Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Gestul poetului

Ion PARANICI

Alte articole de
Ion PARANICI
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Se împlineau, în acel iunie, 99 de ani de la moartea lui Eminescu. La Suceava, evenimentul a făcut să-l putem avea alături pe poetul Grigore Vieru, a cărui viaţă (stinsă recent) şi a cărui operă (ce nu se va sfârşi) înseamnă rostirea unei admiraţii fără egal pentru Luceafăr. În acea vreme, dinspre Basarabia veneau tot mai lămuritor veşti că prindea chip un curent nou, proaspăt, favorabil reînnoirii credinţei în valorile ce defineau existenţa unui neam lovit de păcatele istoriei, în rădăcinile acestuia. Dezgheţul începuse, cu precădere, în lumea celor care săvârşeau „lucrarea în cuvânt”, a artelor, pe tărâmuri populate de îndeletniciri intelectuale, acolo unde curajul era nutrit de înţelepciune şi adevăr. Grigore Vieru devenise o voce limpede, viguroasă şi influentă. Îmi aduc aminte că despre fulminanta sa expunere la o renumită întrunire a scriitorilor basarabeni (publicată apoi în revista „Literatura şi Arta” din Chişinău) se vorbea insistent în mediul slujitorilor literelor româneşti. Ideile apărate şi ambiţiile erau mari, fireşti, încât gândurile poetului, ale entuziastei grupări animate de sentimentul renaşterii vizau trimiterea unui memoriu spre diriguitorii de odinioară de la Moscova. Despre aceasta – şi despre altele, evident – ne-a vorbit poetul în ziua de 19 iunie 1988 (de faţă erau şi doi slujitori ai culturii şi artei sucevene), într-un moment de răgaz şi tăinuită rugă interioară, lângă bătrânele ziduri ale Mănăstirii Dragomirna.
Ar fi, apoi, emoţionant să se reînvie – aşa cum a fost ea – formidabila îndârjire pentru folosirea alfabetului latin în spaţiul de dincolo de Prut. Pentru scriitorii de acolo, veşmântul străin, în care erau nevoiţi să îmbrace cuvintele româneşti, nu putea fi pus decât în relaţie cu umilirea sensibilităţii, a sufletului. Cum altfel aş înţelege următorul gest (de o tulburătoare nobleţe) al poetului Grigore Vieru?
În deplasarea la Mitocu Dragomirnei, aveam cu mine două cărţi ale poetului, procurate, prin bunăvoinţa unui prieten, de la Cernăuţi: Fiindcă iubesc şi Cel care sunt. Ambele apărute la Chişinău. Primul volum – în 1980, celălalt – în 1987, textele din cuprinsul lor fiind tipărite cu literele alfabetului rusesc. L-am rugat pe Grigore Vieru să-mi scrie câteva rânduri pe ele. Fiind vorba de autografe, normal ar fi să nu-mi îngădui a le reproduce. Procedez întocmai, cu excepţia scrisului său de pe paginile de început ale volumului Fiindcă iubesc. După cum se vede din imaginea alăturată, poetul reproduce în grafie latină poezia Legământ închinată lui Mihai Eminescu, deşi ea poate fi găsită la pagina 28 din acelaşi volum, dar tipărită cu litere ruseşti. Grigore Vieru părea să-mi spună atunci că, trăind întru Eminescu, nu-şi poate cuprinde sufletul decât în semnele latinităţii, la fel cum l-a cuprins şi în versurile sale pe care Doina şi Ion Aldea-Teodorovici le-au îmbrăcat în fascinante armonii muzicale. Armonii care, la Suceava, cu un an mai târziu, au tăiat respiraţia unei săli arhipline, în care se afla şi Grigore Vieru, despre ale cărui versuri – cum scrie un alt mare dispărut al liricii noastre, Ioan Alexandru – spunem: „odată ce le-ai auzit sau citit, te trezeşti într-o zi că le ştii pe de rost...”.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog