Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Valul, frunza

Grigore VIERU

Alte articole de
Grigore VIERU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Dincolo de mierla ce se-aude-n ramuri
Ard ale pustiei nisipoase flamuri.
 
Dincolo de pulberi ce-n pustii scânteie
Ning străin şi rece sânii tăi, femeie.
 
Dincolo de roua macului în floare
Răsar ochii mamei, steaua ce-o să zboare.
 
Dincolo de cerul ochilor tăi, mamă –
Valurile mării, codrii de aramă.
 
Iar pe valuri steaua. Şi pe frunza poamei –
Tremurândă umbra sufletului mamei.
 
Trist de ce-aş fi oare şi cu gura mută?!
Valul mă cuprinde, frunza mă sărută.
 
 
Te miri că-s alb
 
Te miri că-s alb la tâmple.
Cum să nu fiu, iubito,
Când marea, că e mare,
Şi ea mi-e tot albită.
 
Cu toată fiinţa mea
Să nu mi te cutremuri
Când vine, nu, o vreme
Când vin atâtea vremuri?!
 
Când nu ca o femeie –
Mi-eşti scumpă ca un soare
Ce parcă-aici se naşte,
Da-n alte părţi răsare.
 
 
Acasă
 
Toamnă târzie
la noi la Lipcani.
Rece ca sfecla de zahăr.
Mă trezesc dimineaţa
cu toate lăicerele casei pe mine,
ostenit de greul lor colorat.
„Mă temeam să nu-ţi fie frig»,
zice mama.
Vin rudele să mă vadă,
vorbesc în şoaptă afară
ca la priveghi,
să nu-mi tulbure somnul,
şi ţistuiesc pe cei mici
să fie cuminţi.
Mă aplec să le sărut mâna,
ele şi-o smulg îndărăt:
„Nu trebuie...” –
ruşinându-se de pământul
din crăpăturile palmelor.
O, neamule, tu!
Adunat grămăjoară,
ai putea să încapi
într-o singură icoană!
 
 
Tu, Domnule
 
La noi, pe deal un bulgăr
Ca pâinea e, ca untu-i.
Iar unde grâu nu creşte,
Izvorule, tu undui:
 
Plugarule cu albă
Cămaşă, care ari,
Cosaş ce tai urzica
Arşiţelor prea mari;
 
Sfânt gol şi sfarmă-piatră,
Albit de-nalte patimi,
Voinic la şold cu spada,
Poet cu lira-n lacrimi;
 
De veacuri suni şi nimeni
N-a fost din gură-n stare
A-ţi smulge limba, nimeni,
Izvorule cel mare;
 
Tu, Domnule al nostru,
Ce porţi pe cap cunună
Străvechiul Soare ziua,
Iar noaptea mândra Lună!
 
 
Femeia, teiul
                                Lui Mihai Eminescu
 
Sub un tei ce înfloreşte
Ea, frumoasă, se opreşte.
„Bună seara, fete două,
Cu ochi luminoşi de rouă!”
„Bună seara, dar sunt una...»
 
Printre genele femeii,
Răsărea pe cer şi luna.
 
De sub tei ce înfloreşte
Ea, frumoasă, se porneşte.
„Rămâneţi cu bine, doi
Tei cu tremurânde foi!»
„O, drum bun! Nu-s unul oare?!»
 
Printre foi ca printre lacrimi
Răsărea şi sfântul soare.
 
 
Floarea-soarelui
 
Cum mai semeni mamei, lină
floare, chip de aur mut,
când mai mult pe nelumină
te închini acestui lut;
 
Când sub stelele ca apa
ne-ncetat de sus curgând,
nu de somn se lasă pleoapa,
ci de suflet şi de gând.
 
 
Cu viaţa, cu dorul
                                Cine mă vede cântând
                                Crede că n-am nici un gând
                                                                (Folclor)
 
M-am amestecat cu viaţa
Ca noaptea cu dimineaţa.
 
M-am amestecat cu cântul
Ca mormântul cu pământul.
 
M-am amestecat cu dorul
Ca sângele cu izvorul.
 
M-am amestecat cu tine
Ca ce-aşteaptă cu ce vine.
 
 
Poemă în munţi
                                Moto:
                                Caut apa în care te-ai oglindit
 
La munte izvorul
Din cer izvorăşte.
Ca sufletul mamei,
Ca sfântul ei grai
În care mă văd
Fără de moarte.
 
Acolo, iubito,
Cetina leagănă
Mireasma pletelor tale.
Dulce suflarea ei
Apropie cerul de noi,
Şi eu în
Adâncul cel rodnic
Ca-n lumina ochilor tăi
Fără de moarte mă văd.
 
 
M-a strigat cineva?
 
Totul e îndoielnic –
Chiar şi ochii acei.
Poate nu-s ai iubitei,
Poate-ai altei femei.
 
Totul e îndoielnic –
Chiar şi rana.
Poate că nu o port eu,
Poate că mama.
 
Totul e îndoielnic –
Chiar şi izvorul.
Poate că nu el se-aude,
Poate că dorul.
 
 
Sus
                Lui Vasile Leviţchi
 
În munţii cu brazi
Alb răsărit.
Orice necaz
M-a părăsit.
 
Am văzut veşnicia –
Era singură.
Tăcută ca laptele mamei.
 
 
De unde ştii?...
 
De unde ştii, mamă,
Cum arătai tânără,
Când nu ţi-ai întipărit
Pe nici o poză chipul;
Când nu te-ai uitat
În oglindă nicicând;
Când apa
Peste care te apleci
Era plină mereu de cămeşi;
Când a zilei oglindă
Zăcea bucăţi la pământ
Sub furtuna de foc
A războiului;
Când pe ochii copiilor tăi
Scrumul secetei se aşternuse,
Umbrele foamei;
Când geamul
La care-aşteptai
Era, mamă, cernit
De jalea ochilor tăi,
De singurătate.
 
 
Aşa ai mers tu, mamă
 
Aşa ai mers tu, mamă,
Prin viaţă:
Ridicând plugul în braţe
Şi sacul în pod, cu porumb;
Ridicând piatra din drum,
Coaja de pâine-aruncată,
Schija uitată în câmp.
Aşa ai mers până când,
Până când, mamă,-ai ajuns
În faţa acestui soare asfinţit:
Piatră pe care nu o mai poţi ridica,
Răcindu-se, întunecându-se.
O, mamă, care acum
Nici propria mână
Nu o mai poţi ridica,
Strălucitoare de lacrimi
Ca ramura de chiciura iernii.
 
 
Parcă se rugau
 
Un fulger în noapte
A luminat chipul mamei
Şi faţa pâinii
Aflată pe masă.
Parcă se rugau amândouă.
Dormeam cu toţii adânc
Cu faţa în jos.
Treze erau numai ele
Cu ochii la ploaia de piatră.
 
 
Chipul tău, mamă
 
Chipul tău, mamă,
Ca o mie
De privighetori rănite,
Ochii tăi
În care s-au întâmplat
Toate
Câte se pot întâmpla
Pe lume!
Lacrima ta:
Diamant ce taie-n două
Oglinda zilei.
Nedespărţită de cer
Ca apa de uscat,
Locuieşti o casă
Cu două ferestre:
Una dând spre viaţă,
Alta cu faţa spre moarte,
La fel de limpezi amândouă.
O, mamă,
Spre mine mâinile-ţi întinde:
Spre cel
Care cu dor te-aşteaptă
Şi ţie apropiindu-mă,
Apropie-mă liniştii ce eşti
Acum şi-ntotdeauna.
 
 
Nimic nu poate golul să-l umple
 
Cum nu sunt
Doi pomi la fel.
Cum nu sunt una
Două popoare.
Cum nu se aseamănă perfect
Cicoare cu cicoare –
Astfel, maică, şi tu
Eşti unică-n lume,
În stiletul meu,
În gândul ce-mi bate sub tâmple.
Nimic nu poate
Golul să-l umple,
Golul ce-l laşi –
Nici cântecul meu,
Nici popularul meu nume,
Nici ţara care
La fel mi-e de scumpă şi ea.
Rămâi. Mai rămâi.
Nu pleca.
 
 
De la mâinile tale
 
Se încălzeşte cerul, mamă,
De la mâinile tale,
Se iluminează-n adânc,
Îşi linişteşte
Nemărginirea.
Iată o stea
S-a desprins de vecie
Topindu-şi făptura-n neant.
Dar nu de stele
Se pustieşte cerul,
Ci de mâinile tale
Căzând spre pământ.
Nimic, ah, mai îndepărtat
Ca cerul,
Ca adâncul de sus,
Fără de mâinile tale,
Mamă!
 
 
* * *
 
Mă doare căsuţa,
Grădina ta verde,
Toate
Câte-au rămas fără tine
Mă dor.
Nu-mi mai e dor
De nimeni, mamă,
Numai de tine mi-i dor.
 
 
* * *
 
Nu am, moarte, cu tine nimic.
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
 
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri?!
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
 
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
 
Nu frică, nu teamă –
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.
 
 
* * *
 
Te-ai scufundat
În veşnicie,
În apele ei,
Ca-n aerul de sus
Mirozna florilor de tei;
Ca iarba toamnei
În pământ,
Ca taina tremurândă-n
Tăcerea unui cânt;
Ca ochiul paserii
În somn,
Tu care parcă spui:
Lăsaţi-mă puţin
Să dorm.
Cu tainicul meu gând
aştept să te întorci
Cu bucuroase veşti
De varul vechi să răzui
Această zi,
Cu zâmbetul tău cald
S-o zugrăveşti.
Te-aştept să te întorci.
 
 
* * *
 
De zeci de nopţi la rând
Aştept înfrigurat şi sper,
De zeci de nopţi la rând
Că dintre stelele din cer
De zeci de nopţi la rând,
Că la fereastra casei noastre,
De zeci de nopţi la rând
Mai răsări-vei luminoasă,
De zeci de nopţi la rând,
Dar singur clipele mă lasă,
De zeci de nopţi la rând.
 
 
* * *
 
În noaptea cea rece,
În ziua cea caldă
Nimic nu detest.
Există lumea cealaltă
Cât timp
Există pământul acest.
 
Suflet scăzut,
Idee înaltă.
Dar
Încă-i frumos în cânt,
Există lumea cealaltă
Cât timp
Există acest pământ.
 
Doine se-aud. Tresaltă
Întinderi cereşti.
Există lumea cealaltă
Cât timp, mamă,
În noi vieţuieşti.
 
 
* * *
 
Lipseşti dintre lumine,
Dar nu lipseşti din mine.
 
Lipseşti de la fereastră,
Dar nu din limba noastră.
 
Lipseşti din blânda seară,
Dar nu lipseşti din ţară.
 
Plecată eşti în moarte,
Ci-aproape, nu departe.
 
 
Încotro
 
Cămaşa ta e la fel
cu cea a soldatului,
ah, firule de iarbă!
Cum de nu
bocăneşti pământul cu talpa
şi tu,
cum de n-ai şi tu general
fiind la fel îmbrăcat
ca soldatul?!
Cum de-ţi păstrezi mirosul,
frumosul tău miros de iarbă?!
Cum de nu miroşi
a bocanc, bunăoară,
a bocanc mărşăluind?!
Încotro, soldăţeilor verzi,
Subţireilor?!
Încotro ţineţi calea
neauziţi, negrăbiţi?!
– Spre toamnă, poete,
spre galbenul ei liniştit,
generale!
 
 
Mutul
 
Un mut
traversează strada-n amurg.
Îl văd zilnic
pe aceeaşi stradă,
cu aceeaşi pâine în mână
pe care-o ţine strâns
aproape muşcând-o
cu cele cinci unghii.
Merge cu o femeie,
aceeaşi femeie,
vorbindu-i ceva.
Vorbeşte numai c-o mână:
cu cea liberă.
Adică pe jumătate.
Are-o palmă foarte mare,
de sub ea
pâinea-şi arată doar o margine:
spinare-ncordată
de fiară
sau crai-nou pe cer?!
Ah, nimeni nicicând nu va şti
ce înseamnă în ochii mutului
pâinea ce-o duce:
o floare?
o stea?
o gheară mai mare?
Nimeni nicicând nu va şti
dacă pâinea-i împodobeşte mâna
sau i-o fură.
Un mut
traversează strada-n amurg.
Ziua-şi înghite pâinea ei:
soarele sângerând,
mutul şi-o va înghiţi pe-a lui.
Ce-a spus oare mutului?
Şi ziua oare ce-a spus?
 
 
Auzi?
 
Curată
Nu mai e nici roua.
Nici lacrima, iubito.
Curat
E numai fulgerul
Ce-a scăpărat acum:
Adâncă rădăcină
A cântecului cosmic.
Auzi?
A bubuit o inimă!
Şi inima aceea
A bubuit la mine-n piept.
M-am despărţit
Nu de tine,
M-am despărţit
De trupul meu.
Te mai gândesc
Şi încă te aştept.
Auzi?
Curat
E numai fulgerul
Deasupra arborilor uzi.
 
 
Ca o pată de sânge pe lespezi
                                Moto:
                                Fericit cine are limpede-n minte
                                numele unei lumini
 
De-acum aş putea
Şi fără picioare trăi,
Da, fără de ele –
La cine vroiam să ajung
Am ajuns.
 
Şi fără de ochi,
Da, fără de ei
Aş putea să trăiesc –
Pe cine vroiam să văd
Am văzut.
 
Şi fără de mâini
Da, fără de mâini
Aş putea să trăiesc –
Pe cine vroiam să cuprind
Am cuprins.
 
De-acum şi singur, iubito,
Ca o pată de sânge pe lespezi,
Ca o stea ce cade-n neant,
Ca un vultur pe munţi, –
Da, singur
Aş putea să trăiesc.
 
 
Pe sângele nostru
                                În memoria
                                Doinei şi a lui Ion Aldea-Teodorovici
 
Pe sângele nostru,
Pe sângele nostru
De soare văzut
Curg florile
Alfabetului latin.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog