Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Un crin pentru un poet şi un soldat

Horia Ion GROZA

Alte articole de
Horia Ion GROZA
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Astăzi, 14 februarie, acum şaptezeci şi patru de ani, vedea lumina lumii în satul Pererita de pe malul stâng al Prutului cel care avea să rămână în memoria neamului prin marele său suflet de român şi aleasa sa sensibilitate poetică: Grigore Vieru. „Parcă aş fi gata să îndur mai departe întreaga sărăcie dacă mi s-ar lăsa în pace Credinţa strămoşilor mei, Limba română şi Istoria românilor. Sunt gata să îndur, în această idee, chiar şi sârma ghimpată de la Prut, care îmi zgârie inima şi care ştiu că odată şi odată va cădea aşa cum a căzut Zidul Berlinului”, mărturisea el în scrisoarea deschisă adresată preşedintelui Statelor Unite, George W. Bush, în decembrie 2002. Iar celor din Ţara-mamă el se adresa tot epistolar, cu un lirism încărcat de o profundă dragoste: „Din Basarabia vă scriu / Dulci fraţi de dincolo de Prut, / Vă scriu cum pot şi prea târziu, / Mi-e dor de voi şi vă sărut” (Scrisoare din Basarabia).
Nu o dată dorul său de reunire a neamului şi a tărâmului străbun îl făcea să spună: „Dacă visul unora a fost să ajungă în cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”, Şi l-a trecut pe un Pod de flori la 6 mai 1990, uimind o lume şi stârnind o horă în mijlocul râului trufaş despărţitor de neam, astfel că un milion două sute de mii de români aflaţi pe ambele maluri s-au îmbrăţişat ca fraţii prin opt vaduri de-a lungul a 700 km de apă.
Dar Grigore Vieru a „ostenit în ocna cuvintelor” întreaga sa viaţă („Unde-i oare clipa cea / De-o sorbeam şi ne sorbea?! / Ne uitam ca doi bătrâni / În oglinda unei pâini. / Unde-i clipa de cândva / De-o sorbeam şi ne sorbea?!”). El rosteşte simplu cu dulcea sonoritate pe care o învaţă memoria sufletului încă de la vârsta copilăriei: „Razele ne vin din soare, / Iar miresmele – din floare, / Numai dorul strămoşesc – / Din cuvântul românesc” (Dorul şi limba). El cunoaşte pe deplin forţa limbii în care omul îşi regăseşte rădăcinile şi tradiţiile de veacuri şi care îi dă forţa apărării identităţii şi demnităţii sale.
Limba română, cântată atât de frumos de un alt basarabean, Alexei Mateevici, poate fi o armă: „Bre muscale, am ostenit / Să te-ascult necontenit, / Să te-ascult neîncetat / Că m-ai fost eliberat; /.../ Că mă-mbraci, că m-ai născut, / Iar eu mă uit peste Prut. / Dar ce fel de ajutor / Când mai sunt măturător / Al străzii pe care stai / Plină zilnic de-ntâi Mai?!” (Ascultă). Pentru ea se aduc jertfe de vieţi: „Nicolai Costenco, poetul / Care şi-a scris poemele / Pe caietul de gheaţă Siberian /.../ Inima lui Nicolae Testimiţeanu / Sfâşiată de colţii fiarei roşii. /.../ Dumitru Matcovschi strivit / De roţile autocarului. / Doina şi Ion Aldea-Teodorovici / Căutându-şi dreptatea în Cer. / Ucraineanul Ion Dumeniuc / Murind pentru cauza / Limbii Române” (Pictează-mi o mirişte). Întregul tiraj al numărului din revista „Nistru”, care cuprindea poemul său Bărbaţii Moldovei (1967) cu o dedicaţie pentru „naţionalistul” Nicolae Testimiţeanu, este interzis şi dedicaţia scoasă.
Ca un soldat, poetul cu pana sa cheamă la „salvarea prin limbă”, întrebându-se liric: „S-a otrăvit barbar văzduhul. / De ce s-a otrăvit şi duhul, / De ce şi graiul?!”. De aceea el, care ştie că „S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române”, veghează ca dulceaţa acestei limbi să înceapă a fi adunată în suflet încă de la vârste fragede. Cartea Duminica cuvintelor (1969) a devenit lucrul cel mai drag copiilor de la grădiniţă, precum Abecedarul (1970), pentru a cărui apariţie a luptat întreaga învăţătorime a Basarabiei, a constituit cartea pe care au învăţat să buchisească şcolarii.
Anul 1988 este anul victoriei: în săptămânalul „Literatura şi Arta”, Grigore Vieru semnează primul text poetic scris cu litere latine în Basarabia de la război încoace. „Nu mi-aţi spart cerul din fereastră odată cu geamul”, sună unul din aforismele poetului român, care cu hotărâre a scris cândva cuvintele: „Românul îşi cheltuieşte viaţa dovedindu-şi dreptatea”, afirmând totodată: „Cât caracter, atâta ţară.” Grigore Vieru a fost votat deputat al poporului în 1989, a devenit membru de onoare al Academiei Române în 1990, membru al Comisiei de stat pentru problemele limbii în 1991 şi a fost propus de către Academia Română în 1992 pentru Premiul Nobel pentru Pace odată cu conferirea titlului onorific de Scriitor al poporului din Republica Moldova.
Chiar dacă, aşa cum mărturisea în decembrie 2008 cu inima sa de mare român, a decis să devină un luptător cu condeiul în mână („Eu nu am chemare pentru poezia publicistică, dar pe baricade nu poţi urca cu poezia curat lirică”), ceea ce a făcut pe unii critici acerbi ca Marius Chivu („România Literară”, 38/2004) să-i conteste arta, Grigore Vieru respiră aerul marilor înălţimi ale poeziei, în spiritul cărora promovează dragostea de semeni, abnegaţia luptei pentru marile idealuri şi respectul pentru valorile etern umane.
Tema mamei, care combină certitudinea rădăcinilor cu inefabilul dragostei şi jertfei şi cu transfigurarea madonică, constituie o temă majoră a liricii poetului: „Şi eu ţin atât la mama, / Că nicicând nu îndrăznesc / Dumnezeul din privire / Să mă vâr să-l mâzgălesc” (Autobiografică). Iată cât de frumos sună versurile sale închinate „făpturii mamei”: „Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ. / În priviri c-un fel de teamă, / Fericită totuşi eşti. / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti”.
Tema credinţei în forţa Creatorului lumii, adunând în ea iubirea şi dreptatea, transpare în versurile de un fior cu totul aparte, scris în acelaşi dor al tărâmurilor străbune, al unirii, cu binecuvântarea păcii de deasupra lucrurilor: „Bate un clopot ca o chemare / La Căpriana un miros de crinişte / Iar la Putna, sfântă şi mare, / Dangăt de aur răspunde în linişte. / Semn că ne vede, semn că ne-aude / Dragostea Putnei în zi de duminică. / Când în lumina viselor ude / Rană pe rană în taină se vindecă” (La Mănăstirea Căpriana).
Ca toţi marii poeţi, Grigore Vieru este sensibil la majora temă a existenţei care este moartea, pe care o transcendentalizează nobleţea idealurilor vieţii sale zbuciumate de luptător: „Vine moartea din urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază” (Ars poetica). Tragismul existenţei este aureolat de spiritul său creştin: „Ajuns-am a umbla mereu / În braţe cu mormântul meu. / Şi nu ştiu unde să-l mai pun / Să am un somn mai lin, mai bun. / Nici nu ştiu, iată, în chinul meu, / De-am mai trăit! / Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu / Că am murit!” (Doina). Şi desigur, acest dialog continuu cu viaţa în preajma iminentă a morţii păstrează o importantă grijă: „Voi muri, se pare, / Pentru-a mea lumină / Mă va plânge oare / Limba cea română?!”.
Şi bineînţeles, pe linia marii poezii şi a geniului poetic românesc vine tema dragostei de Eminescu în care întregul nostru neam îşi regăseşte profunzimea sufletului şi aspiraţia spiritului. „Nu sunt decât o lacrimă de-a lui Eminescu”, mărturisea Grigore Vieru în decembrie 2008. Moartea l-a pândit cu oribilul ei accident de automobil la 16 ianuarie 2009, la întoarcerea după sărbătorirea naşterii bardului nostru naţional. Pe Eminescu, Vieru îl considera, cu adâncă înţelepciune şi bogată simţire, o punte românească peste veacuri, pururea actuală: „Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale. // Am s-ajung atunce, poate, / La mijlocul ei aproape, / Ci să nu închideţi cartea / Ca pe recile-mi pleoape. / S-o lăsaţi aşa deschisă, / Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedit nici tata” (Legământ).
Grigore Vieru nu a murit. El va dăinui cât va dăinui neamul românesc.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog