Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IGOR VIERU – 80

În faţa timpului şi a neuitării

Dumitru BATÂR

Alte articole de
Dumitru BATÂR
Revista Limba Română
Nr. 6-10, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Sunt unul dintre fericiţii păşitori pe pământ care l-a cunoscut şi s-a bucurat de prietenia lui Igor Vieru. Am colaborat cu Igor Vieru în mai multe rânduri, inclusiv la elaborarea unei cărţi de popularizare a ştiinţei, unde textul a fost întregit de inspiratele-i lucrări, m-am bucurat de incomensurabila lui dragoste de viaţă, pe care n-o accepta oricum, ci şi-o dorea mereu mai bună... Încă din copilărie, pe când discuţiile noastre despre cărţile citite nu cunoşteau capăt, întrevedeam în amicul meu o inimă fierbinte şi neînfricată, un suflet de-o nobleţe rară.
Acum mai bine de o jumătate de veac, I. Vieru mi-a făcut un portret în ulei (43,7 x 35,8, datat cu 19 mai 1947), pe care l-am dus acasă, la Buteşti. Mamei i-a plăcut mult portretul... Chiar şi după ce ea şi-a pierdut vederea, n-am putut să-l iau, pentru că aveam certitudinea că pânza se află în cel mai potrivit loc. La 22 octombrie 1984 măicuţa mea, Domnica, trecea în lumea celor drepţi, iar portretul a rămas orfan. L-am adus la Chişinău şi l-am donat Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei, fiind trecut în fondurile acestei instituţii prin Actul nr. 25 de la 20 aprilie 1988, doar astfel m-am simţit cu inima împăcată. Peste câteva zile portretul a fost expus în cadrul celei mai ample expoziţii personale ale maestrului Igor Vieru de la sfârşitul lunii mai 1988, în sălile Muzeului Naţional de Istorie, la a cărei deschidere – se pare prima – nu i-a fost dat să ajungă, stingându-se din viaţă pe 24 mai 1988. Cine a fost la acea expoziţie, a avut sentimentul că Igor Vieru, blajinul şi mucalitul, era prezent printre întristaţii vizitatori, care veniseră să-l petreacă în ultimul său drum, cel fără de întoarcere.
La începutul lui iulie 1949 Igor lucra la un alt portret de-al meu în ulei (67,5 x 44,2, datat cu 5 iulie 1949). Student fiind, mai eram angajat în calitate de laborant la Catedra de Chimie a Universităţii Pedagogice din Chişinău, aşa că aproape tot timpul mi-l petreceam – ca şi acum – în laborator. Întracolo veni şi Igor, în seara acelei nopţi fatale a deportărilor, pentru a finisa lucrarea, punând data şi semnătura în grafie latină (Igor scria numai şi numai în grafie latină). Noaptea deportărilor de la 5 spre 6 iulie am petrecut-o împreună în laborator, fără a bănui nimic... Veneau zile negre, despre care nu e cazul să povestim aici. Cel de-al doilea portret executat de Igor Vieru m-a însoţit peste tot unde mă aflam cu domiciliul, sub spectrul lui mi-am crescut copiii şi nepoţeii. L-am prezentat la Expoziţia vernisată cu prilejul împlinirii a 75 de ani ai artistului din Sala albastră a Muzeului Naţional de Istorie deschisă pe 23 decembrie 1998.
Cei care s-au bucurat de prietenia maestrului, au înţeles că Igor Vieru ştia să-şi aleagă oamenii apropiaţi. Şi aici nu pot să nu evoc relaţia lui cu o familie din România, pe care am avut onoarea şi bucuria să o cunosc. O prietenie durabilă s-a legat între el şi Florea Ciocşan (actualmente cu traiul la Bucureşti) la începutul anilor ’40, pe când Igor zugrăvea Biserica „Sfântul Dumitru” de la Slobozia-Argeş, pictând şi alte biserici, ca cea de la Slobozia de Sus – baştina lui Florea Ciocşan. Concomitent cu această adevărată pasiune îşi făcea studiile la Liceul „Ion Brătianu” din Piteşti (1942-1944), susţinând cu succes două cursuri pe an, avându-l în preajmă pe „binefăcătorul” său Florea Ciocşan (elev în clasa a IV-a, Igor fiind la început de cale).
În ultimii ani de viaţă Igor Vieru s-a întors la punctul de la care a pornit în artă – divina şi irepetabila pictură murală. Şi deoarece în ultimul timp bisericile şi arta împodobirii lor căzuseră în dizgraţie, el, animator al acestui gen, a acceptat cu plăcere să dea haină de basm localului cafenelei pentru copii „Guguţă”. Cum îi era firea, odată pus pe muncă, maestrul uita de toate.
Prin 1986 nimerisem ambii în spital, unde am reluat amintirile anilor 1947-1949. În grădina spitalului, din iarba cosită am clădit o claie de fân, însă nu lângă pinii din preajmă (aceştia, în opinia lui Igor Vieru, sugerează tristeţea, amintind de nişte lumânări), ci lângă un măslin sălbatic. Aici ne retrăgeam pentru meditaţii şi lectură. La poalele clăii înfloreau nişte plante erbacee, un fel de coada-şoricelului. Şi Igor, ca un copil, regreta că la el, la Cernoleuca, nu creşte această plantă şi mă asigura că dacă scapă, o va transplanta din pădure. Îl mai copleşeau şi alte griji: uite, el pierde timpul la spital, iar gardul de la Cernoleuca stă neterminat; şi apoi tare ar dori de-a lungul gardului acela să planteze nişte arbuşti de cătină cu fructe galbene-portocalii. Însă spitalul „îi dădea drumul acasă” tot mai rar...
Într-o seară din toamna lui 1987 l-am vizitat împreună cu familia Vangheli. Era stins de suferinţă, însă şi-a păstrat voioşia şi optimismul care totdeauna i-au fost buni prieteni şi ore la rând şi-a depănat cu mult umor ghemul amintirilor. La începutul lui 1988, cel din urmă an din viaţa lui, iar l-am vizitat la spital. Din optimismul ce l-a însoţit o viaţă rămăseseră doar nişte zdrenţe, luminându-i cu disperare chipul. Îl chinuia gândul că atâtea au rămas neterminate şi mai ales că nu i-a fost dat să-şi orânduiască notiţele, pe care le făcuse aproape zilnic pe parcursul vieţii sale atât de scurte, însă pline de vivacitate şi muncă.
S-au dus în neant anii de pomină, s-au dus şi vigilenţii de tot soiul, au reuşit să vină alţi vigilenţi, toate fireşte se trec şi se reînnoiesc, doar Curcubeul plăsmuit între ploaie şi soare rămâne veşnic. Noi generaţii vor veni să-şi înmoaie mereu penelul în inegalabilele culori ale paletei acestui neîntrecut maestru, având sentimentul, dar şi certitudinea că se ating cu suflarea de aerul eternităţii şi al nemărginirii. Acolo începe zborul legendar al lui Igor Vieru.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog