Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Întâlniri cu dumnezeiescul poet

Tudor NEDELCEA

Alte articole de
Tudor NEDELCEA
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

L-am cunoscut prin Ioan Alexandru şi Marin Sorescu. Apoi l-am văzut în biroul lui Mihai Ungheanu de la „Luceafărul”, pe fotografii, alături de alţi scriitori basarabeni (pe acel perete trebuia să atârne portretul şefului statului român).
În realitate însă l-am cunoscut prin intermediul regretatului mitropolit-cărturar acad. Nestor Vornicescu (originar din localitatea basarabeană Lozova – Vorniceni). În prealabil, Î.P.S. Nestor mă pregătise: m-a invitat, într-o duminică, la o agapă şi, peste masă (făcându-mi semn cu degetul să nu scot o vorbă), mi-a întins o revistă: „Glasul”, scoasă în clandestinitate la Riga (cu sprijinul basarabencei Maria Macovei-Briedis) de Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Ion Vatamanu, Nicolae Dabija, preotul Petru Buburuz, Ion Druţă (dacă mi-i amintesc pe toţi). Apoi, în curtea Catedralei Mitropoliei din Craiova (unde nu erau microfoane), Î.P.S. Nestor mi-a vorbit de toţi marii basarabeni, de idealurile, de lupta lor, adesea dramatică, şi de marea lor creaţie.
A venit şi momentul cunoaşterii. În august 1991 se sărbătorea împlinirea unui an de la punerea pietrei de temelie a refacerii Mănăstirii Sfântului Nicodim la Vodiţa, de la 1370, ctitorul monahismului autohton. Urma să participe la această festivitate soţii Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, Raisa şi Grigore Vieru. Cuplul Teodorovici au sosit, familia lui Grigore însă nu. Ce se întâmplase? Adrian Păunescu l-a luat pe Poet la Bârca, apoi au mers la Maglavit, la Petrache Lupu, urmând să-l aducă la Vodiţa sau la Băile Herculane, unde erau găzduiţi. Echipajele poliţiei mehedinţene primiseră consens să oprească maşina scriitorului Adrian Păunescu, cu soţii Vieru, spre a face un popas şi la Vodiţa. Numai că, din Drobeta Turnu Severin, Grigore a mers cu altă maşină la Băile Herculane şi astfel „a scăpat” de barajele poliţiei. Pentru moment însă, căci a fost recuperat şi adus la Orşova, unde noi, ceilalţi, Î.P.S. Nestor, oficialităţi, soţii Aldea-Teodorovici eram la masa festivă, într-un restaurant orşovean aşezat pe malul Dunării.
Pe Grigore Vieru l-am văzut pentru prima dată într-un splendid asfinţit de soare, urcând scările spre etajul unde era pregătită masa. Privindu-l din profil, cu pletele-i de Făt-Frumos, cu un mers mai mult alunecat, cu zâmbetul lui angelic, am avut impresia că-l văd pe Dumnezeu. Atât era de frumos şi divin Poetul. M-am repezit pur şi simplu să-i sărut mâna (cum făceau altădată feciorii de ţărani faţă de părinţi sau naşi), pentru ca imaginea (pe care o credeam ireală) să nu dispară. Nu ştiu dacă mi-am spus numele când ne-am îmbrăţişat. Cred că nu, pentru că vocea-mi dispăruse.
Ce-a urmat este greu de descris. Grigore Vieru „vorbea” în perle. Doina şi Ion Aldea-Teodorovici au cântat doar dacă „nenea Grig” le da voie (şi, fireşte, muzica şi versurile Poetului). Î.P.S. Nestor patrona ca un adevărat patriarh al sufletelor noastre. La un moment dat, am început să notez vorbele de spirit despre simţirea românească şi creştină a lui Grigore Vieru pe şerveţelele de pe masă, singurul suport de hârtie avut la îndemână. Î.P.S. Nestor îl stârnea mereu pe Vieru la discuţii. Din spusa Poetului am alcătuit un interviu (pe care, de fapt, nu mi-l acordase), publicat iniţial în ziarul bucureştean „Dimineaţa” (nr. 232, 27 nov. 1991, p. 15), şi, ulterior, în volumul meu Interferenţe spirituale (Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2002, p. 594-598). M-am întors la Craiova dimpreună cu Î.P.S. Nestor, încheind o zi plină dăruită de Dumnezeu.
A doua zi dimineaţa, ascultând radioul în timp ce sorbeam cafeaua, am auzit despre puciul de la Moscova. M-am îngrozit. Primul gând a fost să sun la hotelul din Băile Herculane unde erau cazaţi Raisa şi Grigore Vieru, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici şi Ministrul Turismului din Republica Moldova, dar cu niciunul nu am putut vorbi. Mi se pusese un nod în gât.
M-am urcat în maşină, însoţit de o excelentă ziaristă de la Radio Oltenia, Gabriela Rusu-Păsărin, şi am ajuns în staţiune. Toţi erau la masă, dar nu puteau mânca. La insistenţele noastre, Grigore Vieru ducea lingura cu ciorbă la gură, dar nu putea înghiţi. Gura i se încleştase, ca şi sufletul. Voia, împreună cu Doina, să plece imediat în Basarabia, să se realăture luptei antibolşevice, cu toate că noi toţi încercam să-i explicăm că, odată ajunşi la graniţă, soarta lor ar fi putut fi pecetluită. (Nu realizam în acele momente că puciul era o operetă.) Am stat până seara; am primit cadou proaspătul disc cu muzica Doinei şi a lui Ion Aldea-Teodorovici, pe versurile lui Grigore Vieru, cu autografele tuturor. Ne-am întors liniştiţi la Craiova, primind promisiunea că nu se vor întoarce imediat în Basarabia, iar dacă bolşevicii revin la putere, ei vor continua lupta în România. A doua zi dimineaţa aflu de la doamna Raisa că ei totuşi vor să se întoarcă la Chişinău. Noroc că în Herculane a sosit prietenul lor, Adrian Păunescu, luându-i special în câteva spectacole până când puciul s-a terminat.
Conform înţelegerii şi promisiunii lor, în cazul în care puciul eşua, urma să rămână la Craiova. În înţelegere cu Î.P.S. Nestor, i-am aşteptat la intrarea în Craiova şi, în momentul când i-am văzut, i-am telefonat Mitropolitului şi toate clopotele bisericilor craiovene au bătut în cinstea înalţilor oaspeţi şi a eşuării puciului. I-am escortat până la reşedinţa mitropolitană, unde ne-a întâmpinat Î.P.S. Nestor cu un sobor de preoţi, consilieri şi... Tudor Gheorghe. A fost o masă sfântă, binecuvântată de Dumnezeu, descătuşată de orice reţinere şi cu discuţii într-o altă tonalitate, optimistă. Ţin minte o propunere a lui Tudor Gheorghe ca Ion Aldea-Teodorovici să-i facă orchestraţia viitoarelor spectacole. Ion Aldea n-a mai apucat să colaboreze cu genialul menestrel, în schimb Tudor Gheorghe îi venerează pe cei doi martiri şi cântă versurile lui Grigore Vieru.
De atunci, Poetul Grigore Vieru m-a onorat cu o prietenie la care nici nu visam. La rândul meu, i-am editat volumele Rugăciune pentru mama (1994), Lucrarea în cuvânt (2001) – „debutul” său editorial în proză şi Liniştea lacrimii (2006). Ne-am vizitat reciproc, la Craiova şi la Chişinău.
De atunci, drumurile noastre s-au intersectat benefic, în special prin mitropolitul Nestor Vornicescu şi prin Victor Crăciun, preşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi principalul organizator al Congreselor Spiritualităţii Româneşti, unde Grigore Vieru era, întotdeauna, oaspetele de seamă, alături de alţi basarabeni sau bucovineni (Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu, Eugen Doga, Emil Loteanu, Anatol Codru ş.a.).
Între 25-27 octombrie 1997 am sărbătorit (fără Marin Sorescu, directorul ei, trecut la cele veşnice cu un an înainte) cei 75 de ani de existenţă a Editurii Scrisul Românesc. Fireşte, Grigore Vieru a fost invitat şi prezent la aceste manifestaţii naţionale, unde a primit Premiul „Mihai Eminescu” pentru poezie. La masa rotundă cu o temă incitantă, Cartea, a câta putere în stat?, coordonată excelent de proaspătul preşedinte al Academiei Române, Eugen Simion, au participat înalte personalităţi ştiinţifice şi culturale (M. Cimpoi, N. Dabija, M. Ungheanu, D. R. Popescu, Radu Voinea, Fănuş Băileşteanu, Mihnea Gheorghiu, Ştefan Ştefănescu, Al. Balaci, Th. Codreanu, C. Cubleşean, I. Buzaşi, I. Stoica, Jean Băileşteanu, C. Preda, H. Cândroveanu, Ov. Ghidirmic, Gabriela Rusu-Păsărin. În centrul atenţiei a stat, aş putea spune, Grigore Vieru şi problemele basarabenilor, adică ale noastre, ale tuturor. Indignat, dezamăgit, Poetul privea, dureros de critic, dar realist, problematica românismului de pe ambele maluri ale Prutului. „În primul rând, vina o purtăm noi [...] Ne-a înzestrat Dumnezeu cu atâtea calităţi, dar avem şi multe vicii, le-aş spune aproape naţionale. Aşa vede lucrurile ochiul meu de român basarabean, mai îndelung spălat de lacrimi decât al românului de aici” (Cartea, a câta putere în stat?, ediţie îngrijită de Tudor Nedelcea, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 1999, p. 62, 63).
Într-o toamnă a anului 1998, am avut prilejul de a însoţi Ansamblul folcloric „Maria Tănase” din Craiova, într-o delegaţie condusă de graficianul Gabriel Bratu, la un concert în Chişinău. Dintre soliştii români erau Constantin Enceanu, Traian Jurchelea, Tiberiu Ceia, Liviu Vasilică şi Sava Negrean-Brudaşcu. Ajunşi seara la hotelul „Codru”, unde eram cazaţi, i-am sunat lui Grigore. Era foarte trist. A doua zi mi-a explicat: cu câteva zile înainte avusese loc logodna sau nunta fiului său, la Chişinău. După petrecere, Grigore a rămas pentru restul nopţii la fiul său, iar acesta – în apartamentul lui Grigore. Nesesizând această inversare de cazare, nişte haidamaci cu cagule au pătruns în locuinţa poetului spre a-l suprima. Fiul său, fiind mai tânăr, a avut puterea şi tăria de a se lupta şi astfel a scăpat aproape teafăr. Grigore era furios la culme: „Să mă omoare pe mine, căci asta urmăresc, dar nu şi pe fiul meu”, îmi spunea cu năduf. Urma să se întâlnească cu preşedintele republicii pentru a elucida această groaznică întâmplare, şi, din acest motiv, a ratat spectacolul folcloric de patru ore, într-o sală arhiplină. Înainte de a cânta, vădit emoţionată, Sava Negrean-Brudaşcu le-a spus spectatorilor: „Fericită trebuie să fie acea mamă care are un asemenea fiu ca dl Grigore Vieru”. Nu ştia că mama Evdochia trecuse la cele veşnice. După spectacol, gazdele (basarabenii sunt cu adevărat ospitalieri) ne-au invitat la o seară (târzie) haiducească în pădurea seculară de stejari de lângă Mănăstirea Căpriana. Acolo a venit şi Grigore. Grigore şi Sava nu şi-au spus niciun cuvânt, doar lacrimile li s-au împreunat când s-au îmbrăţişat. A fost un alt spectacol, în care Sava şi Grigore s-au întrecut pe sine, cântând împreună. Poate nicicând şi niciunde cântecul „Doamne, ocroteşte-i pe români” nu a vibrat atât de puternicca la Chişinău şi Căpriana. La un moment, curentul electric a fost întrerupt, dar bravii basarabeni nu s-au lăsat (ca de atâtea ori) învinşi. Toate autoturismele au format un fel de cerc cu farurile aprinse şi îndreptate pe mica scenă improvizată, unde cântecul (chiar fără microfon) a răsunat printre stejarii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. La despărţire, Grigore ne-a sugerat (şi noi ne-am conformat) să nu ieşim în autostrada Chişinău – Albiţa (unde puteam fi vulnerabili după concertul interromânesc), ci să mergem spre a fi apăraţi, în caz de pericol, de sătenii basarabeni.
Ulterior vizitele Poetului în Bănie şi-n Oltenia se înteţesc. Cu mitropolitul Nestor făceam deseori excursii la mănăstirile din Gorj, Dolj şi Mehedinţi, unde discuţiile sunt la nivelul meleagurilor spiritualizate prin atâtea vetre mănăstireşti. La festivităţile prilejuite de prima Unire a românilor sub un singur sceptru – a lui Mihai Viteazul – era prezent, alături de marele său prieten, poetul Adrian Păunescu, unde Grigore suferă o cădere fizică, ajutat să-şi revină de medicul Marius Turaiche. La Forumul Cultural, organizat sub patronajul preşedintelui Ion Iliescu, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, Grigore rosteşte o emoţionantă şi pertinentă cuvântare, iar la aniversarea celor 80 de ani ai Editurii Scrisul Românesc este prezent alături de regizorul Geo Saizescu, C. Preda, Marian Barbu, Toma Velici, I. Rusu etc.
La 15 ianuarie 2000, după ce primeşte medalia guvernamentală a României „Eminescu – 150 de ani de la naştere”, Grigore Vieru participă la Simpozionul Internaţional „Pe mine mie redă-mă”, dedicat lui Eminescu, pe care l-am organizat la Teatrul Naţional craiovean, unde a obţinut din nou un premiu, alături de M. Cimpoi, N. Dabija, D. Vatamaniuc, V. Tărâţeanu, M. Ungheanu etc.
La invitaţia primarului Antonie Solomon, căruia îi devine un devotat prieten, Grigore petrece sărbătorile Sfintelor Paşti, în 2003, la Craiova. Am mers împreună să luăm lumină la Catedrala „Sf. Dumitru”, unde a fost primit cu entuziasm de publicul craiovean şi de mitropolitul Teofan Savu. Dimineaţa, urma să ciocnim oul roşu, la ora 8. Dar Grigore nu se sculase. Pe la ora 10 am bătut cu sfială în uşă şi l-am zărit pe Grigore, de data aceasta nu ca poet, ci compozitor, cu hârtiile pe genunchi, notându-şi melodia inspirată chiar în dormitorul meu.
După pensionarea actorului Emil Boroghină ca director al Teatrului Naţional din Craiova, cel care iniţiase „Zilele Marin Sorescu” împreună cu preşedintele Academiei Române, Eugen Simion, această manifestare soresciană intrase în declin. Ales primar al Craiovei, Antonie Solomon a preluat la un alt nivel zilele soresciene. Fireşte, la aceste ediţii, de a căror organizare mă ocupam din încredinţarea edilului şef al Craiovei, nu putea lipsi Grigore Vieru, a cărui prietenie cu genialul scriitor bulzeştean era notorie. Şi l-am omagiat pe „vărul lui Schakespeare”, adică pe Marin Sorescu, dimpreună cu Eugen Simion (preşedintele Juriului de acordare a Premiului academic „Marin Sorescu”), M. Cimpoi, N. Dabija, Adrian Păunescu, Adam Puslojici, V. Tărâţeanu, M. Ungheanu, Fănuş Neagu, Ion Miloş, Mircea Micu, Tudor Gheorghe, Virgil Ogăşeanu, Dorel Vişan, Ilie Gheorghe, I. Colan, G. Mihăiţă, Horaţiu Mălăiele, Victor Crăciun etc.
Între 24-27 martie 2005 se desfăşoară prima ediţie a „Zilelor Basarabiei şi Bucovinei”, Cetatea Banilor fiind prima şi (deocamdată) singura localitate din România organizatoare de astfel de manifestaţii pentru confraţii lor aflaţi nedrept dincolo de graniţele ţării. Primul invitat a fost Grigore, căruia i se conferise titlul de Cetăţean de Onoare al Craiovei cu doi ani înainte. L-au însoţit atunci prietenii săi de-o viaţă: M. Cimpoi, N. Dabija, V. Tărâţeanu, Victor Crăciun, care au fost înnobilaţi ca cetăţeni de onoare ai urbei (alături de semnatarul acestor rânduri), dar şi generalul Mircea Chelaru, grupul „Etnos / Melos” din Chişinău, Victoria Costinean (Cernăuţi). Atunci am lansat şi cărţile lui Grigore Vieru: Rugăciune pentru mama şi Lucrarea în cuvânt.
A doua ediţie a „Zilelor Basarabiei şi Bucovinei” (7-8 aprilie 2006) a fost dedicată împlinirii vârstei de 70 de ani ai Poetului, printr-un spectacol apoteotic cu titlul „Strigat-am către tine...!” la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”. La acest spectacol, care a durat aproape şapte ore, şi-au dat concursul şi l-au onorat pe Poet prietenii săi din ţară şi de peste hotare: Tudor Gheorghe, Dida Drăgan, Anastasia Lazariuc, Gabriel Dorobanţu, Cristian Aldea-Theodorovici, Cristian Sanda, Aurelian Temişan, Ionuţ Dolănescu, Nineta Popa-Ionescu, D. Fărcaş, Adriana Ochişanu-Botgros, N. Ciubotaru, Lidia Bejenaru, Vlad Gheorghelaş, Mihai Ciobanu, ansamblul „Lăutarii” condus de N. Botgros (aflat pentru prima dată în Oltenia), compozitorul Nicolae Caragia, tenorii Michael Kleitman (Germania), Ilia Trofimov, (Rusia), Antonio Furnari (Italia) etc.
Înainte de spectacol i-am oferit o surpriză. Cu sprijinul financiar al Primăriei Craiova am alcătuit, tipărit şi postfaţat antologia poetică Liniştea lacrimii (cu o prefaţă de Antonie Solomon), care urma să fie lansată în dimineaţa aceleiaşi zile în foaierul Naţionalului craiovean, fără să-l prevenim. Grigore a fost luat din spital de sub perfuzii şi adus în mare grabă la Craiova (având concursul lui Ionuţ Dolănescu), spre nedumerirea sa, care ştia doar de spectacolul de la ora 18.
Abia când s-a aşezat în fotoliu, în faţa unui numeros public (din care făcea parte şi Raisa Vieru, şi mama Doinei Aldea-Teodorovici), Grigore şi-a văzut propria-i carte. Pur şi simplu el a renăscut. Nu mai era acel bolnav luat din spital acum trei ore. Iar cuvintele de dor şi dragoste viereană, rostite de Theodor Codreanu, Victor Crăciun, Viorel Dinescu, Andrei Strâmbeanu, Andrei Sorel, Tudor Gheorghe, înregistrate şi transmise radiofonic cu profesionalism de Gabriela Rusu-Păsărin, au întregit o manifestare de suflet. Şi ca o recompensă morală pentru locuitorii acestor meleaguri, alături de care a mărturisit deseori că se află în comuniune (omul de afaceri Matei Vintilă din Horezu – Vâlcea i-a dăruit un apartament), Grigore Vieru a scris oda Ce frumoasă eşti, Oltenie!, dedicată lui Antonie Solomon, care, pusă pe note de basarabeanul N. Caragia, a răsunat pe scena craioveană în interpretarea duetului Anastasia Lazariuc şi Gabriel Dorobanţu.
...Şi a venit şi ultima întâlnire, la Alba-Iulia, la Congresul Spiritualităţii Româneşti. Atunci, pe 2 decembrie 2008, Grigore mi-a dat ultima sa carte, Taina care mă apără, cu următorul (ultim) autograf: „Fratelui Tudor Nedelcea, pentru că alături de el mă simt mai apărat în Taina mea. Vă iubesc şi nu ne uitaţi!”. Iar la despărţire, obraz la obraz, Grigore mi-a spus: „Tudore, dacă auzi că s-a întâmplat ceva rău cu mine, să dai crezare şi să nu te întristezi”.
Fireşte, nu aveam să cred că aceste ultime vorbe să cadă ca o presimţire. Urma să ne reîntâlnim, la 24 ianuarie 2009, la un pelerinaj organizat de Victor Crăciun şi Mihai Cimpoi, prilejuit de cei 150 de ani de la Unirea lui Cuza. Pelerinajul trebuia să înceapă la Cernăuţi, să continue la Chişinău, apoi Iaşi, Ruginoasa, Focşani şi Bucureşti, unde se preconiza relansarea volumului Taina... lui Grigore. Mi-a confirmat telefonic că urma să vină pe 27-28 februarie 2009 la Craiova spre a-l omagia împreună, din nou, pe Marin Sorescu, iar pe 27 martie să participe la „Zilele Basarabiei şi Bucovinei”. Urma ca acestea toate să se întâmple. Şi se vor întâmpla, dar fără Grigore.
Cu o zi înainte de tragicul şi absurdul accident, paşii mei şi ai soţiei mele, Marilena (căreia de fiecare dată Grigore îi aducea o cutie de bomboane de la „Bucuria”), s-au îndreptat (de ce oare!?) spre Cimitirul Ungureni din Craiova, unde, pe crucea cavoului meu am încrustat poezia Nu am, moarte, cu tine nimic. Apoi, în noaptea care a urmat înhumării sale, l-am visat; el era pe un tărâm (o limbă de pământ), eu pe alt tărâm, între noi curgea o apă neagră. Am intrat în apă spre a merge pe celălalt mal, iar când apa mi-a ajuns la gât, Grigore m-a ridicat şi m-a aşezat pe tărâmul meu. Groaznic vis.
Acum, fără El, mi-e frig. Nu-l mai pot întâlni, nu-i mai pot auzi măcar vocea la celălalt capăt al firului de telefon, acea voce care îmi încălzea sufletul. Acum, fără El, mi-e frig.
Spunea Nichita Stănescu despre Eminescu că toţi scriitorii vor să aibă opera la nivelul „omului deplin al culturii româneşti”, dar niciunul n-ar vrea să aibă şi viaţa lui Eminescu. Afirmaţia este valabilă şi în cazul lui Grigore.
Grigore Vieru era iubit şi urât ca şi Isus Hristos. Şi tot ca El va străluci şi va lumina. (Oare cei care l-au huiduit sau l-au considerat un poet total depăşit se vor simţi mai uşuraţi?!)
Dar peste tot şi toate, în timpul vieţii sale, Grigore Vieru răspândea bunătate creştină, har divin, înnobila oamenii cu prietenia sa.
Acum şi în veac, cel care sunt şi care a cunoscut izvorul şi clipa, dar şi rădăcina de foc, a participat la curăţarea fântânii, într-o rugăciune pentru mama, întru liniştea lacrimii, adică o lucrare în cuvânt în duminica cuvintelor, a atins taina care mă apără, spre a ne spune că Hristos n-are nicio vină, exclamând: strigat-am către Tine!
Grigore Vieru, simplu ca iarba, a devenit steaua de vineri care ne veghează paşii şi ne apără sufletele.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog