Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

O carte se simte bine atunci când e citită

Lica MOVILĂ

Alte articole de
Lica MOVILĂ
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Recent, Casa Limbii Române „Nichita Stănescu” a fost gazda unui eveniment literar de anvergură. În prezenţa a numeroşi oaspeţi – scriitori, critici literari, ziarişti, profesori – scriitorul Ion Anton şi-a lansat cel de-al doilea roman, Viaţa ca amintire. În noua sa carte, autorul abordează un subiect extrem de „delicat” pentru societatea noastră, dar şi pentru întreg arealul postsovietic – fenomenul migraţiei şi consecinţele lui nefaste asupra personalităţii umane.
Alexandru Bantoş, directorul Casei Limbii Române, redactor-şef al revistei „Limba Română”, l-a felicitat pe protagonistul serii pentru abilitatea de a îmbina fericit activitatea în domeniul jurnalismului (Ion Anton este, timp de 20 de ani, redactor-şef al săptămânalului pentru copii şi adolescenţi „Florile Dalbe”) cu cea literară. În continuare, dl Bantoş şi-a exprimat unele consideraţii pe marginea acestei lucrări: „Despre basarabenii rătăciţi în Est s-a scris puţin, iar Viaţa ca amintire este unul din primele romane care abordează această tematică. Eroul cărţii, un profesor de istorie din s. Limbeni, r-nul Glodeni, pornește în Rusia după câştig. Întâmplarea face ca Valeriu Crudu să ajungă în taigaua din Ural, unde munceşte împreună cu un profesor de geografie, venit din Ucraina, la o fermă de porci, pe teritoriul unei foste baze militare. Aceşti doi intelectuali au motivaţia de a discuta despre multe, inclusiv despre istorie, geografie, despre trecut, prezent și viitor. Viaţa ca amintire este un roman nu numai despre destinul tragic, neordinar al unui intelectual basarabean ajuns în condiţii inumane, lipsit de identitate. Reprezintă și un text de istorie, un îndemn de a ne cunoaşte trecutul, dar şi de a înţelege prezentul. Vorbind despre ţinuturile care nu ne mai aparţin, Nordul Basarabiei (Hotinul, Herţa), sudul Basarabiei, Ion Anton ridică şi o întrebare: de ce a fost posibilă această recroire geografică? Digresiunile cu tentă istorică din roman sunt fireşti şi oportune. Este un roman care îi face onoare lui Ion Anton şi care, sunt sigur, se va bucura de succes”.
Evenimentul a fost moderat de dna Ana Bantoş, doctor habilitat în filologie, care salută venirea în proză a poetului Ion Anton la un moment potrivit. „Având o anumită vârstă, experienţă, o profundă cunoaştere a istoriei Rusiei şi a părţii balcanice din Europa, căpătată în urma unei munci riguroase de documentare, Ion Anton este pregătit pentru a developa mai multe pagini din istoria Basarabiei”. În acest context, Ana Bantoş s-a referit, inițial, la Foka, primul roman al autorului, care s-a bucurat de atenţia exegeţilor. Viaţa ca amintire deschide, după părerea sa, o nouă filă în istoria literaturii basarabene, prin faptul că dezvăluie realităţile noastre crude, calvarul care ia noi forme după căderea U.R.S.S. Prin această carte, scriitorul Ion Anton încearcă să spulbere imaginea Rusiei, adulată şi de către unii intelectuali occidentali. Autorul iniţiază un dialog imaginar cu cercetătorii din occident (cu cei care cunosc faţa adevărată a imperiului rus, politica sa antiumană, naţionalistă, promovată de regimurile din toate timpurile), completând cele ştiute cu noi dovezi privind politica neocolonialistă a Rusiei.
După părerea criticului literar Ion Ciocanu, meritul principal al lui Ion Anton, prin scrierea acestui roman, constă în măiestria cu care a reflectat aspectul sclavagismului rus: „Trebuie să preţuim priceperea scriitorului de a face legătura între sclavagismul din pădure, unde robeau, cu cătuşe la picioare, eroii romanului, cetăţeni captaţi din fostele republici sovietice (care, iată, au meritat să ia din C.S.I. doar doi metri pătraţi, suprafaţa unui mormânt!), şi sclavagismul, tipic ruşilor şi azi, în Cecenia, Osetia, Transnistria. Este caracteristic imperiului rus de a institui sclavia pretutindeni şi de a o menţine cu orice preţ”.
Cum a fost posibilă revenirea la sclavagism după căderea U.R.S.S.? revine cu o întrebare Ana Bantoş. La care vorbitoarea răspunde, invocând argumentele scriitorului francez Alain Besançon, din cartea Sfânta Rusie: în U.R.S.S. nu a existat nici socialism, nici comunism. Era o minciună gogonată, proiectată spre viitor. În realitate, a fost un regim politic foarte dur. Acele pârghii de manipulare a populaţiei funcţionează şi astăzi. Multe dintre mecanismele de oprimare sunt preluate de către regimul actual din Rusia de la bolşevici. Romanul Viaţa ca amintire are scopul de a ne atenţiona să nu admitem continuarea actelor de sclavagism faţă de fostele popoare ale imperiului rus.
Drama lui Valeriu Crudu, atrocităţile descrise în romanul Viaţa ca amintire i-au zguduit pe cititori până la lacrimi. Printre aceştia, Violeta Crudu (o coincidenţă de nume cu protagonistul romanului), şef Direcţie social-umanitară şi relaţii interetnice la Primăria mun. Chişinău, a ținut să menționeze că: „Romanul este actual, de un realism necruţător. L-aş recomanda ca pe un veritabil manual de istorie tuturor acelor care vor să cunoască istoria noastră actuală, pentru că, zice autorul: «Cine nu-şi cunoaşte istoria riscă să rămână fără geografie!», să înţeleagă ce înseamnă prezenţa Republicii Moldova în C.S.I., unde suntem «ca nişte vite dezlegate», vorba eroului. Ideile şi gândurile lui Valeriu Crudu îi frământă pe mulţi dintre intelectualii noştri, ne regăsim şi noi în acest personaj şi îi trăim suferinţele.”
Despre Viaţa ca amintire au vorbit, de asemenea, Veronica Postolachi, doctor în filologie, Viorel Prisăcaru, dr. habilitat în medicină, membru-corespondent al A.Ş.M., scriitorul Vasile Galaicu, publicistul Vlad Sărătilă ş.a.
Şi totuşi, „Cât adevăr şi câtă ficţiune este în acest roman?” au dorit să ştie participanţii la această discuţie.
Autorul cărţii le-a dat dreptate vorbitorilor: „Într-o lucrare, care poartă chiar pe foaia de titlu specificarea «roman», contează, în primul rând, adevărul artistic, deşi cartea are la bază un fapt real. Evident, nu am fost alături de cei doi învăţători, unul din Moldova, altul din Ucraina, dar nu e greu să-ţi imaginezi, că în 7 ani, legaţi cu lanţul, cât s-au ținut ei împreună, până a fost să plece din viaţă Evghen, cei doi au avut multe de trăit, meditat, suferit, discutat. Şi s-a dovedit posibil ca moldoveanul nostru să ia şi să poarte numele ucraineanului vreo 6 ani, deja locuind în Ialta, căsătorit fiind cu sora bossului. Valeriu avea de toate, era, practic, milionar, dar nu era el, nu avea identitate. Şi, când a venit acasă, în Moldova, să-şi recapete identitatea, stând în rândurile de la ghișee, pe care le-a descoperit cu uimire – uite, câţi moldoveni vor să devină români şi toţi stau şi fac coadă la oficiile de stare civilă! – şi discutând cu oamenii (fapt real, aşa mi-a povestit tatăl eroului), acesta s-a mirat: unde-i Frontul Popular? – căci Valeriu a fost un adept înflăcărat al Frontului Popular, aducea în Piaţa Marii Adunări Naţionale elevii, învăţătorii din sat, cumpăra benzină din banii proprii, închiria autobuzul din colhoz şi transporta lumea la Chişinău: «Dar unde-i Roşca, unde-i cutare, unde-i cutare...?» – se întreba fostul frontist. La întoarcere, după o lipsă de 16 ani, Valeriu Crudu a început să redescopere o altă Moldovă şi, credeţi-mă, n-am dat amănuntele acestea întâmplător. Sunt multe lucruri pe care am vrut să le sugerez prin acest roman, pentru că nu poţi să le declari, ele având un subtext ideatic. Mă bucur că toţi acei, care au vorbit, au citit cartea. Căci o carte se simte bine atunci când e citită. Vreau să-i mulţumesc foarte mult dlui Ion Ciocanu pentru că, într-adevăr, a analizat în profunzime acest roman; să-i mai mulţumesc o dată pentru că scriu proză datorită dumnealui care, cu ani în urmă, fiind director al Editurii Hyperion, m-a încurajat să perseverez, încă la Zodia Zimbrului, prima mea nuvelă istorică. Iar la Foka – aveam scrise 160 de pagini şi nu mai ştiam cum să procedez: să mai continuu sau nu. Dumnealui însă mi-a zis: «Dă-i bătaie, că-i bine!»”.
În final, autorul a mulţumit Casei Limbii Române „N. Stănescu” pentru ospitalitate şi colaborare: „Mă simt profund onorat că am avut, consider, prima lansare de asemenea anvergură aici, la dumneavoastră, şi sper că va fi un eveniment de bun augur”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog