Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Versuri de Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Ion Hadârcă, Vasile Romanciuc, Anatol Codru, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Irina Nechit, Călina Trifan, Aureliu Busuioc, Mihail Ion Ciubotaru, Gheorghe Vodă, Nicolae Esinencu, Leonida Lari,Serafim Belicov

Alte articole de Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Grigore VIERU
 
Umbra de aur
 
Pentru Ştefan Aug. Doinaş
 
Vatră
Lumina îmi este,
(Şi întunericul la fel!)
Ah, razele dalbe-ale ei
Care-ndulcesc
Chipu-mi de salcie aspră
Şi încălzesc piatra
Pe care, se lasă mama
Trudită!
Şi suflarea ei aurie de sus
Dezmorţind
Degeratele ramurii degete!
Ah, lama cuţitului ei
Cu-al cărei tăiş
Bucăţesc pâinea pe masă,
Cioplesc dulcele doinelor lemn!
Eu nu îngrădesc lumina,
Ci întunericul:
Taina mea.
Poţi intra, îţi îngădui,
În limpedea lumină ce-o am.
Dar nu şi în
Liniştea nopţii,
Lin legănându-se
Ca o trestie tristă.
 
 
* * *
 
Lui Vladimir Beşleagă
 
Acolo,
La Mălăieşti,
În grădina părinţilor tăi,
Am văzut cea mai frumoasă
Carte de lemn:
Un stup de albine
Pe care era scris
Poate cel mai frumos cântec:
„Tămâia şi alfabetul latin –
Astea au să-l termine
Pe diavol”.
 
 
Nopţile mamei
 
Te chinuie nesomnul,
Durerea în oase.
Ai aprinde lumina
Şi-ai coase.
Dar dorm
Doamna şi domnul.
 
Un glas tămăduitor
Te cheamă
În sat
Lângă grijile humii.
Ieşi la balcon cu teamă
Ca la marginea lumii.
Aduni pînă-n zori,
În prag,
Spice de nehodină.
Lumini pe târg:
Mirişte străină.
 
 
Mă rog
 
Mă rog de tine, ploaie,
Când zbori către planete,
Stropeşte gura mamei
Şi-o apără de sete.
 
Mă rog de tine, codru, –
(Căci anii tăi tot fi-vor)
Cuprinde-i cald fiinţa
Şi-o apără de vifor.
 
Mă rog de tine, iarbă,
Mângâie-i talpa goală
Şi sarea grea din oase
Şi-o apără de boală.
 
Mă rog de tine, munte, –
Cât zboru-o să mă poarte –
Sărută ochii mamei
Şi-i apără de moarte.
 
 
 
Ion VATAMANU
 
Să mă chemaţi să vă cânt
 
Să mă chemaţi să vă cânt,
dacă nu vreţi să vă risipiţi
la masa plină de bucate,
ca nişte cetăţi, ruinându-vă,
lângă copacii ce dau în frunză...
 
Mai am o oră de cântec,
în care durerea-o-ncerc
între dinţi,
arcul ei întins
mă umple cu tăioase săgeţi...
 
Mai am o oră de cântec,
pătruns de iubire,
vă chem să pătrundeţi iubirea,
să scoateţi din străfundurile ei
împietriţii corali...
 
Să mă chemaţi să vă cânt,
dacă nu vreţi să intraţi în primăvară
fără muguri şi frunze,
dacă ştiţi ce e vara,
ce e toamna,
ce-i viaţa şi moartea,
ce-i între ele?
 
Atât de puţine cuvinte mi-au rămas,
încât de nu mă chemaţi să vi le spun,
le uit şi pe-acestea
şi-atunci ce-o să vă spuneţi unul altuia,
când n-o să mai aveţi cuvinte?
 
Să mă chemaţi să vă cânt,
căci fără de cântecul meu
vă va părăsi inima
şi-atunci, ce-o să vă doară?
Pustiul? Nisipul?
 
Să mă chemaţi să vă cânt...
 
 
Un popor de felul nostru
 
Un popor de felul nostru,
Prea cuminte şi prea bun,
El la dragoste – cam rece,
Eu la dragoste – nebun...
 
Un popor de felul nostru
Duce-o viaţă de poveste,
Dimineaţa parcă nu-i,
Înspre seară parcă este.
 
Un popor de felul nostru
Pune-n sac şi hai la piaţă,
Dimineaţa vrea parale,
Seara – cântece de jale...
 
Un popor de felul nostru
A băut... Acum nu bea.
Tot ce face-n lumea asta
E cum poate, nu cum vrea.
 
Un popor de felul nostru
Naşte prunci şi face nunţi,
Dimineaţa parcă-s tineri,
Înspre seară sunt cărunţi.
 
Un popor de felul nostru
Are grai, iubeşte viaţa,
Ce-a aflat pe înserate,
A uitat pân-dimineaţa.
 
Un popor de felul nostru
Am putea să fim chiar noi,
Dimineaţa-s foarte mulţi,
Seara – poate unul, doi...
 
Un popor de felul nostru
E copil la bătrâneţe,
Are-o lecţie de istorie,
Dar nu ştie cum s-o-nveţe.
 
Prea de tot, e mare cartea,
Ca s-o-nveţe pe de rost,
Mai ales la verbu – a fi,
Mai ales la verbu – am fost...
 
Lăutari, lăutăriţi,
Voi, copii ai unui zbor,
Să cântaţi cum n-aţi cântat
Altor feluri de popor.
 
1990
 
Ce vor scriitorii?
 
Există o stea, a noastră, aici,
O lacrimă-n desfacerea florii,
Fratele meu, eu nu ţi-s duşman,
Iată ce vor scriitorii...
 
Dacă mai pierdem şi ultimul port,
Acela matern în delta culorii,
Fratele meu, cu morţii nu merg,
Iată ce vor scriitorii...
Un grai să nu tacă, al nostru, aici,
Trezeşte-l în suflul viorii,
Fratele meu, deşteaptă-ţi copiii,
Iată ce vor scriitorii...
 
Pământul, izvorul îşi roagă stăpânul,
Întoarcerea lui la dorite podgorii,
Fratele meu, îţi cer demnitate,
Iată ce vor scriitorii...
 
Aer n-ajunge pe metru pătrat,
Pe metru pătrat se-ntunecă zorii,
Fratele meu, nu-ţi vinde şi casa,
Iată ce vor scriitorii...
 
Nu-i unde, nu-i unde, suntem grămădiţi
În păstaia uscată – a istoriei,
Fratele meu, deşteaptă-ţi fiinţa,
Iată ce vor scriitorii...
 
Pe-aceste câmpii, ale noastre, latine,
Arde veşmântul rupt al istoriei,
Fratele meu, ne cheamă părinţii,
Iată ce vor scriitorii...
 
Ne-am săturat de momeli şi minciuni,
Astăzi ţara îşi spulberă norii,
Fratele meu, adevărul nu iartă,
Iată ce vor scriitorii...
 
1990
 
 
 
Ion HADÂRCĂ
 
Cutia de viteze
 
Prin cerceveaua geamului, distrat,
Mai urmăresc eterna mişunare.
E timp pierdut, dar fac o încercare
Să sparg găoacea cadrului blazat.
 
Şi evadând în jeep-uri, avioane,
Tot mai grăbit şi tot mai amorţit,
De propria-mi făptură depăşit,
Nu simt cum sarea-mi urcă prin ciolane.
 
Doar într-o parte, firele de grâu
Nu sar pe roţi, nu muşcă din zăbale.
Momit în serpentine şi spirale,
Nu se grăbeşte cântecu-n scatiu,
 
Şi an de an plătica din pereche
Depune icre noi în delta veche.
 
 
 
Vasile ROMANCIUC
 
Confuzii de iarnă
 
Erorile sunt ambalate-n sărbători
ca bomboanele-n hârtii strălucitoare
sfor-sfor... sfori, sfori...
sfor-sfor... sfori, sfori...
                                cine le trage? se întreabă-o ghicitoare.
 
Peisajul citadin îmi dă fiori –
la monumentul lui Ştefan cel Mare
vin ieniceri cu laude şi flori...
e sărbătoare...
 
Cel strâmb, aud, ne-nvaţă lucruri drepte...
îmi zic: e timpul, omule, s-o ştii –
toate vorbele noastre deştepte
sunt nişte prostii.
 
 
 
Anatol CODRU
 
Lătraţi de istorie
 
Am să fac absolut totul,
Să vă conving
Cât e de mare sufletul Câinelui
Şi cât e de lanţ umilinţa
La care e supus –
Voi să fiţi cei lătraţi
De istorie,
Cei încolţiţi de evoluţia
Căderii încontinuu pe labe.
Şi tot voi să fiţi cei împuşcaţi
De turbare,
Mursecând hoitul timpului de peste gard.
Am să fac absolut totul,
Să vă conving
Că linguşirea ce o scheunaţi
E starea de fidelitate
A izbirii cu piciorul în burta Neantului
La care aţi supt voi, jupuiţii de vii
Ai plăcerii.
Dar mai întâi spălaţi-vă de morminte,
Dar mai întâi săriţi din lacrimi.
Dar mai întâi scuturaţi spânzurătorile
De noduri şi sudoarea mitologiei infracţionale.
Închideţi porţile.
Lătraţi laptele ce aţi supt
La lupoaica înfierii voastre pe Capitoliu.
 
 
* * *
Străzile vomită beţivani şi rom.
MĂCELARI LA BURSĂ au tăiat curentul
S-a răcit în steaguri. POLIŢIŞTII dorm.
Din haznaua ţării s-a furat procentul.
 
Torc pe acoperişuri miorlăind pisici.
Trag la colţ, de mână, fufele copleşii.
Cei mari mai contează pe-acei proşti şi mici,
Poate vor alege la ales aleşii.
 
Paşi se-aud în moarte. S-a făcut de morţi,
S-a făcut de groapă, lanţuri şi cătuşe.
Cartofori mizează pe-un calic la sorţi
Cu trotil de rasă, pus sub clampa uşii.
 
Nu vezi decât pata banului pe ochi,
S-a noptat lumina. Umbra e coruptă.
Venele îşi taie un gângav-proroc.
Soarta lumii umblă cu cămaşa ruptă...
 
 
 
Arcadie SUCEVEANU
 
Barul Evul Mediu
 
Deci m-au trădat şi norii, şi zăpada.
De-aceea trag zăvoarele la cer
Şi ca un ultim, tragic cavaler,
Eu îmi înghit, c-un gest de-adio, spada.
 
Dau în arendă morile de vânt
Celor ce cred, mai cred, încă-n mistere,
Şi-n schimb deschid la margini de cuvânt
Un bar de noapte cu scripcari şi bere.
 
Acolo, în turnul-bar, care mi-e sediu,
Unde plâng patimi, grohăie viori,
Voi vinde, pe ascuns, până la zori
 
(Ca pe un drog, ca pe-un secret remediu
Pentru poeţi, nebuni şi visători)
În doze mici şi pure, Evul Mediu.
 
 
Viziune cu mama
 
Tot te mai văd la geamul dinspre lume
Stând ca şi-atunci, în noaptea de colind.
Visezi iar rău... Mă vezi pe-o apă-n spume...
Bătut în cuie parcă şi murind.
 
Nu poţi să-adormi, şi-n noaptea tot mai lungă
Te-ncearcă-un gând pustiu, şi tot asculţi
Cum trece toamna asta ca o rugă
Murind pe tâmpla brazilor din munţi.
 
Un înger orb se zbate-ntre obloane,
Şi parcă-un gol te soarbe, nu ştiu cum.
Smerită-nalţi privirea la icoane
Spre un Iisus îngălbenit de fum.
 
Rămâi aşa, cu gândul tot la mine,
Tăcută şi zidită-n necuvânt.
Doar mâinile ţi se-ntâlnesc străine,
Ca două şoapte aspre de pământ.
 
 
 
Leo BUTNARU
 
Ambasade la Chişinău
 
Uneori trec şi eu (bineînţeles invitat)
pragul câtorva ambasade. La recepţiile de aici
ca regulă salonul miroase a pantofi noi. „Tule-o
muică!” îmi zic în gând dar
nu se mişcă nimeni. Stană
cu pocalele de şampanie în mână
îşi amână tuleala reprezentanţii partidelor de
stânga partidelor de dreapta partidelor de
dreapta-stânga’mprejur. Cu (şi eu)
pocalul de şampanie în mână
privesc în jur şi înjur (în sinea mea)
handi-capacitatea politicienilor basarabeni (de
la A la Z). Între timp
politica stă prin toate colţurile zicându-şi
parcă (niţel) roşind: „Poate
a venit timpul să mă mai des(dez)-prostituez puţin?” Ce
mai fac (eu să zicem) pe la recepţii? Cum se şi cade
mă mândresc pe drept cuvânt cu deocamdată
limba încă ne-engleză a statului nostru. Discut
cu diplomaţi de la Bucureşti
întrebându-ne confidenţial-frăţeşte de ce
unii dintr-ai noştri lasă lucrurile baltă
în timp ce ăilalţi le lasă de-a dreptul băltoacă. Mai
(chiar dacă nu suntem în luna mai) discutăm subtil
despre
diferenţa dintre căderea umană şi
nevoia de josnicie a omului. Apoi
se întâmplă să intervină în discuţie şi
prietenul meu Ioan Mânăscurtă cu care
din incurabila noastră obişnuinţă de a... calomnia
imperialismul rus şi american sigur că până la urmă
dereglăm (puţin spus) respectiva recepţie cosmopolită
                                                                                                după care
eu prind a înjura şi poeţii prea daţi cu politicienii
uitând de cititor. (Dar domnii mei
care cititor?...)
                La vestiar
îmi trag brusc fermoarul la geacă şi el
parcă mi s-ar prelungi peste frunte peste creier ca
un fulger de gheaţă
deloc metaforic...
 
 
Deşi nu e vremea poveştilor
 
Ascultam acele poveşti
Deşi nu era vremea lor.
George Bacovia
 
Feţi şi Cosânzene cu părul de aur merg la frizerii special
amenajate
la Ministerul de Interne sau la Banca Naţională pentru
ca tunsoarea-le să sporească rezervele de valută forte
(tare) a statului. Respectivii Feţi şi Cosânzene au gardă
de corp (mai ales dânsele...) şi
poartă obligatoriu cască sau perucă de camuflaj
în vederea – lesne de înţeles – preîntâmpinării vreunui
jaf prin păruială. Poliţia municipală... Ba nu
nu e cazul să intre şi ea pe rol şi deci
rectific: în fiece şcoală din Chişinău
basmele populare româneşti ce au de protagonişti
Feţii şi Cosânzenele cu părul de aur
se studiază la orele de alchimie economie politică şi
business. Uluitor interes! Câteva ore de atare poveşti
includ şi programa de educaţie sexuală a adolescenţilor
ore la care se analizează posibilitatea depistării
partenerilor patrioţi care ar putea aduce pe lume
feţi-logofeţi cu perciuni valutari ca
să nu mai vorbim de o eventuală clonare a lor. Japonezii
cum să stea dom’lor ăştia pasivi când
(e vorba de un adevărat chilipir? Nu fiţi naivi!) aşadar
japonezii studiază facultativ posibila dez-legătură dintre
versul „munţii noştri aur poartă” şi
curiosul fapt că dintre toţi posesorii chi(ts)ciurilor de aur
nici unul (de leac sau de râsul-plânsul lumii) nu are
vocaţie de poet. Iar un alt proiect japonez vizează
tainica interdependenţă razantă dintre
creştetul româno-basarabean şi
cereasca amiază.
                                                (Deocamdată
cam atât că doar nu poţi şti berechet un secret
etnic (aici ar fi fost cazul să pun o virgulă) de stat. Şi
ca în finalul oricărui basm
încălecai şi eu pe-o şea... dar
uitai de ce-o făcui... Mda...)
 
24-28 decembrie 1997
 
 
 
Irina NECHIT
 
Geopoem
 
Pământurile acestea negre
nu dau multă literatură.
Pe ele cresc arbori mari şi scriitori mici.
Dacă vrei să ai de pâine
ia un teren în arendă
stropeşte hectarele cu sudoare
şi nu-ţi mai murdări mâinile cu cerneală.
 
Am fost o dată prima la prăşit
am făcut amiaza
între două rânduri de porumb.
Doamne, Tu erai Acela care mă legănai!
Mi-ai dat atunci un somn adânc
să nu mai pot ieşi din ceaţa lui
şi uite scriu despre aceasta.
 
Cât stau acum la masă
ţintind cu pixul cerul
o sapă taie undeva un deget
şi atâtea crengi se rup de rod.
Sunt grele de pământ
aceste rânduri.
 
 
Îmbarcare
 
Se visează mult în oraşul
inundat de ropotul ploii,
pe străzile pustii tropăie
caii de apă înhămaţi
la o corabie leneşă.
 
Din casele încuiate
ies visele prin pereţi,
a bătut ceasul îmbarcării lor
pe corabia mucedă
înnegrită de negură.
 
Urc şi eu pe puntea lunecoasă,
caii de apă se smucesc din loc.
Plec din visul tău urât
ca să pot reveni
în casa
naufragiată în beznă.
 
 
 
Călina TRIFAN
 
Ziua a şaptea
 
Zilele consumate
haine ce nu le mai îmbrac
urmele mele văratice
sub molozul anilor zac.
 
Mă învaţă credinţa
ploile cu gheaţă
dar nici o amintire palidă
nu rătăceşte prin ceaţă.
 
Năvalnice ca sângele
ele sunt viaţa mea,
nu mă atinge sabia vântului,
nu-mi pasă de vremea rea!
 
Interioarele mele linii,
ca dealurile sub ninsoare
se vor face văzute
într-o zi cu soare.
 
Trag adânc aer în piept
de pe culmi nevăzute
şi continuu lucrarea
                zilei a şaptea
fără aplauze şi vorbe multe.
 
 
* * *
 
Materia-n fermentare
trece în luturi,
cele mai pătimaşe-s
ale morţii săruturi.
 
Cu buze de piatră,
în braţe de fier
trimite bezele
în eter.
 
Din tărâmuri albastre
semne îmi face
el este viu,
chiar dacă tace!
 
În alte oglinzi
chipul i se-încheagă
şi alte-s fiinţele
care au ochi să-l vadă.
 
 
 
Aureliu BUSUIOC
 
Bătrânul poet
 
Când trece pe stradă Bătrânul Poet,
bătrânul, grozav de bătrânul Poet,
ce scurge şi timpul atunci mai încet,
ei bine, cu mult mai încet.
Bătrâni şi bătrâne în scuaru-amurgit,
pe scaune-n scuaru-amurgit,
încep să-şi declame cu glasul dogit,
cu glasul extrem de dogit.
Când versuri ştiute demult pe de rost
răsună şi-acum pe de rost,
se face şi scuarul pădure ce-a fost,
pădure, exact cum a fost.
Iar zgomotu-acestui oraş estival
(auzi ce cuvânt: estival!)
e ca o mazurcă pe vremuri la bal,
la cine mai ştie ce bal.
Priviţi-l bătrânul acel desuet,
e-un tânăr acum desuet,
căci trece pe stradă Bătrânul Poet,
bătrânul, bătrânul Poet.
 
Când trece pe stradă Bătrânul Poet,
bătrânul, extrem de bătrânul Poet,
copiii se joacă şi ei mai încet,
(aiurea: copiii – încet!)
Ba fug chiar din urmă-i şi-l strâmbă grozav,
ei bine, îl strâmbă grozav,
şi nici că le pasă că-i poate bolnav,
mai ştii, poate chiar e bolnav!
Dar el e atât de voinic şi absent,
Poetu-i atât de absent,
că nu mai desparte trecut de prezent
şi nici viitor de prezent.
El vede, dar unde anume în timp,
ei, unde anume în timp? –
un cap cu gambetă de piatră şi nimb,
cu plete de piatră şi nimb.
Iar jos, lângă soclul spre nimb suitor,
o, tocmai spre nimb suitor,
copiii aceştia c-un don’ profesor,
c-un foarte sever profesor!
Şi-aude cum tinere voci ca prin vis
îngână anume ca-n vis
un cântec de glorie încă nescris,
un cântec, cum nu s-a mai scris.
 
Şi iată-l se-ntoarce Bătrânul Poet
şi-aleargă Bătrânul Poet
să scrie, să rupă acelaşi caiet,
de-o viaţă acelaşi caiet...
 
 
Epitaf
 
Mă ocoleşte moartea. Bine face.
Ce-ar mai putea să-mi ia decât un trup
Pe care nu mai pot nici să-l corup,
Nici pentru sfinte moaşte a-l mai coace?
 
Mai schimb prin el, ce-i drept, câte-un şurup,
Dar nu ca s-o îmbii pe Cea Vorace:
E-un nu ştiu ce pulsând sub carapace
Şi nu mi-i datul meu să-l întrerup.
 
Apus. Zenit. Şi Răsărit de soare!
E invers şirul. Ştiu. Dar nu-l repar.
O, Moarte. Moarte! Dacă-ai şti măcar:
„Non omnis moriar” nici în uitare!
 
Drept care-mi scriu eu însumi,
                                                încruntat:
„A fost cândva. S-a dus. Nu v-a uitat.”
 
 
 
Mihail Ion CIUBOTARU
 
Noi, picătura de sânge
Mă gândeam la poetul
                Grigore HAGIU
 
Noi
picătura de sânge
picul
cel pe care poţi pune capul şi plânge
 
am tot mers
pe ce drum pe ce lume
rătăciţi în răscrucea
propriilor urme
 
ce era
ce duşmani ai norodului
în ce trai în ce grai
la voia irodului?
 
unde stăm
fraţi cu fraţii din naştere
în îmbrăţişare ca în întunecare
abia ne putem recunoaşte
 
noi
picătura de sânge
picul
cel care la un loc ne strânge
 
prin noi
de după borne de gheaţă
memoria
trece în faţă
 
 
Am grijile ploii
 
Am grijile ploii. Platanul din curte
s-a descojit în văzduh ca o sfântă gorgonă.
E criză de nori printre ştirile scurte.
Şi generalul – aduceţi furtunul! – ordonă.
 
Aduceţi furtunul – copiii răstoarnă
ordinul generalului din ecou în prelungi ecouri
prin cartier, prin oraş, şi mai dincolo, peste
câmp, înspre iarnă,
pe toţi curenţii de aer, exploratorii de nouri.
 
Dar generalul demult e-n retragere, practic
nu-l mai ia nimeni în seamă, tuturor geamăn;
ordinul său e-nţeles doar ca simplu joc tactic.
Şi grădinarul doarme nepăsător peste seamă.
 
Pe iarba prăjită ca o cafea, pe-o galbenă umbră
doarme-ntre şipuri, cu pieptul deschis, disperat
grădinarul,
sub tot anonimatul răspunderii ce îi incumbă,
iar lumea bate-n ritmul altor simţuri trotuarul.
 
Şi se vesteşte profetul. Şi peste vise şi-obide,
prin bâlciul furnicător, îndesat ca un ciucur,
barbă-n curbare, cruce de foc, picioare
goale-n crepide,
glăsuieşte-n ger şi toţi spun: iată-l pe
Bucur! Bucur!
 
El glăsuieşte apocaliptic în târg la Râşcani, unde
cu bunii în caleaşcă maică-mea încă-i o copilă,
 
pocăiţi-vă, zice, soarele vostru de voi înşivă
se ascunde,
vin zile de-apoi, şi-or fi, şi ne-or lipsi de milă,
 
pocăiţi-vă,
voi aprinzând mânia Domnului Dumnezeu sfântul
şi de la voi întorcându-şi el faţa,
hăurile s-or căsca şi-n hăuri scapă-or pământul,
şi unul scarabeul va fi, şi una bezna, şi gheaţa.
 
Şi generalul insistă: aduceţi, aduceţi furtunul!
Dogor e, robinetele varsă roşcate nisipuri.
Deziluzie-a tuturor, viitorul îşi scuipă ajunul
chiar în curtea cu grădinarul frânt între şipuri,
 
chiar unde platanului coaja pe trunchi îi crapă
şi el nu va mai filtra-n spaţii lumeşti respiraţii,
şi unde izvoarele se identifică prompt
cu tunul de apă,
vărsând sudori mitingurile, poliţaii, soldaţii...
 
Am grijile ploii
 
1990
 
 
 
Gheorghe VODĂ
 
Mustrare
 
Azi noapte
mă trezi din somn
la „celular”
ziua de mâine.
Zise:
Gheorghe,
 nu mai vreau să pierd
timpul cu tine.
Ţi-am dat
şase decenii şi cinci ani,
crezând
că vei câştiga ceva bani.
Vei lua un prieten,
pe cartea aia,
cum spusesei,
scrisă pe nemâncate,
să te saturi,
să te saturi
şi tu o dată.
Minciunosule!
Nu mai vreau să pierd
timpul cu tine.
Stai acolo, absent
în eternul tău prezent,
neruşinatule!
 
 
Un singur dor
 
Daţi-mi voie să cânt
Din frunză.
Cuvintele nu au culoarea
sincerităţii lor.
 
E luna mai şi vreau
Să mă satur de viaţă.
Daţi-mi voie...
 
 
 
Nicolae ESINENCU
 
Cuiul naţiunii
 
Moş Ion,
Dumneata eşti
Cuiul Naţiunii.
 
Dacă te rupi Dumneata, moş Ion,
S-a rupt
Cuiul Naţiunii.
 
Să-l păzim pe moş Ion,
C-am rupt
Cuiul Naţiunii.
 
 
Timp nefolosit
 
De când am descoperit
Sub o piatră
Timp nefolosit,
Umblu şi tot cosesc pietrele.
Care, bre, n-are timp?
Poftim!
 
 
Cub de linişte, cub de singurătate
 
M-am retras într-un
Cub de linişte,
Într-un cub de
Singurătate.
 
Cineva zgârie încet
Cu unghia
Cubul.
 
Tu?
 
 
 
Leonida LARI
 
Cod
 
Fraţii mei de sânge, plânşii mei de stea,
Strângători de suflet, lăsători de vrere,
Nu-i nici o durere care ne-ar uita,
Nu-i nici o durere.
 
Fraţii mei de sânge, prinşii mei de lut,
Roditori de pâine, neavani de nume,
Nu-i un neam pe care să nu-l fi-ncăput,
Nici un neam pe lume.
De-ncercări atâtea câte ne-au încins,
Fără să ne scadă greul din simţire,
Nu e nici o stare care-n necuprins
N-am avea-o-n fire.
 
Călători prin viaţă ca-ntr-un cerc vrăjit,
Întăriţi de aştri că ieşire este,
Nu e nici o veste ce ne-a ocolit,
Nu e nici o veste.
 
Şi fiindcă toate le prefacem cânt,
Şi fiindcă răul îl curmăm cu bine,
Nu e nici o jertfă care pe pământ
Nu ne-ar aparţine.
 
Fraţii mei de sânge, de-am ajuns aci,
De ne este codul de-o putere-aparte,
Nu e nici o moarte care ne-ar muri,
Nu e nici o moarte.
 
 
Pădure de acasă
 
Pădure de acasă, tânără,
cu o driadă legănându-se în frunziş
pe o rază trecută prin lacrima mea.
 
Lan dulce-amărui de floarea-soarelui
cu trupul meu îngropat în ţărâna moale
ca un corn bântuit de sunete.
 
Şes vesel, zăpăcit de copii şi de miei,
drum obosit, abia cotilindu-se spre sat
cu bătrâne venind de la târg.
 
Luaţi-mă înapoi, neapărat luaţi-mă
să aleg încă o dată calul cel mai umil
din grajdul tatălui meu.
 
 
 
Serafim BELICOV
 
Oraşe plecate la ţară
 
Mâine vom fabrica tichete
pentru mersul pe jos
uitând transportul în comun.
Oraşele neîmbulzite în troleibuze
vor ajunge de la serviciu în suburbii
o dată cu cântatul cocoşilor.
 
La fiecare intersecţie de străzi
va fi postat câte-un robot
gata să te amendeze
dacă nu respecţi legea
compostării tichetelor
la doi-trei kilometri
făcuţi cu paşii.
 
În caz de nesupunere
vei fi lovit cu bastoane de cauciuc
peste faţă de către mercenarul
lăsat să facă ordine
în dezordinea mişcării turbate,
copiind-o de fapt pe cea a troleibuzelor
dispărute ca într-o antichitate.
 
Şi nici nu vom prinde de veste
cum oraşele obişnuite cu îmbulzeala
din troleuri cu stopările involuntare
îşi vor ridica foarte curând pe spate
toate cele avute şi-ncă ne-avute
şi vor reveni la seninele matrici,
la cele necoapte, pe-un spic invizibil lăsate,
la cele multe, departe, aproape, durute.
 
Câştigate de sat,
juma’ din oraşe-ntr-acolo-s şi plecate.
 
 
Procesul lui Narcis
 
Vin să v-anunţ: renunţ
la milenara mea preocupare
dintr-un motiv banal,
dar totodată grav,
că altă-alegere nu este.
 
Căci, de o vreme lungă,
uitându-mă în apa mea,
nu pot să-mi identific faţa
din cauza crâncenei desimi de feţe.
 
Tot m-am gândit: copii nu am,
de unde, naiba, s-au plodit atâţia
şi toţi furându-mi numele. De ce
narcis urma să fie unul, unul singur;
pe când acuma, fiecare ins adevărat
cu siguranţă e dublat
de un Narcis.
De-aceea renunţ pân’ şi la
nume.
Renunţ la tot, acesta mi-i protestul!
 
Deunăzi, într-un secol,
în semn de alt protest,
am aruncat o piatră în blestemata apă
şi împrejuru-ntreg fu mutilat
de cioburile feţelor stătute.
Eu vă anunţ: renunţ, renunţ!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog