Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RESTITUIRI

Se auzea cîndva la Chişinău un Cuvînt Moldovenesc...

Vlad POHILĂ

Alte articole de
Vlad POHILĂ
Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Aflat în drumeţie prin Basarabia, la începutul secolului trecut, Nicolae Iorga, fireşte, dorea să ia cunoştinţă şi de presa periodică ce se edita aici, eventual în limba băştinaşilor. „Tocmai se vînd pe Alexandrovscaia gazetele, de nişte hamali greoi cu şăpci, ruşi care ştiu şi ceva „moldoveneşte”. Au ziare din Kiev, din Odesa, din „Iujno-Rossia”, din această Rusie de Jos, în care intră şi gubernia Basarabiei. Besarabeţ-ul pare că-l văd la unul, dar, cînd îl cer, mi se oferă altă foaie, Drugu (...)”.
Parcă Marx sau Engels a zis, nu? – că istoria se repetă de două ori: o dată ca farsă, şi a doua oară ca tragedie.... Era anul 1904 cînd scria Nicolae Iorga rîndurile de mai sus, pentru viitorul studiu Neamul românesc din Basarabia, tipărit un an mai tîrziu la Iaşi. Şi atunci, ca şi acum, pe bulevardul central al Chişinăului se vindeau gazete – cîte vrei şi de oriunde dinspre Răsărit, dar şi locale, în limba „muscălească”. Trecerea anilor a făcut, totuşi, anume rectificări: prezenţa ziarelor şi revistelor ruseşti, fie de la Răsărit, fie din capitala basarabeană, a crescut vertiginos. Ce-i drept, în condiţiile în care văd lumina tiparului mai multe publicaţii periodice şi în limba băştinaşilor. „Ba chiar foarte multe!”, ar exclama cineva, poate cu invidie, poate cu încîntare. Şi ar fi incorect să nu-i dăm dreptate, mai ales dacă ne amintim de teoria relativităţii cu care a devenit celebru Albert Einstein: doar pe timpul cînd faimosul cărturar şi patriot străbătea, semiclandestin, pămînturile basarabene, aici nu apărea nici un ziar în limba majorităţii româneşti a provinciei.
Basarabia, emblematicul deschizător de drumuri în presa naţională din spaţiul pruto-nistrean, avea să vadă lumina tiparului abia în luna mai 1906; alt ziar, Moldovanul – din primele zile ale anului următor, 1907; „jurnalul bisericesc” Luminătorul – peste încă un an – în 1908.
Pînă la tulburele an 1917 – cînd la Chişinău, dar şi în toată provincia, au început a răsări, aidoma mugurilor în luna lui Prier, ziare şi reviste ruseşti de cele mai incredibile orientări, dar şi o serie de periodice cu o subliniată tentă naţional-democratică, în limba română – reacţiunea rusă, deranjată rău de avîntul spiritului naţionalist, crease, se pare, un vid, sau, de vreţi, un zid în faţa doritorilor de a comunica şi prin intermediul cuvîntului scris cu populaţia istovită de un secol lung de ocupaţie muscălească.
Totuşi, în acest răstimp au mai apărut la Chişinău cîteva organe de informare vrednice de a fi menţionate în analele presei basarabene. Făclia Ţării din 1912 a fost stinsă după chiar apariţia primului său număr – evident, nu pentru simpatii faţă de imperialismul rus. În anul următor, mai exact în luna mai 1913, la Chişinău îşi anunţa apariţia o altă revistă, Cuvînt Moldovenesc, poate cea mai norocoasă publicaţie naţională din Basarabia, căci a ajuns să-şi vadă realizate opţiunile (libertatea asociaţiilor naţionale şi democratice, învăţămîntul, presa şi serviciul divin în limba băştinaşilor, utilizarea alfabetului latin, dreptul de a purta şi arbora Tricolorul ca steag naţional şi de a intona public Imnul „Deşteaptă-te, române!” etc.), inclusiv opţiunea cea mai mare, cea mai arzătoare: Unirea din 27 martie / 9 aprilie 1918. Căci, aşa cum aprecia unul dintre fruntaşii mişcării naţional-democratice de la noi, Pan Halippa, „pînă la 1917, Cuvînt Moldovenesc a fost singura candelă naţională în Basarabia”. Iar colegul său de aspiraţii, Ştefan Ciobanu, alt basarabean remarcabil prin sinceritatea şi intransigenţa cu care promova românismul, i-a dat publicaţiei o notă şi mai înaltă, scriind că „n-a fost chestiune mai mult sau mai puţin importantă ce privea viaţa românilor basarabeni, care să nu fi fost atinsă de Cuvînt Moldovenesc”. Avea o echipă formidabilă, cu adevărat de elită: Vasile Stroescu, Nicolae Alexandri, Simion Murafa şi Pan Halippa ca redactori; iar în calitate de colaboratori permanenţi – pe Alexe Mateevici, Tudose Roman, Ion Pelivan, Vasile Harea, Ion Buzdugan şi alţi basarabeni, cărora li se alătură, din 1917, Onisifor Ghibu.
De fapt, Cuvînt Moldovenesc nu a fost un singur organ de presă, ci un adevărat „holding de presă”, cum s-ar spune astăzi (ţinînd seamă, fireşte, de anvergura ce i-o permiteau exigenţele epocii). De la 1 ianuarie 1914 comitetul de redacţie al revistei începe să editeze şi o „gazetă săptămînală pentru Moldovenii din Basarabia şi de peste Nistru”, cu acelaşi titlu, şi tot din acel an mai scoate, cu aceeaşi denumire, un calendar, care, ceva mai jos, va constitui obiectul atenţiei noastre.
Nu vom exagera spunînd că această „Sfîntă Treime” a presei naţionale din Basarabia aflată sub stăpînire rusească a fost, într-o epocă decisivă pentru existenţa noastră ca parte a românimii, un far ale cărui raze se întindeau, de la Chişinău, spre toate oraşele şi judeţele provinciei, pînă în cele mai îndepărtate comune, din preajma Hotinului sau a Cetăţii Albe. Din aprilie 1917, ziarul Cuvînt Moldovenesc devine organ de presă al Partidului Naţional Moldovenesc, din care, se ştie, a răsărit Sfatul Ţării. În această ipostază, publică materiale despre şi de la congresele ostaşilor, ţăranilor, învăţătorilor, studenţilor, cooperatorilor etc. basarabeni, comentează amplu şi pe înţelesul tuturor revendicările acestora, care prevedeau nu numai uşurarea condiţiilor de viaţă, dar şi stoparea rusificării, legalizarea drepturilor de a folosi limba maternă, alfabetul latin, de a avea drapelul şi imnul naţional... Amintim că în Cuvînt Moldovenesc s-a tipărit, la 21 iunie 1917, poemul Limba noastră de Alexe Mateevici. Încă în 1914 revista publicase cu rol de slogan aceste versuri de St. O. Iosif: „Va răsări cîndva şi steaua / acestui neam nefericit”, urmate de numeroase poeme şi nuvele de scriitori clasici şi contemporani, povestiri şi documente din istoria neamului românesc.
Un laitmotiv al preocupărilor redacţiei l-a constituit de-a lungul anilor de apariţie „dilema” moldoveni / români. Iată ce scria în acest sens, în 1917, Cuvînt Moldovenesc: „De o sută de ani ne-au fost astupate gurile să nu putem grăi cu fraţii noştri. De acum lacătele de la gură ne-au căzut şi strigăm din răsputere ca să ne recunoaştem fraţi cu toţi românii din toate ţările. Noi sîntem români basarabeni din acelaşi sînge cu românii transilvăneni, bănăţeni şi maramureşeni, cu românii din România”. Era, se vede, o frumoasă obsesie a timpului să se repete aceste adevăruri, doar, parcă nu aceeaşi declarase şi preotul poet Al. Mateevici, fiind frenetic aplaudat de participanţii la Congresul Învăţătorilor Basarabeni, din luna mai 1917? Astăzi, cînd printr-o amară ironie a sorţii, aceste axiome se mai vor repetate, cei care au alergie la ele scriu în ziare oficiale şi în monografii pseudoacademice, vorbesc de la cele mai puternice microfoane că în 1917-1918 trezirea conştiinţei naţionale şi opţiunea pentru Unirea Basarabiei cu România s-a făcut sub influenţa („nefastă”, desigur!) a unor purtători de cuvînt veniţi din România sau, şi mai şi – sub presiunea unor purtători de armă, tot de peste Prut veniţi. Falsitatea acestor „teorii” o dezgolesc chiar şi puţinele publicaţii periodice naţionale, apărute anterior în Basarabia, cînd trecea extrem de anevoios Prutul spre Chişinău orice ziar, orice carte, ca să nu mai zic de vreun „misionar” din Vechiul Regat. (Cine crede altfel, nu are decît să (re )citească jurnalul de călătorie în Basarabia al lui Nicolae Iorga, la care ne-am referit în chiar debutul acestui articol). De ce a publicat, în 1907, ziarul Basarabia, în prima pagină, imnul Deşteaptă-te, române!, cînd putea, la o adică, să insereze, „patriotic şi fără probleme”, o versiune „moldovenească” a imnului imperial Doamne, ocroteşte-l pe ţar...? De ce a tipărit Făclia Ţării un editorial (unicul! pentru că după aceasta publicaţia a fost suspendată de „miloasele” autorităţi ţariste) din care reieşea că Ţara basarabenilor este alta decît „imperiul fără început şi sfîrşit” şi anume: un pămînt dinspre Vest, cu aceleaşi biserici, cu aceleaşi privelişti, cu aceleaşi datini, dar principalul, cu aceeaşi istorie şi limbă, ca şi spaţiul geografic pruto-nistrean? În fine, de ce tipăreau calendarele Cuvînt Moldovenesc date generale despre ţările lumii (inclusiv despre Imperiul Rus), şi materiale amănunţite despre Regatul Român?
Am descoperit în fondul de carte rară al bibliotecii de la Casa Limbii Române „ediţia a treia”, pentru 1916, a Calendarului Moldovenesc, „alcătuit de redacţia Cuvîntului Moldovenesc”. Este tipărit cu litere chirilice (mai exact, ruseşti), însă materialele sînt scrise într-o română impecabilă, dacă facem abstracţie de unele rusisme ce se strecurau, fireşte, în textele din presa basarabeană a epocii, ca să dispară în 1918, pînă în iunie 1940, cel puţin: kaznaceistva = administraţie financiară, convert = plic, perevod = mandat poştal, uezd = judeţ, voloste = plasă „subunitate administrativă” etc. Precizăm că „ediţia a fost alcătuită” în 1915, pe vreme de război, cînd influenţa, „presiunea” românească putea trece Prutul la fel de greu ca şi cu un deceniu în urmă, cînd ne vizita plaiurile şi sufletele, mai mult pe furiş, marele Nicolae Iorga. Această dificultate se explica şi prin motivul că Ferdinand, preluînd sceptrul României de la unchiul său, Carol I, încă nu intrase în război de partea puterilor aliate – prilej excelent pentru ruşi de a-i trata pe români cu şi mai multă suspiciune decît cea tradiţională, „istorică”, de vreţi. În aceste condiţii, Calendarul Moldovenesc pentru 1916 se deschide cu nişte versuri de-a dreptul „subversive” în accepţie rusească: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă armonioasă/ ca ea nu găsim... (...) O, vorbiţi, scriţi româneşte / Pentru Dumnezeu!” „Veridicitatea” acestor versuri de George Sion este „întărită”, parcă, de un verset din Sfînta Scriptură: „Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va slobozi” (Evanghelia după Ioan, 8, 32)... Altă „confirmare” o aflăm la pag. 16 a Calendarului, prin poezia unui autor necunoscut nouă pe nume I. Barbu, intitulată La carte: „Măi ţărane de la ţară/ Vreme e să prinzi la minte!/ Nu vezi tu, sărmane, oare, / Că-ntunericul se-ntinde? // (...) Căci copiii-ţi sînt lipsiţi/ De ştiinţă-n limba mamei/ Iar în şcoli îs necăjiţi / Într-un fel, cam de pomană? // De aceea, măi române,/ Ian gîndeşte, ian socoate / Şi te-ntreabă, oare cine / Din-ntunericu-ţi te-ar scoate? // Nimeni altul decît cartea / Cartea cea moldovenească / Care ştie să-mpărţească / Foc din raza cea cerească. // Deci la carte, măi ţărane! / Roade, bre, din scoarţă-n scoarţă!.. / Că de nu, te rod duşmanii / Mulţi şi deşi ca deasa ceaţă...”
Aceste versuri, ca şi celelalte texte din Calendar Moldovenesc din 1916, nu au fost tipărite clandestin, aidoma Glasului basarabean din 1989. Pe chiar foaia de titlu a calendarului e scris negru pe alb, în rusă şi în română: „Dozvoleno voennoi ţenzuroi – Dezlegat (= acceptat, admis) de cenzura militară”. Să fi fost pe atunci cenzura ţaristă mai puţin vigilentă sau poate, totuşi, mai îngăduitoare decît cea bolşevică din toate timpurile?!...
Cinci pagini din Calendar sînt consacrate operei de cultivare a beneficiarilor prin prisma geografiei: aflăm numeroase date succinte despre ţările lumii (teritorii, populaţii, capitale), despre religiile cele mai mult practicate pe glob, despre cele mai mari oraşe din lume. Diagrama din urmă se deschidea atunci cu Londra (7,5 mil. locuitori), Parisul fiind pe locul al patrulea (2,9 mil.), Moscova – pe poziţia 10 (1,7 mil.), iar Istanbulul şi Beijingul încheiau lista cu 1,5 mil. şi, respectiv, 1,1 mil. trăitori. Dar cum să treci cu vederea rubrica intitulată Cît cheltuiesc pe învăţătura unui om pe an ţările lumii? S-a scurs de la publicarea acestei statistici aproape un secol, dar starea de lucruri s-a schimbat atît de puţin! Judecaţi şi Dvs.: la 1915 în S.U.A. se cheltuia în acest scop echivalentul a 8,1 ruble, în Elveţia – 5,4 rub., Anglia, Germania şi Franţa – între 3 şi 4 rub., pe cînd în Rusia... „tocmai” 67 copeici.
Nu putea să nu ne reţină atenţia articolul (nesemnat, prin urmare, poate fi considerat redacţional) Neamul românesc şi ţările locuite de el, pe cinci pagini de Calendar. Nu vom insista asupra acribiei cu care e prezentat materialul statistic, nici asupra aprecierilor de-a dreptul emoţionante, date situaţiei social-culturale în care se aflau românii pe atunci, infinit mai dispersaţi prin lume decît în prezent. Ni s-a părut curios că alături de românii din Regat, de cei din Ungaria, din Bucovina, putem citi şi despre „Românii de peste Dunăre şi Nistru şi din Macedonia”. Cei 300 de mii de români din Serbia, 500 de mii din Macedonia sînt identificaţi cu „400.000 români de peste Nistru – din guberniile Herson, Podolia şi Ekaterinoslav”, care „s-au mutat în Rusia pe vreme cînd Moldova era supusă Turciei”. Alături de aceştia, sînt prezentaţi şi „Moldovenii din Basarabia”. Dar... spre marea decepţie a moldoveniştilor de ieri şi de azi, tocmai în acest compartiment s-a strecurat fraza „fatală” pe care o cităm numaidecît: „Se îndeletnicesc românii noştri din Basarabia, ca şi fraţii lor din România, Transilvania şi Bucovina, cu gospodăria sătească...”. Crema, floarea intelectualităţii basarabene de la începutul sec. XX înţelegea perfect ceea ce nu pot şi/sau nu vor să înţeleagă unii descendenţi ai acesteia, la debut de secol XXI!
Este firesc să ne întrebăm de ce nu au prezentat atît de amănunţit, autorii Calendarului Moldovenesc din 1916, alte naţiuni, mai mari, mai puternice, mai dezvoltate? Dacă nu pe francezi sau pe britanici, „nobleţea le sugera” (dacă nu-i „obliga”!) să le dea atenţie ruşilor, care porniseră şi ei a se împrăştia prin lume: rămăseseră în Alaska, emigraseră în căutarea unei bucăţi de pîine peste Ocean, mulţi dintre cei persecutaţi din motive religioase îşi găsiseră adăpost în zeci de ţări, inclusiv în Dobrogea românească... Şi totuşi, redactorii acestui valoros calendar basarabean au găsit de cuviinţă să-i prezinte aparte pe români. Cu certitudine, nu numai de aceea că „locuiesc în Dacia şi în afară de hotarele ei, peste 15 milioane” şi „astfel neamul românesc este un neam mare”. Adevărul e că sîngele apă nu se face... oricît de mult ar dori această „metamorfoză” cotropitorii şi împilatorii din toate timpurile şi de pretutindeni.
 
 
Neamul românesc şi ţările locuite de el
 
Neamul românesc, din care ne tragem şi noi moldovenii, locuieşte întinderea mare de pămînt între rîurile Nistru, Tisa şi Dunăre şi Marea Neagră. Această întindere de pămînt, cu o suprafaţă de peste 270.000 vrîste pătrate, în vechime se numea Dacia, iar în vremea noastră se împarte în următoarele ţări: România, Transilvania, Temişana, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Basarabia.
 
 
România
 
România are o suprafaţă de vro 120.000 vrîste pătrate şi este aşezată între munţii Carpaţi, rîurile Dunăre şi Prut şi Marea Neagră. România este o ţară de sine stătătoare şi după felul de ocîrmuire este o crăie constituţională, adică se ocîrmuieşte de către un crai, mărginit în puterile lui de o lege temeinică, numită constituţie. În puterea constituţiei, trebile ţării sînt povăţuite de miniştri, care lucrează după legi, întărite de Adunarea deputaţilor ţării şi de Senat.
România se alcătuieşte din patru bucăţi mari: Moldova, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea. Acestea la rîndul lor se împart în judeţuri (ţinuturi). Judeţuri de acestea România are 34. Fiecare judeţ se împarte în plăşi (volosti), iar acestea în comune. În fruntea fiecărui judeţ stă un slujbaş înalt – prefectul. El povăţuieşte trebile judeţului, fiind ajutat de ocîrmuitorii plăşilor, de primarii comunelor şi de o adunare de 24 feţe, alese de locuitorii judeţului dintre cei mai pricepuţi şi mai cu stare dintr-înşii.
Numărul locuitorilor României ajunge la vro 8 milioane de oameni, din care neromâni de baştină sînt la o jumătate de milion. Românii, ca şi moldovenii din Basarabia, mai mult se îndeletnicesc cu gospodăria sătească: seamănă popuşoi, grîu, secară, orz, ovăz, şi alte feliuri de semănături. O parte de pîine se lasă pentru hrană în ţară, iar cealaltă se vinde în streinătate. După mulţimea de pîine, ce vinde România, ea merge după Statele Unite şi Rusia. România mai are în munţii Carpaţilor pădure de brad, păcură (din care se scoate gazul) şi sare, o mare parte din care se vînd în streinătate. Mult se îndeletnicesc românii şi cu vieritul. Fabrici în România nu-s prea multe; dar ea mereu sporeşte în treaba aceasta. În timpul de faţă România are peste 700 fabrici mari şi multe mici, în care lucrează peste 70.000 oameni.
Îndeobşte vorbind, România face paşi mari pe calea propăşirii. Ca stat (împărăţie), ea este luată în samă de împărăţiile cele mai mari. Iată cîteva cunoştinţe asupra stării lucrurilor în România. Veniturile şi cheltuielile României în anii de pe urmă se încheie la suma de vro 200 milioane ruble. Drumurile de fier ale României au o întindere de vro 3.500 vrîste, telegraful – vro 7.000 vrîste şi telefonul – vro 25.000 vrîste. Vase de negoţ România are la vro 550 cu pînză şi 120 cu aburi; aceste vase sînt în stare să ridice peste 200.000 de tone greutate, adică peste 12 milioane de puduri. Vase de război pe mare şi pe Dunăre România are vro 35, cu peste o sută de tunuri. Armata României în timp de pace este de 105.000 soldaţi, iar în timp de război de 310.000. Acest număr însă poate fi sporit cu oaste de gloată pîn’ la 700.000 suflete. Tunuri România are peste 800.
Din oraşele României însemnăm următoarele: Bucureşti – capitala României, cu vro 350.000 locuitori, Iaşi – capitala Moldovei, cu vro 80.000 locuitori, Craiova – capitala Olteniei, cu vro 55.000 locuitori, Galaţi – port pe Dunăre, cu vro 75.000 locuitori, Brăila – alt port pe Dunăre, cu vro 70.000 locuitori, Ploieşti – oraşul fabricilor şi păcurei, cu vro 50.000 locuitori şi Constanţa – port pe malul Mării Negre, cu vro 25.000 locuitori. Bucureştii şi Iaşii stau în fruntea culturii româneşti, fiecare din aceste oraşe avînd cîte o universitate şi o mulţime de alte şcoli speciale şi mijlocii. Celelalte oraşe, numărate mai sus, în frunte cu Bucureştii, au însemnătate ca oraşe de negoţ şi de fabrici.
 
 
Românii din Ungaria
 
Întinderea de pămînt dintre Carpaţi, Dunăre şi Tisa, locuită de români, se împarte în 4 părţi: Transilvania, Temişana, Crişana şi Maramureş, şi are o suprafaţă de peste 100.000 vrîste pătrate. Pe întinderea aceasta locuiesc vro 8 milioane de oameni, jumătate din care sînt români, iar ceilalţi – unguri, nemţi, jidani, sîrbi şi maloruşi. Românii din părţile acestea au fost supuşi de unguri la anul 1003. La anul 1600 vestitul voievod român, Mihai Viteazul, a cucerit Transilvania şi a unit-o cu ţările româneşti Muntenia şi Moldova. După moartea lui Mihai românii din Transilvania iar au căzut sub stăpînirea ungurească şi rămîn sub ea şi pîn’ acuma. Viaţa lor e destul de grea, cu toate că ei au şcoli româneşti, şi nu numai de cele mici, dar cîteva şi de cele mijlocii. Limba în biserică în Transilvania este cea românească; ocîrmuirea bisericească este şi ea românească, şi în fruntea ei stă un mitropolit şi doi episcopi români. Se îndeletnicesc românii din Ungaria cu gospodăria sătească; cresc vite şi mai ales oi şi cai; în munţii Carpaţilor taie pădure, scot aur, argint, aramă, fier şi altele.
Oraşele mai însemnate în Transilvania sînt: Cluj cu 60.000 locuitori; Braşov cu 40.000 locuitori, cel mai frumos dintre toate oraşele Transilvaniei; Sibiu cu 35.000 locuitori, şi cu scaunul mitropolitului românesc din Transilvania; Oradea-Mare cu 60.000 locuitori – pe malul drept al Crişului; Arad cu 65.000 locuitori – pe malul drept al Mureşului; Timişoara cu 60.000 locuitori şi cel mai mare oraş al Banatului şi Debreţin cu 80.000 locuitori, din care cei mai mulţi unguri.
 
 
Românii din Bucovina
 
Ţinutul românesc, care poartă numele de Bucovina, se află între Carpaţi, Galiţia, Basarabia şi Moldova. Bucovina are o suprafaţă de vro 9.000 vrîste pătrate, cu 800.000 locuitori, din care aproape de jumătate sînt români. Pînă la 1775 Bucovina a fost un ţinut al Moldovei, dar de la acel an a fost cu înşelăciune cuprinsă de Austria, sub stăpînirea căreia se găseşte şi pînă acuma. Românii bucovineni au mai multe drepturi, decît românii transilvăneni, dar o duc şi ei greu din pricina jidanilor şi rutenilor. Bucovinenii au şcolile lor, limba în biserică românească, în fruntea ocîrmuirii bisericeşti stă un mitropolit român. Se îndeletnicesc bucovinenii mai mult cu gospodăria sătească. Din pîine seamănă mai mult popuşoi, ovăz, orz şi secară; grîu seamănă mai puţin. Livezi în Bucovina sînt foarte multe, iar vii puţine, din pricina că ele acolo sufăr de răceală.
Oraşele mai însemnate în Bucovina sînt: Cernăuţi cu 70.000 locuitori, aşezat aproape de malul Prutului, e capitala Bucovinei şi scaunul mitropolitului; Rădăuţi cu 20.000 locuitori; Suceava 15.000 locuitori, vechea capitală a Moldovei; Siret 12.000 locuitori; Cîmpu-Lung 10.000 locuitori şi Vatra-Dornei 8.000 locuitori.
 
 
Moldovenii din Basarabia
 
Întinderea de pămînt dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră se cheamă Basarabia. Pînă la 1812 a fost parte nedespărţită a Moldovei; în acel an a fost luată de ruşi, sub stăpînirea cărora se găseşte pîn’ în ziua de azi.
Basarabia are o suprafaţă de vro 40.000 vrîste pătrate cu vro 2.700.000 locuitori, din care aproape la 2 milioane sînt moldoveni.
Se îndeletnicesc românii noştri din Basarabia, ca şi fraţii lor din România, Transilvania şi Bucovina, cu gospodăria sătească: seamănă popuşoi, grîu, orz, secară, ovăz şi altele. Dar gospodăria, după cum se face la noi în Basarabia, lasă mult de dorit. Înainte în Basarabia au fost multe vii, dar acuma o parte bună dintr-însele s-au uscat. Acuma oamenii pun vie nouă, mai ales de cea de soiuri franţuzeşti, dar vieritul în Basarabia merge cam greu.
Oraşele din Basarabia sînt: Chişinău, capitala Basarabiei cu 130.000 locuitori, Accherman – 35.000 locuitori, Bender – 40.000 locuitori, Ismail – 35.000 locuitori, Hotin – 25.000 locuitori, Soroca – 20.000 locuitori, Bălţi – 25.000 locuitori şi Orhei – 20.000 locuitori.
 
 
Românii de peste Dunăre şi Nistru şi din Macedonia
 
În partea de răsărit a Sîrbiei, în valea rîului Timoc, locuieşte un număr de români de peste 300.000 locuitori. Mulţi români locuiesc în ţara Bulgărească pe de-a lungul Dunărei. Peste Nistru, în guberniile Herson, Podolia, Ecaterinoslav se găsesc de-asemeni mulţi români. Aceştia s-au mutat în Rusia pe vremea cînd Moldova era supusă Turciei. Numărul lor este la vro 400.000 de oameni.
În sfîrşit, în Macedonia locuiesc peste vro 500.000 de români, care se cheamă aromâni; limba lor îi românească, dar se deosebeşte mult de-a noastră, avînd multe cuvinte streine şi vorbindu-se altfel, decît a noastră.
Românii din Serbia, Bulgaria şi de peste Nistru se îndeletnicesc cu gospodăria sătească, iar românii din Macedonia se îndeletnicesc mai mult cu creşterea vitelor şi negustoria.
În totul numărul românilor, care locuiesc în Dacia şi în afară de hotarele ei, trece peste 15 milioane. Astfel neamul românesc este un neam mare.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog