Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Proverbul şi epigrama (I)

Lina CODREANU

Alte articole de
Lina CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Generalităţi. În istoria esteticii sunt distinct diferenţiate categoriile fundamentale (tragicul, comicul, frumosul, sublimul) şi derivatele (graţiosul, urâtul, satiricul, ironicul, umoristicul, sarcasmul, grotescul, fantasticul, absurdul), exemplificările aplicându-se îndeosebi operelor consacrate, precum tragedia, comedia, basmul etc. Pentru speciile literare minore, dar cu frecventă circulaţie în literatura orală şi scrisă, categoria estetică a comicului are un statut aparte, identificat în interpretările critice ca genul comic ori umoristic, la încadrarea căruia într-un gen literar ar trebui avute în vedere toate modalităţile literare prin care autorul îşi exprimă artistic impresiile, stările sufleteşti, ideile, universul de viaţă propriu ori receptat din lumea reală. Speciile literare la care facem referire sunt proverbul, zicala, epigrama, anecdota, bancul, gluma ş.a. Posedând moduri de organizare şi structuri specifice, acestea asimilează caracteristici ale mai multor genuri literare consacrate: epic, liric, dramatic ori enigmistic, aforistic, didactic etc., formând un gen de frontieră, neomogen prin aluviunile literare care deschid albii noi, firave, în literatură. Chiar dacă sunt ori nu afirmate (anecdota, bancul, de pildă), aceste specii minione ale literaturii sunt texte alerte, asemănătoare prin forma concentrată, prin includerea categoriei estetice a comicului ori prin circulaţia atât în formă vorbită, cât şi în cea scrisă.
Vom examina concomitent, în cele ce urmează, proverbul şi epigrama, deşi merită discuţii speciale şi celelalte forme scurte de organizare literară. Interesează în acest sens definirea, vechimea şi transmiterea, cauza şi efectul umoristic, aria tematică, elemente prozodice şi alte aspecte aparţinând celor două specii literare.
 
Definire. Provenit din lat. proverbium („dicton”), cuvântul proverb este, conform dicţionarelor explicative şi de specialitate, „o frază scurtă, de obicei ritmică, în care poporul exprimă în mod metaforic, concis şi sugestiv, rezultatul unei experienţe şi care conţine o povaţă, o învăţătură”1; „formulă fixă, în general metaforică, exprimând un adevăr rezultat din experienţă, un sfat, şi cunoscută de toţi membrii unui grup social”2; „o expresie (devenită) populară care cuprinde, într-o formă concentrată sau eliptică, sugestivă, [...] o învăţătură, o experienţă de viaţă”3; „o cugetare exprimând, într-o formulă lapidară, relativ stabilă din punct de vedere lingvistic şi adeseori metaforică, uneori ritmată sau rimată, un adevăr sau o convingere cu valoare generală”4. Similară proverbului este zicătoarea sau zicala (din lat. dico, -ere „a zice”), dar, deşi poartă o expresivitate sporită, are o structură mai simplă şi circulă îndeosebi integrată în enunţuri. Aşadar, mici nuanţări de la un tom la altul. Mi se pare îndreptăţit să amintesc definiţia dată de Iuliu A. Zanne, autorul monumentalei colecţii Proverbele românilor, publicată între anii 1895-1903,în zece volume, subintitulată Proverbe, zicători, povăţuiri, cuvinte adevărate, asemănări, idiotisme şi cimilituri: „Pentru noi, proverbele sunt deci expresiunea caracterului şi a moravurilor unui popor, modului său de a cugeta, de a vedea şi de a simţi” (p. XX)5.
Epigrama e un cuvânt grecesc, epigramma „inscripţie”, provenind din epi – „pe” şi graphein – „a scrie”. Căutăm acum în dicţionare valorile semantice ale cuvântului epigramă şi găsim definiţii care trimit la specia literară versificată (mulţi teoreticieni o încadrează la „poezia cu formă fixă”), aparţinând genului scurt. Astfel, epigrama este definită ca „scurtă poezie care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situaţii etc. şi se termină printr-o trăsătură de spirit”6; „specie a poeziei lirice, caracteristică prin scurtimea ei – de obicei, un catren – şi prin satirizarea defectelor unei persoane sau ale unui grup de persoane”7; „mic poem terminat cu o şfichiuire satirică, muşcătoare”8; „poezie scurtă cu caracter satiric, care se termină de obicei printr-o ironie”9 ş.a.
Răsfoind câteva antologii de epigrame româneşti10, am găsit numeroase definiţii sugestive date chiar de practicanţii acestui gen, care abordează epigramaticul catren ca motiv literar. Urmărind, găsim că epigrama poate fi joc al esenţelor ori „un joc matur”, o „muză calmă”, „un monstru vesel” ori „o muză nevăzută”, „frumoasă ca un nufăr” ori „ca ploaia cu furtună”, un „ac”, o „spadă de hârtie” sau „scorpionul literar”. Spicuim câteva:
„Epigrama e o gleznă
Într-un salt de balerină,
Care iese-n zbor din beznă
Pe o poantă de lumină!” (Imperiu Matheescu).
 
„Epigrama (cea de har)
E o spadă de hârtie,
Care face rană doar
Când se-nfige în prostie!” (Stelian Filip).
 
„Frumoasă-i epigrama! Ca un nufăr,
Când fluturi şi albine-i dau ocol;
Dar nu uitaţi! O scriu fiindcă sufăr
Că poanta-şi trage seva din nămol!...” (George Zarafu).
 
Vechime şi transmitere. Nu poate fi determinată vechimea proverbelor nici la români, nici la alte popoare din lume, ele ivindu-se ca forme lingvistice pe parcursul a secole de experienţă de viaţă. Probabil, sunt simultane cu cristalizarea gândului într-o limba vorbită, ştiut fiind că semnalul de atenţionare (socioumană) asupra unui pericol cere o transmitere rapidă şi într-o formă concentrată a mesajului. Se cunoaşte, formele nescrise ale acestui tip de literatură au precedat cu mult timp textele scrise. Nu întâmplător proverbele au circulat ca „vorbe din bătrâni” sau „ziceri”. Ceea ce uimeşte este conservarea proverbelor în memoria colectivă până astăzi, ca, de altfel, a multor creaţii literare orale. Aceasta în pofida faptului că, în procesul de transmitere, emiţătorul poate modifica, adecva, pierde ori inventa etc., creând variante unitare tematic, relativ stabile prin formă şi neapărat într-un perpetuu proces de cristalizare. Mircea Eliade se minuna că „Proverbul însuşi a fost la început o expresie fericită, dar câtă experienţă colectivă înapoia lui, câtă precizie în imagini, cât fantastic acumulat. Nimeni nu poate face un proverb din capul lui 11(s.n. – L.C.). În mod cert, dar nici persoane care să nu fi folosit proverbe / zicători nu există. Proverbele sunt rodul unei gândiri colective şi supravieţuiesc tuturor generaţiilor, devenind temelii moral-didactice peste timp. Ce altceva ar lămuri mai bine decât zisa: Apa trece, pietrele rămân12? Altfel spus, efemerul faţă de peren. Proverbele, adevărate statornicii, sunt pietrele care înfrâng curgerea vremii, iar mângâierea apei le modelează în forme delicate, inedite şi perfectibile.
Transmiterea „vorbelor bătrâneşti” nu s-a făcut într-un cadru ritualic, organizat şi desfăşurat după reguli tradiţionale, aşa cum s-au transmis, de pildă, bocetul, colindul, oraţia de nuntă, descântecul etc. Povaţa a fost rostită simultan ori îndată ce s-a ivit situaţia de periclitare a ordinii şi a cursului normal de viaţă.
În istoria literaturii române sunt frecvente aceste preluări (uneori colportări asumate), începând cu textele cronicăreşti înviorate de „sentenţii”, proverbe, zicale. Când, în perioada paşoptistă, s-a pus programatic problema valorificării folclorului13, proverbele au constituit teren propice. De aceea Anton Pann a întocmit Culegere de proverburi sau Povestea vorbei(1847), C. Negruzzi le-a inserat în Scrisoarea XII (Păcală şi Tândală) din ciclul Negru pe alb (1857), iar Grigore Alexandrescu le-a strecurat în morala fabulelor sale. Întemeietor de şcoală a culegătorilor de folclor, B.-P. Hasdeu a dat un impuls esenţial în conservarea şi transmiterea creaţiilor populare. Colecţia lui Iuliu A. Zanne – Proverbele românilor14 – rămâne strălucita operă de paremiologie românească, o adevărată Biblie a înţelepciunii populare a românilor. În categoria acestui gen scurt sunt integrate proverbe, zicători, sentinţe, pilde, iar I. A. Zanne adaugă acestora şi citate tematice preluate din lucrările vechi (Iordache Golescu, Anton Pann). Faptul că proverbele au fost adunate şi cuprinse în formă scrisă nu le opreşte nici circulaţia orală, nici frecvenţa şi nici procesul de creare ori de iscare a altor variante. Autorul anonim are o memorie tenace şi îndelungă, încât, la momentul oportun, le avivează şi le împrospătează.
Pare că epigrama valorifică acelaşi izvor străvechi de înţelepţie. Distihurile (epigrafiile) erau săpate de antici pe pietrele funerare, pe monumente, statui, arcuri de triumf etc., fără vreo semnătură, ceea ce ar duce la ideea că au circulat aidoma unor creaţii populare, în ambele forme: vorbită şi scrisă. Aceste inscripţionări aveau caracter particular, unic, dar pot fi considerate şi variante ale unor conţinuturi textuale colective. Părintele epigramei a fost latinul Marcus Valerius Martialis, cunoscut sub numele Marţial, care şi-a decretat rolul de întemeietor prin această ars poetica:
„Eu sunt acel ce va trăi în veacuri
Prin marea artă de a spune fleacuri,
Ceilalţi să cânte fapte mari şi crunte,
Eu voi cânta pe cele mai mărunte”15.
Într-o prefaţă la antologia epigramei româneşti, acad. Mihai Cimpoi16 găsea un filon străvechi al epigramei în chiar fondul paremiologic românesc. Iată: „Epigramaticul se infiltrează în formele populare ale strigăturilor, proverbelor (s.n. – L.C.), cimiliturilor, în cântecele comice şi vodevilurile lui Alecsandri, în diatribele publicistice şi în Satirele (Scrisorile) lui Eminescu, în marea trăncăneală caragialiană, în vorbele de duh puse în rimă şi în construcţii sintactice meşteşugite de Ion Creangă”. Faţă de proverbele cu filon ţărănesc, la noi, apariţia acestei specii culte pare tardivă, probabil sub influenţa civilizaţiei culturale din Apus, de unde se întorseseră şcoliţi boiernaşii-cărturari, abia în secolul al XIX-lea. Au fost reînviorate „cânticelele comice”, apoi versurile satirice constituiau sarea şi piperul saloanelor cu ştaif. Istoria noastră literară înregistrează câteva nume celebre de epigramişti, ale căror catrene făceau deliciul saloanelor (literare) din societatea cu un statut social diferit de cel al plebei. Între aceştia, Alexandru Macedonski (1854-1920), Cincinat Pavelescu (1872-1934), Radu D. Rosetti (1874-1964), Al. O. Teodoreanu (1894-1964), cunoscut sub pseudonimul Păstorel, Alexandru Clenciu (1913-2000), dar şi contemporani precum Mircea Ionescu-Quintus, George Zarafu, Efim Tarlapan, Elis Râpeanu, Mihai Sălcuţan, Gh. Bâlici ş.a. În interbelicul an 1937, a apărut revista cu denumirea şi profilul corespunzător – „Epigrama” (director Virgiliu Slăvescu). În perioada post-nouăzecistă, un pas înainte l-au făcut membrii Uniunii Epigramiştilor din România, care au scos, începând din 1992, o nouă ediţie a revistei „Epigrama” (în tandem George Corbu şi Valerian Nică), urmată din 2012 de „Lumea epigramei” (director Viorel Martin) ş.a. Actualmente, în ciuda vânzolelilor politico-economice (ori tocmai de aceea!), spiritul epigramatic e viu, ilustrat fiind de frecvente organizări de festivaluri, cluburi, societăţi, cenacluri, concursuri, saloane de umor în zonele centrale, dar mai ales în bonoma provincie. Ceea ce consolidează constatarea poetului: „O, ţară tristă, plină de humor...” (s.n. – L.C.)(G. Bacovia, Cu voi...).
 
Cauză – efect. Nu par diferenţiate cauza şi efectul ambelor specii umoristice, prin postare antitetică, deşi, în durată, proverbul e „cu bătaie lungă”, în timp ce epigrama are efemeritatea unei trageri la ţintă. Beneficiarul unei experienţe anterioare (fără de vreme, am zice), autorul anonim, cuprinde într-un enunţ minimal şi într-o exprimare pe-nţelesul tuturor, şlefuită cu meşteşug, o poveste de viaţă care poate fi a altora, dar şi a lui. Fiecare proverb e un nucleu al unei păţanii trecute, care şi-a pierdut importanţa particularizării şi, prin generalizare, a rămas împietrită în conştiinţa colectivă doar esenţa: învăţătura ce se desprinde din orice altă întâmplare asemănătoare. Într-un proverb se emite un adevăr, achiziţionat prin îndelungă practică, oricând repetabil, la care receptorul trebuie să reflecteze.
Având sorginte mitico-legendară (sub protecţia îndărătnicului zeu Momos, cel alungat de Zeus din Olimp pentru ironia, zemflemeaua şi bârfa prin care ridiculiza faptele zeilor), epigrama este o specie ce s-a impus riguros chiar prin scurtimea ei, cât o zvâcnitură de spirit:
„Mă-ntrebi, ce e o epigramă?
E, uite-aşa, o telegramă
Concisă, sprintenă – şireata –
Şi-nţepătoare ca săgeata” (Vasile Bogrea).
Nici aici cauza nu se confundă cu efectul, dar sunt tot interdependente. Cauza este, de obicei, o situaţie ridicolă, particulară ori colectivă, de care autorul însuşi se amuză deschis ori voalat. Urmează apoi procesul artistic, când efectul hilar concret trebuie transferat cititorilor ori ascultătorilor printr-un filtru estetic. Lăsată la urma versurilor, poanta, precedată de puncte de suspensie ori de o pauză în vorbire, cade neînduplecat pe ţinta vizată cu interese polivalente, moralizator-curative: ridiculizează, atenţionează, critică, sancţionează, ironizează, şicanează. În epigramă se aruncă o nadă celor vizaţi, care nu-şi pot depăşi limitele şi nici nu tac molcum, ci, nefulgeraţi de idee, arată cu degetul spre alţii şi se amuză, râd. Dar cum râsul este contagios, râdem toţi laolaltă, în evidentă complicitate. N-om fi, oare, şi noi printre ei? Nu, noi nu!... (sic!)
Ambele specii însumează intenţii practice şi estetice binefăcătoare, în sensul că previn primejdiile, povăţuiesc urmaşii, civilizează perpetuu lumea, dezvoltă gustul pentru bine – adevăr – frumos, binedispun pe cei care iau cunoştinţă de acestea. Textele din categoria respectivă – proverbul şi epigrama – exprimă intenţii diverse ale celor care le-au creat. Unele, cu valoare umoristică, generează doar hazul bonom, de suprafaţă, altele au fixate ţinte de atac, taxează ferm cusururi, iar altele conţin „sentenţii”, exprimă adevăruri incontestabile, având caracter aforistic. Adrian Marino, în Dicţionarul de idei literare17, oprindu-se la categoria estetică a comicului, disociază între râsul ca reacţie fiziologică (surâs, rânjet, de ex.) şi râsul „estetic-literar”, dar şi „râsul-cauză” de „râsul-efect”. Este limpede că ambele specii literare, cu precădere epigrama, generează râsul estetic, spontan ori întârziat, hohotitor ori de adâncime, ca o destindere boemă ori ca o mlădiere ironică etc. Imaginându-ne un cântar estetic, am observa că pe talerul proverbelor domină popularul „haz de necaz”, iar pe cel al epigramei „râsu-plânsu”, ele însele cumpănind arhimedic: hazul cu necazul şi, respectiv, râsul cu plânsul.
 
Note
1 Cf. Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1958.
2 Cf. Genuri şi specii literare. Mic dicţionar-antologie..., alcătuit de Irina Petraş, Editura Demiurg, Bucureşti, 1993.
3 Cf. Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, vol. IV, Editura Mydo Center, Iaşi, 1996 (reed.).
4 Cf. Mircea Anghelescu (în colab.), Dicţionar de termeni literari, Editura Garamond, Bucureşti, f.a.
5 Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia. Proverbe, dicĕtorĭ, povăţuirĭ, cuvinte adevĕrate, asemĕnărĭ, idiotisme şi cimiliturĭ, ImprimeriaStatului. Editura Librărieĭ Socecu&comp, Bucuresci, 1895. Am utilizat colecţia reeditată prin contribuţia lui Mugur Vasiliu, care a îngrijit ediţia anastatică a vol. Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia, vol. I-X, Editura Scara, Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti, 2003.
6 Cf. Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1958.
7 Cf. Gh. Ghiţă, C. Fierăscu, Dicţionar de terminologie poetică,Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1973.
8 Cf. Genuri şi specii literare. Mic dicţionar-antologie..., alcătuit de Irina Petraş, Editura Demiurg, Bucureşti, 1993.
9 Cf. Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, vol. IV, Editura Mydo Center, Iaşi, 1996 (reed.).
10 Dansul săbiilor: o panoramă a epigramei româneşti contemporane, ediţie întocmită de Ion Arieşanu şi Ion Velican, Editura Facla, Timişoara, 1975; Epigramişti cu sau fără voia lor, antologie alcătuită de Giuseppe Navarra şi George Zarafu, Editura Albatros, 1983; Marea antologie a epigramei româneşti, ediţie concepută de Efim Tarlapan, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2005.
11 Mircea Eliade, Oceanografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 208, cap. Fragmente.
12 I. A. Zanne, op. cit.,p. 101, 102. Citându-l pe B.-P. Hasdeu, Etimologicum Magnum, folcloristul întăreşte ideea că acest proverb este „specific românesc”.
13 V. Mihail Kogălniceanu, Introducţie, „Dacia literară”, 1840.
14 I. A. Zanne, op. cit., ediţia anastatică.
15 Cf. Cincinat Pavelescu, Epigrame, ediţie îngrijită de Tudor Măinescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 9.
16 Mihai Cimpoi, Epigramiada românească, în Marea antologie a epigramei româneşti, p. 3-6.
17 Adrian Marino, Dicţionarul de idei literare, Editura Mihai Eminescu, Bucureşti, 1973, cap. Comicul, p. 422-442.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog