristică tocată aici în 1990-1991. Foarte multe documente au fost distruse prin alte metode (focul, apa etc.), altele duse în arhivele din Rusia, precum cele din Chişinău – la Tiraspol. Şi totuşi, peste 200 de mii de tomuri / mape au ajuns în Arhiva Specială a Lituaniei.
Iar în camera nr. 11 este amenajată o expoziţie cu genericul „Lui Dumnezeu şi Patriei”, dedicată preoţilor catolici supuşi represaliilor. Unii dintre ei – pentru participarea la războiul de partizani care, în Lituania, a durat până în anul 1953. Mulţi – pur şi simplu pentru propagandă antisovietică. Statistica necruţătoare spune că, în total, a fost întemniţată 20 la sută din preoţime, iar 30 la sută din preoţi erau puşi sub urmărire. În unele fotografii – preoţi care săvârşesc ritualuri religioase în mijlocul conaţionalilor lor deportaţi în Siberia şi Asia Mijlocie.
Periodic, în acest labirint al crimelor, în muzeul ocupaţiei şi genocidului răsună voci răstite, în amestec, ruseşti şi nemţeşti – ordine militare, somaţii poliţieneşti; glasuri răguşite de beţie ce dau sentinţe de condamnare la moarte... E un potpuriu, în melanj bolşevico-nazist (aici a fost şi sediul Gestapo, „preluat” mai apoi de KGB, ce a dominat până în august 1991), care a şi constituit fundalul sonor al groazei în anii, deceniile de ocupaţie, deportare, decimaţie a poporului lituanian, la acest capitol al istoriei – atât de asemănător cu noi, românii pruto-nistreni. Dar, spre deosebire de cele trei state baltice, noi încă nu ne-am încumetat să deschidem un muzeu al ocupaţiei, nici chiar în acest an, când se împlinesc două secole de la sfâşierea Moldovei de către imperiul ţarist.
În cabinetele călăilor gradaţi – portretul lui Dzerjinski, unul dintre părinţii terorii bolşevice – ironia sorţii, acesta îşi începuse activitatea revoluţionar-politică aici, în Vilnius...
Muzeul e vast, necuprinse sunt spaţiile crimelor stalinismului, post-stalinismului, sovietismului în general. Şi eu reiau traseul muzeistic care e de fapt cel al unei Golgote a Lituaniei pe parcursul a 64 de ani. O iau de la început cu gândul deloc atins de orgoliu – o simplă idee a unui martor, a unui jurnalist, a unui scriitor ce speră să contribuie cât de cât la elucidarea urgiilor ocupaţiei şi la el acasă – gândul, ideea că, posibil, şi aceste note i-ar putea ajuta pe responsabilii de la Chişinău, în primul rând pe cei din parlament, să meargă mai departe de piatra de temelie a unui muzeu al genocidului, al ocupaţiei – însemn instalat în Piaţa Marii Adunări Naţionale cu perspectiva ca în locul lui să fie ridicat un monument al jertfelor stalinismului, comunismului, în multitudinea de manifestări antiumane ale acestora. Implicit, apare şi un alt gând: eu unul aş aduce aici, la Vilnius, în muzeul genocidului şi ocupaţiei, pe toţi deputaţii parlamentului moldovean, să vedem atunci ce ar cârâi relictele comuniste, „cozile de topor”, laşii, indecişii, ezitanţii când e vorba să ia atitudini principiale faţă de crimele trecutului şi să voteze corespunzător.
Muzeul genocidului a fost instituit în octombrie 1992 printr-un ordin al Ministerului Culturii al Lituaniei. Iată, nici măcar nu a fost necesară implicarea legislativului. Deci, pe când şi la Chişinău un ministru al culturii pe potriva omologului său baltic?... Dar, e adevărat, nu poţi prelua aşa, fără parlament, clădirea fostului KGB, unde actualmente e „securitatea democraţiei”. Nu poţi prelua documentele ce dezvăluie ferocitatea ocupanţilor, deznaţionalizatorilor, a criminalilor de tot soiul aserviţi regimului comunist, vârfurile de baionetă ale zbirilor. În această instituţie a memoriei naţionale din Lituania sunt prezentate fişele personale de cadre, inclusiv fotografiile celor care au fost pe parcursul deceniilor capii NKV-KGB-ului, organizând epurarea etnică. Concomitent, apar şi complicii lor – „cozile de topor”, informatorii, spionii de toate calibrele, modele din delaţiunile acestora, în urma cărora erau întemniţaţi sau chiar executaţi cei pârâţi. Pe timpul a trei perioade de ocupaţie, în Lituania a căzut jertfă represaliilor zece la sută din întreaga populaţie, adică circa 300 de mii de cetăţeni. Închisorile, alte locuri de detenţie se extindeau mereu, se renovau, inclusiv blestematul sediu al KGB-ului, pe pereţii căruia s-au descoperit 18 straturi de vopsea! Iar în camera de execuţie au fost depuse noi straturi de ciment peste podeaua veche, pentru a acoperi urmele de sânge otova. La construcţia muzeului, înlăturându-se strat cu strat cimentul, s-au găsit obiecte ale deţinuţilor, dar şi osemintele acestora, pe care le vezi prin sticla organică durabilă, ce ţine loc de duşumea.
Expoziţiile de la etajul întâi reflectă viaţa în Gulag a lituanienilor în anii 1944-1956. Fotografiile condamnaţilor din viaţa lor liberă, apoi din cea de lagăr, documentele structurilor represive, memorandumul răzvrătiţilor din Vorkuta, veşminte, încălţăminte pe care le purtau osândiţii, cruciuliţe, cărţulii de rugăciune, scrisorele, unele – pe coajă de mesteacăn... Imaginea de ansamblu este întregită de episoade din filme documentare, de fotografiile cimitirelor din Siberia în care s-au prăpădit balticii, europenii în general...
Este dramatic înduioşătoare expoziţia intitulată „Viaţa continuă” în care se demonstrează cum, în pofida tuturor vicisitudinilor, a muncilor inumane la care erau supuşi, atitudinilor duşmănoase faţă de ei ca „elemente antisociale”, întemniţaţii, deportaţii, exilaţii se străduiau din răsputeri să supravieţuiască, să-şi pună odraslele pe picioare... În 1944-1953, din Lituania au fost deportaţi şi 39 de mii de copii, dintre care 5 mii au murit!
Surghiuniţii îşi păstrau obiceiurile, se străduiau să nu-şi uite limba maternă, conştiinţa etnică şi istorică, rămânând fideli valorilor creştine.
În această perioadă, în Lituania continua un război de partizani de mare amploare, cu unităţi naţionale armate conduse de ofiţeri profesionişti. Într-un raport al capului unui batalion sovietic de represalii se spune că efectivul acestuia a ucis atâţia „bandiţi” şi a incendiat 46 de cătune! Fotografiile celor căzuţi în luptă, printre care şi cea a simplului învăţător de ţară Jonas Petrauskas, trădat de agenţii-„cozi de topor”, fotografiaţi şi ei de KGB, ca să-i aibă la evidenţă, dar – şi la mână... Acesta era umanismul pe care sovieticii veneau să-l implanteze în teritoriile ocupate...
Până în 1991, a existat şi o mişcare activă antisovietică susţinută de biserică. În muzeu există mapele cu modele de caligrafie ale miilor de lituanieni suspectaţi, cărora puterea criminală râvnea să le depisteze şi să le contabilizeze particularităţile individuale de orice ordin, cu aplicaţii în criminalistică (antisovietism!), psihologie, psihiatrie. Şi în timpuri „paşnice” au căzut mii şi mii de jertfe, cea mai mare parte din ele – de patrioţi, de eroi adevăraţi. Până la lituanienii care, în noaptea de 13 ianuarie 1991, apărând sediul televiziunii naţionale, au murit sub şenilele tancurilor sovietice. În august al aceluiaşi an a fost demontat monumentul lui Lenin din Vilnius, urmat de evenimente sângeroase: trupele speciale au ucis lituanienii aflaţi de gardă la hotarele ţării lor, în prag de a-şi recuceri independenţa. Muzeul genocidului şi ocupaţiei le readuce în prim-planul memoriei fapta, personalitatea.
O spun fără pic de exagerare: pe coridoarele fostului KGB, prin zecile de camere de muzeu am văzut nenumăraţi vizitatori. Acest spaţiu are o atracţie mai specială şi prin sângerosul său exotism înspăimântător de cândva, prin aproape incredibila situaţie când bârlogul criminalilor, sadicilor, călăilor din comunism a ajuns loc liber, pe care îl poţi vedea şi tu, cetăţean de rând, care cunoşti atâtea despre ororile bolşevice, pigmentate, augmentate nu o dată de legende. Dar aici ai impresia că şi suflul legendelor păleşte în faţa realităţii pe care o refac expoziţiile muzeului genocidului, unde s-a păstrat până şi biblioteca specială cu o tematica aberantă a opusculelor ideologice, cu coduri de legi, cu ucazuri ale puterii bolşevice care, prin găunoşenia frazeologică „pozitivă”, tăinuiau de fapt mecanismele represive. E aici şi literatura de specialitate a călăilor KGB-ului: documente directoare, instrucţiuni, broşuri despre spionaj, contraspionaj, urmărire a elementelor suspecte, indezirabile puterii, serii tematice, reviste de uz intern, elemente ale metodelor sovietice represive – toate puse în serviciul diavolului, întru sovietizare, deznaţionalizare, depersonalizare, dezumanizare.
Instituţia memoriei are mai multe expoziţii itinerante... Muzeul de Istorie de la Chişinău ar face bine să solicite unele din ele...
(Cu titlu de P.S. ar fi să consemnez că, într-un loc al muzeului, pe un panou, sub sticlă, sunt reproduse secvenţe-colaj, la întâmplare, din presa vremurilor trecute, printre ele şi unele ştiri din... România ale nu mai ştiu cărui ziar rusesc, inclusiv decretul Consiliului de Miniştri de transformare a Institutului Pedagogic din Timişoara în Universitate... Aceasta se întâmpla acum jumătate de secol...)
Stau îndelung în scuarul din faţa Muzeului jertfelor genocidului... Îţi revii cu greu din şocul pe care ţi-l produc cele văzute în fostul sediu al KGB-ului... Apoi mai trec o dată în lungul înaltului perete cu multe rânduri în care sunt aranjate desenele copiilor care au încercat să înţeleagă şi ei ce a însemnat pentru străbunii, bunii, părinţii lor ocupaţia... Neprihănita intuiţie a copiilor, care au redat aşa cum înţeleg ei dezastrul, este şi ea strigătoare la cer...
Fără grabă, îmi continuu periplul spre capătul de vest al bulevardului central, ajungând la Podul Verde. E unicul pod din Lituania flancat la ambele capete de statui de un realism socialist cras. Însă, aşa s-a chibzuit: nu mai avem un alt pod cu statui. Ne place sau nu, dar aceasta a fost istoria. Trebuie să se ştie. Astfel că, la un capăt, fotografiez statuile ce reprezintă clasa ţăranilor – un bărbat şi o femeie, pe cea a muncitorilor – un oţelar, pare-se, şi un miner, să zicem, cu pichamărul pe umăr. La celălalt cap al podului – doi tineri studioşi (cărţi sub braţ), intelectualitatea adică, apoi al patrulea grup statuar, despre care se mai discută în contradictoriu şi azi: doi ostaşi sovietici, obligatoriu cu drapelul lângă ei, „eliberatori”, cum ar veni; cum... venea, cândva. Dar au rămas şi ei, pentru că acest „Pod Verde” e unicul cu statui din Lituania, nu?... Statuile sunt din metal şi, ca înadins, cea cu temă militară pare a fi şi cea mai atacată de rugină...
Ceea ce îţi modifică dispoziţia e că aici, aidoma pe podurile de peste Sena, la Paris, mulţimea de lacăte copleşeşte grilajul „Podului Verde”; lacătele cu care, jurându-şi credinţă până hăt... etc., perechile de îndrăgostiţi îşi pecetluiesc destinul de nedespărţiţi, de cei mai fideli, el – ei şi ea – lui, cei mai... cei mai... Mai ales acum, în luna mai, când Vilniusul e plin de lăcrămioare – sigur, în imensele păduri lituaniene această plantă nu pare a fi ameninţată cu dispariţia şi nu e ocrotită, nu e introdusă în „Cartea Roşie”, ca în Moldova Estică. Atâtea lăcrămioare de vânzare cu ciucurii albi ai floricelelor lor gingaşe nu am văzut nicăieri altundeva. La o adică, de ce nu ar sta un bucheţel şi într-un pahar din camera mea de hotel?...
 
 
* Continuare. Partea I în nr. 1-4, 2013, p. 307-324.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog