Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CETĂŢENI DE ONOARE

Eugeniu Coşeriu în vechea cetate de scaun a Ţării Româneşti

Petre Gheorghe BÂRLEA

Alte articole de
Petre Gheorghe BÂRLEA
Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XIII, 2003

Pentru tipar

L-am cunoscut pe Eugeniu Coşeriu departe de ţară, tocmai în Insulele Canare. Participam la un Colocviu Internaţional de Semantică, organizat de către Universitatea La Laguna-Tenerife, cu ocazia centenarului apariţiei cărţii Essai de Sémantique (1897) a lui Michel Bréal, fost profesor aici, o vreme. Eugeniu Coşeriu se afla la colocviu, ca invitat special, alături de alţi lingvişti de seamă, pe care organizatorii reuşiseră să-i strângă acolo, pentru o săptămână (Francisco Rodríguez Adrados, Bernard Pottier, Horst Geckeler, Alberto Bernabé, Benjamin García Hernández, Gregorio Salvador, Ramon Trujillo, Gerd Wotjak ş.a.). Se vedea clar că, pe lângă respectul datorat teoriilor sale lingvistice, în general, hispanicii, aflaţi în număr mare, bineînţeles, acolo, îl iubeau pentru studiile sale scrise direct în spaniolă, publicate întâi în spaniolă, unele, şi pentru spaniola pe care o vorbea atât de frumos.
Comunicarea sa, prezentată imediat după alocuţiunile de deschidere a Colocviului, a avut ca temă contribuţia lui Lazăr Şăineanu la apariţia semanticii, ca ramură de sine stătătoare a ştiinţei cuvântului. Cu date şi argumente certe şi solide, E. Coşeriu făcea cunoscut celor ce nu cunoşteau încă acest adevăr, că semantica s-a născut în spaţiul lingvisticii româneşti, cartea lui Lazăr Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbii române…, 1887, apărând cu zece ani înaintea Semanticii lui Bréal. De fapt, lucrarea lui Şăineanu apăruse încă în 1885, ca teză de licenţă, distinsă însă cu Premiul „Hillel”, ca tratat ştiinţific.
L-am abordat în pauză şi apoi ne-am revăzut în toate zilele colocviului. M-a impresionat de la început mulţimea de cunoştinţe pe care o avea despre rolul Târgoviştei în istoria social-politică şi culturală a românilor. Curând aveam să constat că ştia foarte bine, până la amănunte accesibile numai specialiştilor, întreaga istorie a României, cu informaţii din ţară şi din afara ţării. Studiase nu numai tratatele şi sintezele mari, ci şi documente originale, surse de primă mână, pe care le abordase cu instrumentele de cercetare ale lingvistului, dar cu interesul cărturarului patriot care a fost. Avea, în plus, o perspectivă largă în aprecierea evenimentelor, personalităţilor etc., perspectivă asigurată, pe de o parte, de formaţia sa filosofică, pe de altă parte, de o bună cunoaştere a istoriei universale. Căci, de citea ori începea studiul unei limbi, şi n-au fost deloc puţine, o făcea temeinic, însuşindu-şi sistematic şi cunoştinţele necesare despre istoria, geografia, cultura şi civilizaţia comunităţii vorbitorilor respectivei limbi.
Aşa încât evocarea Târgoviştei a constituit pentru mine un atú în apropierea de Coşeriu, căci căldura cu care enumera fapte şi nume din trecutul Vechii Cetăţi de Scaun a Ţării Româneşti a topit gheaţa unei astfel de întâlniri, atenuându-mi considerabil emoţia şi ajutându-mă să fac faţă, măcar în mică măsură, discuţiei pe care am provocat-o. Cei din preajma sa, foşti colegi, doctoranzi, studenţi – unii deveniţi ei înşişi, între timp, mari personalităţi şi creatori de şcoli lingvistice în centre universitare din Europa, America Latină, Africa, până în îndepărtata Japonie – îl priveau cu admiraţie, puţin uimiţi de limba stranie, vizibil romanică însă, pe care o vorbea cu subsemnatul.
Ne-am revăzut în România, la Constanţa. Trebuie să precizez aici că îl mai văzusem şi ascultasem la Constanţa, cu ocazia ediţiilor Colocviului de Lingvistică Integrală (Studii Coşeriene), organizate în acea vreme de către prof. dr. Marin Mincu, în cadrul Cursurilor de Vară de la Universitatea „Ovidius”. Dar în ediţiile dinainte de 1999 nu avusesem ocazia să-i vorbesc. De data aceasta, discuţia a pornit chiar de la referirile pe care le făceam la două studii coşeriene în comunicarea mea despre exprimarea opoziţiilor lexico-semantice în latină. Profesorul voia să ştie dacă cercetările mele confirmau sau nu o ipoteză pe care o lansase, în trecut, despre o anumită valoare a negaţiei în câteva expresii latineşti. Era un amănunt cu totul minor, căci studiul coşerian cu pricina trata, în principal, un alt aspect, aşa că mirarea mea că îşi amintea un detaliu dintr-un articol publicat în urmă cu zeci de ani n-a fost deloc mică. Întâmplător, am fost în măsură să-i confirm ipoteza, din punctul meu de vedere, fapt ce i-a dat o mare satisfacţie. Solida sa pregătire, experienţa, fina intuiţie lingvistică îşi spuseseră cuvântul şi în această chestiune minoră, repet, dar nu lipsită total de semnificaţii pentru descrierea mecanismelor limbii. Din nou, constatam, pe de altă parte, că avea o memorie de invidiat, cu nimic alterată de venerabila vârstă pe care o avea deja, în 1999, spre acel sfârşit de veac şi de mileniu.
În zilele următoare, am pus la cale prima vizită la Târgovişte, vizită care s-a şi concretizat în mai puţin de o săptămână după încheierea Colocviului de la Constanţa.
Timp de câteva zile, cât a durat acest prim contact cu Târgoviştea, l-am găzduit în casa mea, bucurându-mă de plăcerea cu care savura bucatele gătite de soţia mea, de farmecul intelectualului care ştia să-şi etaleze în modul cel mai agreabil vasta-i cultură, de curiozitatea cu care răsfoia cărţile din bibliotecă, dar mai ales de comentariile pe care le făcea pe marginea câte unei cărţi.
Emoţia cu care a păşit pragul muzeelor, caselor memoriale, mănăstirilor, bisericilor din vechea capitală era mai degrabă a unui tânăr învăţăcel decât a unui venerabil savant. La Curtea Domnească am întârziat o după-amiază întreagă, printre „ruinurile Târgoviştei”. A recitat fără greş din poeziile lui Cârlova, Heliade-Rădulescu, Gr. Alexandrescu, l-a copleşit pe ghid cu întrebări, a făcut el însuşi completări şi observaţii la aproape fiecare informaţie care i se dădea. În aceeaşi manieră au decurs vizitele la Muzeul Scriitorilor, la Muzeul Tiparului şi al Cărţii Vechi Româneşti, în zilele următoare. Am aranjat primiri de protocol la Maica Stareţă Eufrasia, de la Mănăstirea Dealu, precum şi la vrednicul de amintire Î.P.S. Vasile Costin, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Muscelului. Din nou, m-a uluit pregătirea pe care o avea într-un domeniu „colateral” specialităţii sale. Cunoştea bine textul Bibliei, istoria bisericii ortodoxe române, cultura veche, religioasă românească şi şi-a uimit gazdele cu prezentarea succintă a rezultatelor, studiul său despre evoluţia lingvistică a Rugăciunii Împărăteşti în română şi în limbile romanice. În treacăt fie spus, am remarcat că savantul respectat în întreaga lume şi pe deplin conştient de valoarea sa nu s-a sfiit să sărute mâna Maicii Stareţe şi nici pe cea a Vlădicii Vasile, rod al educaţiei primite în copilărie şi adolescenţă, dar şi al bunei cunoaşteri a canoanelor bisericeşti.
Întrucât eram în plină vacanţă de vară, prima prelegere pe care a ţinut-o Eugeniu Coşeriu la Târgovişte s-a desfăşurat într-o sală a Bibliotecii Judeţene, care era şi sediul Bibliotecii Centrale Universitare, în acelaşi timp. Am organizat în pripă o întâlnire pe tema „Locul limbii române în lume”, cu participarea unui mic număr de studenţi, asistenţi şi profesori universitari, ziarişti şi scriitori locali, public divers aflat în urbe. Întâlnirea a fost pe cât de intimă, pe atât de caldă şi prietenească. Impresionat de un panou care înfăţişa chipuri de domnitori şi cărturari rezidenţi la Târgovişte, Profesorul a făcut nişte aprecieri care i-au câştigat definitiv pe localnici. Prelegerea a fost urmată de discuţii ce s-au prelungit până seara târziu. Vastitatea cunoştinţelor, judecăţile profunde, tranşante, dar sincere şi bine argumentate, citatele nesfârşite din memorie, din scrierile nu numai poetice, ci şi din proza românească au produs un efect puternic asupra asistenţei.
În ultima zi a sejurului târgoviştean din acea vară, Profesorul a vizitat şi Universitatea. Îi propusesem deja să ţină un curs sau două la tânăra noastră Universitate, care avea nevoie de personalităţi în jurul cărora să se formeze studenţii, cadrele didactice. Desigur, am adăugat, Universitatea „Valahia” Târgovişte nu avea nici tradiţie, nici statut definitivat, în comparaţie cu universităţile din ţară şi mai ales cu cele din străinătate prin care a trecut. Mi-a mărturisit atunci, cu tristeţe şi nedumerire, că este pentru prima oară când i se solicita o asemenea colaborare în România. Desigur, i se conferise deja titluri de Doctor Honoris Causa, începând cu cel din 1968, al Universităţii din Bucureşti, fusese invitat peste tot în ţară să ţină prelegeri, să prezideze colocvii, ba chiar avusese o experienţă (repede curmată, dacă am înţeles bine) de director onorific al Institutului de Lingvistică al Academiei Române. Dar nici una dintre universităţile româneşti nu i-a propus să ţină un curs complet, ca profesor asociat sau măcar ca profesor-invitat. Se simţea în putere să facă acest lucru şi era evident pentru oricine că o putea face mai bine decât mulţi, foarte mulţi dintre noi, titularii diverselor catedre de lingvistică din ţară. Avea încă o putere de muncă ieşită din comun, fără să mai vorbim despre experienţa la catedră şi nivelul ştiinţific al cursurilor sale. Pentru noi, o asemenea colaborare era, pe cât de utilă, pe atât de onorantă.
Acestea fiind datele, întâlnirea cu rectorul de atunci al Universităţii „Valahia” Târgovişte a fost scurtă, dar foarte eficientă. Deşi reprezenta un alt domeniu de activitate, prof. dr. ing. Florea Oprea a acceptat pe loc, cu perfectă intuiţie şi cunoaştere a valorilor şi cu hotărârea care îl caracterizau în astfel de situaţii-cheie, toate condiţiile formulate deschis, elegant, ferm de către distinsul oaspete. Era vorba, evident, despre condiţiile materiale ale colaborării, respectiv transportul, cazarea, masa, salariul pentru cele două perioade de câte circa trei săptămâni fiecare, în care urma să vină la Târgovişte, câte una pe semestru universitar.
În ceea ce priveşte conţinutul activităţii didactice, am convenit să înceapă cu un curs de Lingvistică generală, la anul I, pentru ca în semestrul următor să continue cu un curs de Gramatică comparată a limbilor romanice, altul de Filosofie a limbajului, şi, în sfârşit, un curs de Limba română, cu privire specială asupra textelor vechi.
Numărul mare de studenţi, de la toate facultăţile şi secţiile, care umpleau amfiteatrul dovedea că cel care vorbea îşi cunoştea bine şi disciplina de studiu şi meseria de dascăl. După câteva minute de punere în temă, expunerile sale se desfăşurau sistematic, logic, în ciuda tuturor parantezelor şi divagaţiilor pe care le făcea. Bănuiam că unele dintre acestea aveau menirea să satisfacă şi dorinţele studenţilor de la facultăţile de istorie, teologie etc., care veneau la curs doar de dragul prelegerii în sine. De fapt, toate lecţiile sale se transformau în expuneri de filosofie a limbajului. Ştia însă să o facă păstrând un permanent echilibru între capacitatea de înţelegere a auditoriului şi rigoarea ştiinţifică a unui expozeu academic. În sală se aflau, de obicei, şi cadre didactice de la catedrele de litere, ştiinţe umanistice, limbi străine, pedagogice, uneori şi de la catedrele de ştiinţe tehnice, plus ziarişti, diverşi invitaţi etc. Profesorul era vizibil satisfăcut când tinerii care nu mai apucau loc în sală cereau voie să vină în jurul catedrei, iar unii se aşezau de-a dreptul pe parchet, lângă tablă. Am avut ocazia să-l aud povestind, în mediile cu care se întâlnea în ţară, pe unde l-am însoţit în câteva rânduri, despre „îmbulzeala” studenţilor de la Târgovişte. (Profesorul mă va ierta, poate, de acolo unde se află acum, dacă mărturisesc şi eu că, văzând satisfacţia cu care indica un locşor liber în sală câte unui întârziat, nu am planificat niciodată cursurile sale în cel mai mare amfiteatru disponibil la acea vreme în universitate.) Discuţiile continuau la masă, unde aveam grijă să fie însoţit de câte doi-trei colegi mai tineri, apoi la întâlnirile de la bibliotecă, în interviurile date în redacţiile ziarelor, la posturile de radio şi televiziune.
Cu timpul, a devenit un personaj cunoscut în oraş. Fusese primit la Primărie, într-o şedinţă de Consiliu Local, se întâlnise cu diverse personalităţi, devenise familiar personalului de la hotel şi de la cele două restaurante cu care Universitatea „Valahia” Târgovişte are şi acum un contract deschis. I se cunoşteau gusturile, preferinţele, în camera de la hotel i se instala întotdeauna o masă comodă pentru scris şi o veioză bună. Într-o primăvară a locuit în apartamentul de protocol al prorectorului de atunci, actualul rector, prof. dr. Ion Cucui. A apreciat aerul curat al locului, dar prefera prezenţa oamenilor, aşa încât în semestrul următor a revenit în oraş. Prefera transportul cu „Dacia” unui fost student la Teologie, pr. Răzvan Ioniţă, în a cărui pricepere avea mare încredere, se împrietenise cu ziariştii şi poeţii locali. Mihail I. Vlad îi dedica numere întregi din „Târgoviştea” sa, nelipsitul G. Coandă îl vâna pentru interviurile sale cu „celebrităţi” ale vremii. Se ataşase atât de mult de oraş încât se gândea tot mai frecvent să-şi cumpere o casă şi să se stabilească aici.
Până să ia o hotărâre definitivă în acest sens, maşina lui Răzvan îl ducea periodic la Bucureşti, la domiciliul surorii sale, la Academia Română, la Casa Oamenilor de Ştiinţă, sau la Cluj, Iaşi, Arad, Piteşti, Sibiu etc., unde era invitat pentru diverse activităţi. După trei ani de colaborare cu Universitatea „Valahia” Târgovişte, ne-a întrebat dacă avem ceva împotriva stabilirii unei colaborări similare, ca profesor asociat cu alte universităţi. Pentru prima dintre ele am făcut eu însumi demersurile necesare, cu colegii şi prietenii mei, prof. dr. Ştefan Găitănaru şi conf. dr. Gheorghe Bănică, acesta din urmă fiind cel care şi-a asumat întreaga responsabilitate a organizării sejurului Profesorului la Piteşti. Evident, pentru tânăra şi modesta noastră universitate, titlul de glorie pe care ni-l făcusem din a avea un asemenea asociat începuse să fie împărţit, întâi cu Piteştiul, apoi cu universităţile din Arad, Oradea etc. Oricum, atâta timp cât puterile îi permiteau să facă un asemenea efort, prezenţa Profesorului printre studenţii români de la orice universitate a ţării nu putea fi decât benefică.
Dar Profesorul călătorea pe distanţe mult mai mari. Corespondenţa care îi sosea pe adresa Universităţii „Valahia” Târgovişte îi aducea invitaţii în Spania, Italia, Franţa, Bulgaria, Ungaria, Argentina, Rusia, Japonia etc., pentru conferinţe, comisii de doctorat, conferiri de titluri academice, şedinţe ale societăţilor şi instituţiilor ştiinţifice din care făcea parte, pentru definitivarea unor traduceri din opera sa ş.a.m.d.
Curând însă, toate aceste eforturi, cumulate, şi-au spus cuvântul. În iarna anului 2000 a făcut o formă gravă de pneumonie, care l-a ţinut în casă, în Germania, timp de câteva luni. Apoi şi-a reluat activitatea, deşi, după o călătorie în Basarabia natală, acuza dureri de stomac.
Invitasem deja la Târgovişte un prieten comun, pe clasicistul spaniol, Benjamin García Hernández, de la Universitatea Autonomă Madrid, căruia Universitatea „Valahia” Târgovişte i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa în aceeaşi şedinţă cu Profesorul însuşi. Acesta avea cultul prieteniei, se străduia să apropie între ei oameni pe care îi considera compatibili, dedicaţi cauzei comune a Cuvântului. Printre alte asemenea fapte, nu pot uita că prin prof. Coşeriu l-am cunoscut pe prof. dr. Mircea Borcilă, de departe, cel mai bun exeget al operei coşeriene, dincolo de calităţile sale generale de lingvist, de cărturar şi de om. Plănuiam organizarea unor cursuri de vară la Târgovişte, a unor colocvii care să-i strângă la un loc pe cât mai mulţi dintre truditorii pe tărâmul ştiinţei limbii. Am şi reuşit, până la un punct, câte ceva. În mai 2001 am organizat un Colocviu cu tema „Latinitate – romanitate – românitate”, cu ocazia primei ediţii a Zilei Mondiale a Latinităţii (15 mai). Celelalte au rămas în fază de proiect… Pentru că, din păcate, boala care avea să-l răpună s-a reactivat, într-o ultimă lungă, dar fatală fază, tot la Târgovişte.
În acelaşi mai 2001, a apărut la curs obosit şi îngrijorat. Avusese o noapte agitată, ceea ce nu i se întâmplase prea des. A insistat, totuşi, să-şi ţină cursul, pentru că nu concepea nici măcar să întârzie sau să iasă cu câteva minute mai devreme, necum să „sară” peste un curs. Abia după aceea am reuşit să-l conduc la un consult medical. Primele investigaţii i-au îngrijorat pe medici, care i-au propus să rămână internat câteva zile. Profesorul a refuzat categoric. Şi-a ţinut şi cursul de după-amiază, cu care încheia seria prelegerilor din acel an (şi, din păcate, seria tuturor cursurilor ţinute cu atâta strălucire la Târgovişte sau pe orice alt meridian). L-am însoţit din nou la spital. Se simţea mult mai bine acum. Când dr. Georgeta Dumitrache şi colegele ei i-au explicat ce conţine reţeta pe care între timp i-o eliberaseră, împreună cu rezultatele tuturor analizelor făcute, Profesorul a întrebat, cu o mină serioasă, de ce nu i-au prescris şi un vin roşu, aşa cum procedaseră şi medicii din Spania. (Cu ocazia aceea, am aflat că mai avusese o asemenea criză, cu un an înainte, la Madrid.) Neştiind dacă glumea sau vorbea serios, doctoriţele i-au răspuns, destul de fâstâcite, că vinul roşu nu figurează printre medicamentele ce pot fi recomandate într-o reţetă scrisă şi semnată de către un medic din România….
Vitalitatea extraordinară, forţa interioară şi dotarea biologică de excepţie au învins încă o dată atacurile bolii şi ale timpului.
Pe deplin restabilit, Profesorul a decis că şirul de manifestări pe care le pregătisem pentru a marca sărbătorirea apropiatei împliniri a vârstei de 80 de ani putea începe, la Târgovişte, aşa cum stabiliserăm din vreme. Bucuria cea mare însă, care i-a şi dat, cu certitudine, puterea de a depăşi repede acea criză rău prevestitoare, era că seria manifestărilor aniversare urma să continue în Basarabia, la Universitatea şi la Liceul din Bălţi, precum şi la baştină, în satul Mihăileni. După mai multe discuţii cu sora Profesorului, care se simţea prea slăbită ca să-l însoţească, dar care a acceptat că nimeni nu-l va putea opri să facă el însuşi acea călătorie, am pornit spre Bălţi, împreună cu prof. dr. Victor Grecu, sosit special de la Sibiu la Târgovişte pentru acest voiaj. Periplul lung, obositor, dar emoţionant pentru Profesor, avea să continue apoi cu popasuri la Galaţi, Chişinău, Bucureşti. A fost primit cu toate onorurile cuvenite, peste tot, de la studenţi până la şefii de stat, din cele două state româneşti.
La cursurile din toamnă nu a mai putut veni. Am discutat doar la telefon, în mai multe rânduri. Continua să facă planuri îndrăzneţe. Materia pe care ar fi trebuit s-o predea în octombrie va fi reportată în mai, spunea. Tot atunci ar fi corectat şi eboşa unui curs, ţinut în anul anterior, redactat „la prima mână” de câteva studente, după notiţele din caietele lor şi după câteva înregistrări pe bandă magnetică. Dar mai ales, ţinea să-l invităm la Universitatea „Valahia” Târgovişte pe fostul său elev, excelentul romanist şi românist prof. Hugo Dietrich, căruia ar fi urmat să-i acordăm titlul Doctor Honoris Causa. Printre altele, avea grijă să stabilim, pentru cursurile şi celelalte activităţi ale sale, un interval de timp, în mai-iunie, cât mai apropiat de vremea când se coc cireşele pe Valea Dâmboviţei. Nici unul dintre aceste proiecte nu a mai putut fi realizat. Ultima sa legătură cu Târgoviştea a fost tot prin telefon, în toamna anului 2002. Mi-a dictat un mesaj de felicitare, cu ocazia sărbătoririi primului deceniu de activitate a Universităţii „Valahia” Târgovişte. O menţiune în prima Istorie a Universităţii, câteva imagini pe un panou fotografic, cărţile cu autograf din Biblioteca instituţiei şi, desigur, ecoul cursurilor ţinute, modelul Cărturarului-Dascăl, îi vor păstra neştearsă amintirea în Vechea Cetate de Scaun a Ţării Româneşti.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog