Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

VIAŢA CA O CORIDĂ

Nicolae Dabija: „Sînt un nostalgic. Dar eu nu am nostalgia trecutului, eu am nostalgia viitorului”

Grigore GRIGORESCU

Nicolae DABIJA

Alte articole de
Grigore GRIGORESCU
Nicolae DABIJA
Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XIII, 2003

Pentru tipar

– Dragă Nicolae Dabija, Republica Moldova se află la o răscruce. De deciziile oamenilor politici vor depinde destinele generaţiilor viitoare. Cum ai caracteriza situaţia Basarabiei, ţinînd cont de acţiunile sau ezitările puterii de la Chişinău la ora actuală?
– Situaţia Basarabiei îmi aminteşte de o teză a lui Jean Buridan, rector al Universităţii din Paris în Evul Mediu, pe care acesta o ilustra cu pilda unui măgar care, pus între o dublă de ovăz şi o găleată de apă, fiind în egală măsură flămînd şi însetat, a murit de foame şi de sete, nehotărîndu-se ce-ar trebui să facă mai întîi: să mănînce ovăzul din dublă sau să bea apa din găleată.
Pilda e aplicabilă şi la Republica Moldova, care ezită mereu între Uniunea Europeană şi C.S.I., exact ca măgarul lui Buridan. Nu poţi mînca ovăz din dublă şi bea apă din găleată în acelaşi timp, dubla şi găleata aflîndu-se în direcţii opuse una faţă de cealaltă.
– Nu consideri ca ceva nefiresc ori fatal încadrarea personalităţii artistice în politică? Un scriitor pierde ori cîştigă implicîndu-se în vîltoarea politicii?
– Nichita Stănescu declarase cîndva: „Nu mai pot evada decît în politică. Restul e literatură”. Aş putea spune, probabil, şi eu acelaşi lucru. În Basarabia, în anumite momente ale istoriei ei, literatura şi politica se confundă. Mai degrabă, politica dă buzna peste scriitori, decît scriitorii peste politică. Avem scriitori în toate partidele. Deşi, aş crede, opţiunile politice ale unui scriitor ar trebui să conteze mai puţin cînd e vorba de operă. Şi aici aş aminti o spusă de-a lui Borges: „Nu mă interesează pe cine a votat Shakespeare”. Este caraghios să împarţi literatura în „literatură de stînga”, „literatură de dreapta”, cum se face la noi. Importantă este calitatea operei. A scrie bine înseamnă, pentru un scriitor care se respectă, a face politica cea bună. A face politică naţională înseamnă a-ţi ajuta cititorul în regăsirea de sine.
– În curînd vom avea alegeri locale, cînd la decizia comuniştilor se va trece de la judeţe la raioane. E îndreptăţită această opţiune?!
– Mai marele comuniştilor a afirmat că nu acceptă noţiunea de „judeţ”, pentru că acesta e un cuvînt românesc. Dar şi celelalte cuvinte pe care le-a folosit domnia sa în emisiunea televizată de la 2 noiembrie 2002 chiar în fraza – „Noi nu acceptăm acest cuvînt pentru că e românesc” etc. – nu sînt oare şi ele româneşti?! Cuvîntul „judeţ” e folosit în cronicile noastre, venind de la „jude” – judecător. Lumea e inventată ceva mai înaintea noastră. Şi acesta e marele nostru noroc. Că nu trebuie s-o inventăm din nou. Gîzele, plantele, florile, păsările au, de sute de ani, nume care poartă amprenta unor timpuri antice: calul-popii, rochia-maicii-Domnului, vaca-Domnului etc., dacă s-ar reinventa numele acestora, azi am avea, probabil, în loc de calul-popii – helicopterul preşedintelui de colhoz, sau calul-electricianului, sau vaca-brigadierului ş.a. Marele nostru noroc e acela că şi înaintea noastră au mai trăit oameni. Deşi unii consideră că lumea a început o dată cu naşterea lor, sau cel mult cu cea a tovarăşului Stalin.
– „Generalii politici ne-au împărţit poporul”, constatai într-un editorial. Cine ar fi acel general care ne-ar putea aduna la un loc acum? Ce ar trebui să facă liderii partidelor ca să adune această aşchie de popor grămăjoară?
– Acel general ar putea fi Dumnezeu. Sau – pericolul în faţa unui Dezastru Naţional. De multe ori am impresia că Judecata de Apoi a şi început, numai că noi într-atît ne-am obişnuit cu răul, încît nu-l mai observăm. Ofensa reciprocă nu poate uni nişte partide. Nici orgoliul nemăsurat. Sau suspiciunea. Cel care vrea să se unească cu mine, nu mă scuipă mai întîi. Vrajba nu poate fi constructivă. Nu se poate zidi nimic pe ură, pe ranchiună, pe neant. Zidarii politici uită că liantul cel mai puternic ce ar putea ţine împreună un popor este încrederea şi dragostea. Şi aici aş aminti o frază rostită de Ioan al Crucii: „Dacă nu găseşti dragoste, pune dragoste şi vei găsi dragoste”.
– Nu crezi că ne lipseşte un partid cu adevărat naţional, pe fundalul unei suprasaturaţii de partide şi partiduţe?
– Politica noastră are foarte multe persoane şi foarte puţine caractere. Partidele naţionale sînt două-trei. Din toate cele peste patruzeci. Unele au apărut doar ca să ocupe anumite coridoare. Altele ar putea avea drept lozincă spusa lui Constantin Argetoianu care, în 1946, cînd înfiinţase o miniformaţie politică, a făcut următorul apel către viitorii ei membri: „Lichele din toată ţara, uniţi-vă!”. Cîte partide ale lichelelor, care se intitulează foarte nobil, avem totuşi!
La ora actuală îmi pun toate speranţele în Partidul Social-Liberal, cu care a fuzionat Partidul Forţelor Democratice şi pe care-l consider de viitor!
– Ţi-am ascultat de multe ori discursurile, impresionîndu-mă de fiecare dată structura lor. Există un secret al „discursului politic”, cum se face că reuşeşti să transmiţi celor prezenţi mesajul în cuvinte simple?!
– Politica îşi are regulile şi logica ei. Un discurs politic – ca să fie bun – trebuie să fie mediocru.
E concluzia pe care am tras-o, după ce discursurile şlefuite nu impresionează, iar cele scuturate de metafore, care de multe ori nu spun aproape nimic, sînt cele mai gustate.
Un poet refuză cu toată fiinţa-i să recunoască acest lucru, de aceea politica lui, încercînd să o smulgă din mediocritate, va părea „nerealistă”, iar discursul lui – mai aproape de „literatură” decît de politic. Un discurs ar trebui să ţină cont de contextul în care este rostit, de cei cărora li se adresează, de cele ce doresc aceştia să audă, dar şi de psihologia celor pe care intenţionezi să-i convingi de dreptatea ta.
– Tiutcev exclama în secolul XIX: „Vei dispărea în spaţiu, Rusia mea!”. Credeţi că temerea poetului are şi temeiuri reale?!
– Rusia va dispărea, asimilată de celelalte peste 150 de popoare mai mari sau mai mici care o locuiesc. Acest lucru se şi observă. Sufletul rusesc e alterat de popoarele cucerite. Şi rusificate abuziv. Moscova a şi fost cucerită de tătari. La ora actuală în capitala Rusiei locuiesc un milion de tătari. Toate elementele criminale, inclusiv din Basarabia, se scurg în acest oraş, cel mai mare al Rusiei. Care l-au şi sechestrat. Dar mai cred că nu poate fi fericit un popor care subjugă alte popoare. Rusia e o mare nefericită. Nefericirea ei vine din lăcomie. În secolele trecute ea se întindea pe cîteva continente, inclusiv pe continentul american. Cel care a negociat cu ţarii ruşi ca să le vîndă americanilor Alaska a fost un român – generalul George Pomuţ, care i-a scutit astfel pe ruşi de nişte bătăi de cap în plus. A făcut-o, crezînd poate că ne face şi nouă, basarabenilor lui, un bine.
Rusia de azi nu e o ţară mare, ci doar una întinsă exagerat, cea mai întinsă din lume. Ţară din care trebuie alungaţi demonii răului, acest stat fiind dominat încă de ei. Înălţimea ei, din păcate, e situată doar pe orizontală. Această ţară ar putea ajuta Europa să se întindă pînă la Oceanul Pacific. Dacă ar avea vocaţie europeană. Dar orgoliile ei imperialiste, egoiste sînt mai puternice.
– Unii colegi de breaslă susţin că editorialele tale s-au transformat într-o instituţie, alţii că ar fi anacronice…
– Scriu ca să-mi ajut semenii, fără să mă întreb ce cred despre ele ceilalţi editorialişti, cu atît mai mult cei care se cred înghesuiţi de scrierile altora sau care sînt convinşi că adevărul în ultimă instanţă le aparţine. Scriu despre ce se întîmplă cu noi. Înseamnă că cele ce se întîmplă cu noi sînt anacronisme. Anacronice sînt vremurile pe care le trăim. Dacă ne-am preface că afară e alt secol decît XXI, tot aici am fi. E cel mai uşor să fii arbitru, să stai pe margine şi să dai note, este mult mai greu să participi la istorie. Cu prezenţa, cu fapta, cu cuvîntul.
– Este bună bunătatea dumitale? Cineva afirma că Dabija nu poate face decît bine, chiar cînd polemizează cu adversarii săi.
– I-am iertat şi nu port pică nimănui din cei care mi-au făcut rău mie personal. Dar nu-i voi ierta pe cei care au făcut rău neamului, care au atentat la demnitatea acestuia sau ne-au scuipat în icoane.
Şi aici, pornind de la întrebarea dumitale, aş vrea să te contrazic un pic. Nu cred că bunătatea este totdeauna bună. Fă binele cu discernămînt! – e una dintre concluziile mele din ultimii ani, eu, care credeam că trebuie să faci bine şi duşmanilor. Explic: un om rău pe care l-ai ajutat să avanseze, spre exemplu, capătă datorită ţie posibilităţi mai mari de a face răul. Indirect, deci, faci şi tu răul lui. Dacă faci bine unui ticălos, afară de acela care l-ar îndemna să se lase de ticăloşii, pînă la urmă Dumnezeu te pedepseşte pentru asta – şi o face, de cele mai multe ori, chiar cu mîinile acelui ticălos. De aici şi proverbul basarabean: „Nici un bine nu rămîne nepedepsit”, ca o ironizare a postulatului biblic, cînd faci bine cui nu merită.
Dacă unui ticălos i-ai făcut un bine şi el n-a devenit mai puţin ticălos după asta, binele tău poate fi un păcat.
– Faci cumva un fişier al articolelor anti-Dabija? Cîte or fi ele la număr?
– Un tip decepţionat îşi spunea: „Cu cît cunosc mai bine oamenii, cu atît iubesc mai mult cîinii”. Probabil că-mi cunosc concetăţenii puţin de tot, pentru că-i iubesc mai mult decît pe cîinii pe care nu-i am. În ultimul deceniu au apărut, bănuiesc, în presă mai mult de o sută de articole orientate contra mea, semn că am scris, am apărut, am pledat, am trăit. N-am făcut o cartotecă a acestora, întrucît, cred, alt fişier este mult mai important: al valorilor pe care am reuşit să le promovez şi să le apăr.
– A suferit metamorfoze răspunsul la o întrebare pe care ţi-o adresase scriitoarea Nina Slutu într-un interviu mai vechi: „Ce te face nefericit în viaţă, că de fericire – nu te mai întreb…”?!
– Omul fericit nu-şi pune întrebarea dacă e fericit sau ba. El ar trebui să-şi spună: „Dacă nu sînt nefericit, înseamnă că sînt fericit”. Mă fac nefericit mai multe lucruri, dar în primul rînd: lipsa de demnitate umană şi naţională a concetăţeanului nostru, faptul că se lasă minţit uşor de orice trecător, că nu-l preocupă biografia adevărului şi nici adevărul biografiei sale şi a semenilor săi, că acceptă adevărul ca minciună şi minciuna ca adevăr, că de la el, care locuieşte în centrul Europei, pînă la acest continent cu valorile sale, i se pare c-ar fi o distanţă mai mare decît de la Pămînt la Lună...
– Te-ar indispune portretul făcut de vreun pictor, care te-ar arăta singur şi nefericit?
– Pictorii, ca şi fotografii, nu pot prinde în pînzele lor decît clipa. Prin urmare, pictorul respectiv ar surprinde doar o clipă în care eram singur şi nefericit.
– Cartea În căutarea identităţii. Istoria neamului românesc din Basarabia e considerată cea mai citită în anul 2002. Cum explici preocuparea ta pentru istorie?
– Sînt un nostalgic. Dar eu nu am nostalgia trecutului, eu am nostalgia viitorului. Cred în el, ca-n Cel-de-Sus. Ştiu că va veni. Nu poate să nu vină. Trecutul mă interesează doar din perspectiva lui. A viitorului. Mai cred că popoarele care nu au trecut nu pot avea viitor. Sîntem un popor norocos fiindcă noi, spre deosebire de alte popoare, nu trebuie să ne născocim strămoşii. Noi îi avem. Nu fac decît să reamintesc contemporanilor mei acest lucru şi să le trezesc acea elementară demnitate fără de care în această parte a lumii le-ar fi greu să supravieţuiască.
– Ai fost pe urmele lui Eminescu. Îţi aminteşti ultima imagine a lui Eminescu de la sanatoriul din Odesa, unde poetul se trata în 1885?
– Nu mi-o pot aminti, din păcate. Oricîte eforturi de memorie aş depune. Mi-l amintesc pe Eminescu, cel de la 19 ani, pe cel de la Timpul, cînd scria articole şi pentru secolul nostru, pe cel care sosise să recite Doina la Iaşi, cu speranţa că s-o auzi şi dincolo (adică dincoace) de Prut. Din păcate, unii ar vrea să ne lepădăm de marele nostru poet. „Cu moaştele lui Eminescu n-o să intraţi în Europa”, ne-a avertizat acum cîţiva ani un funcţionar de la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti. Dacă în Europa nu sînt primit cu valorile noastre supreme, de o atare Europă eu unul nu am nevoie!
– Deşi Europa e aici...
– Luptătorii pentru Independenţa şi Unitatea Italiei, din secolul XIX, aveau o vorbă: „Europa este creată, acum trebuie creaţi europenii!”. Noi sîntem Europa, Basarabia e o ţară din centrul (şi nu din estul) Europei. Dar, spuneţi-mi, unde-s europenii ei? Probabil că mai trebuie modelaţi, creaţi, ajutaţi să fie, asta constituind şi o datorie a unui om al scrisului din această parte de lume.
– Cînd ţi se face dor de nectarul limbii române din Basarabia, în grădina căror scriitori contemporani te îndrepţi să-l cauţi?
– Mă miră nerăbdarea unor colegi mai tineri de a fi ei mai mari. Vor fi. Noi, cei de azi, tineri şi bătrîni, din punctul de vedere al mileniului trei, vom avea aceeaşi vîrstă. Sîntem generaţia mileniului trei. Cred că multe din paginile care s-au scris în ultimele decenii ale secolului XX şi care se scriu şi la acest început de veac vor fi valabile şi pe viitor. Druţă cu cîteva dintre nuvelele sale, Vieru cu mai multe poeme despre mamă şi dragoste, Vangheli cu lumea copilăriilor noastre, Cimpoi cu istoriile literare, Matcovschi cu descîntecele în alb şi negru, Codru cu unele balade, Damian cu Sînt verb, Zadnipru cu Moldovenii ş.a. Literatura basarabeană, chiar dacă într-o calamitate a istoriei va fi să dispară cu tot cu spaţiul dintre Prut şi Nistru, va supravieţui ca parte componentă a literaturii române, şi asta e marea ei şansă.
– Cum se explică faptul că unii tineri, ca să epateze, sînt nedrepţi cu alţi colegi întru ale scrisului, înjurîndu-i sau adresîndu-le ofense regretabile?...
– Aflu dintr-o carte de biologie că, pentru a atrage atenţia, licuricii se întrec să facă lumină întru a-şi încînta partenerul, babuinul (o specie de maimuţe) îşi arată fesele ca să-şi impresioneze astfel iubita, iar păunul îşi roteşte coada sa superbă, dezvelindu-şi fundul. Aceste comportamente parcă ar face parte din mediul nostru literar, unde unii protagonişti, ca să atragă atenţia asupra lor, scuipă, îşi arată fesele şi-şi înfoaie coada, fără să se ruşineze că li se vede fundul.
– Cum se face că unii dintre aceştia îi înjură în „eseurile” sau referinţele lor critice doar pe cîţiva scriitori – Vieru, Dabija, Lari, Cimpoi... Şi nu adevărata caracudă literară?!
– Bănuiesc, o fac tot pentru a atrage atenţia. Ca lumea să zică: „Uite, domnule, cu cine se iau ăştia de piept!”. Dar psihologic explicaţia e mult mai simplă. Obrăznicia, îmi spunea Ion Ungureanu, e o refulare a invidiei. Tata avea o vorbă cu ajutorul căreia le închidea gura mai tinerilor ce debitau prostii: „Măi, tu, cînd vorbeşti, să taci!”. Nu cred că cei care nu au ce spune ar trebui să mai şi tacă (cine vorbeşte tot timpul n-are vreme să gîndească), dar nu strică, în cele ce spun ei, să păstreze şi o anume decenţă.
Poate că bucuria cea mare a „polemiştilor” ar fi să li se răspundă la diversele lor insinuări. Acum cîţiva ani un tip ciudat îmi spusese cu o bucurie în glas: „Azi în troleibuz m-a înjurat Grigore Vieru, pe care l-am călcat pe bătătură”. E ca şi cum înjurătura lui Vieru (n-am mai aflat cum înjură poetul nostru, pentru că tipul n-a putut să mi-o descrie) îl scosese din anonimat şi-acum era şi el cineva.
– Eşti un mînuitor abil al genului umoristic. Care e cea mai hazlie scenă ce ţi-o aminteşti?
– Nu mai ştiu cine spunea că o comedie înseamnă dramă plus timp. Tragedia care se repetă la nesfîrşit devine comică. Umorul însoţeşte dramele noastre. El, am impresia, se naşte, de la o vreme, din nimic. Sau din orice.
Zilele trecute stăteam la medic în cabinet, unde e adus de către poliţişti un beţiv. Înainte de a fi examinat, i s-a dat un pix să semneze procesul-verbal, pe care acesta şi l-a pus imediat subsuoară crezînd că-i termometru.
Această situaţie nu poate fi născocită...
– Cum se simte Nicolae Dabija umbrit de propria glorie?
– Faptul că lumea noastră ţine cont şi de eforturile mele de-a lungul mai multor ani în a o face mai bună, mai atentă la nuanţele politicii, mai informată nu poate să nu mă bucure. Zilele trecute mergeam mai sus de cinematograful „Gaudeamus”, cînd drept mine se opreşte un troleibuz de pe ruta 7, scrîşnind din încheieturi şi-şi deschide larg uşile, prin care aud şoferul – care mi s-a prezentat mai apoi Gheorghe Melnic de la Căpriana – strigîndu-mi: „Poftim, urcaţi, domnule Dabija!”. Îl refuz, apoi, văzînd că insistă, urc totuşi şi nu reuşeşte şoferul să-mi răspundă la bineţe că, după ce face zece metri, îl rog să oprească, în drept cu alimentara la care mergeam, mulţumindu-i politicos. E bine că mai există nişte troleibuze pentru care locul unde te afli devine brusc staţie, chiar dacă nu pleci nicăieri. Vreau totodată să menţionez că lucruri asemănătoare mi s-au întîmplat în viaţa mea doar cu şoferii de troleibuze şi aproape niciodată cu cei de „Mercedes”-uri, „BMW”-uri sau „Audi”.
– Fănuş Neagu scria despre Nichita Stănescu: „Academia nu-i datorează nimic, dar el ei nici atît – sînt două instituţii complet separate”. Afirmaţia poate fi atribuită şi raportului Academiei noastre faţă de N. Dabija. Cum e Academia aşa este şi ţara – nu e o exagerare?
– Desigur că Academia noastră are între membrii ei şi distinse personalităţi. A mai făcut aceasta acum cîţiva ani un gest de apărare a limbii şi istoriei. Dar aşa cum se prezintă Academia de Ştiinţe a Moldovei la ora actuală, trădează întru totul sorgintea ei sovietică.
Timp de decenii Academia a avut un rol de instrument de îndobitocire naţională. În birourile ei se află şi azi mulţi impostori. Ea şi-a adus vreme de peste cinci decenii „contribuţia” la batjocorirea şi umilirea acestui popor. Scopul „savanţilor” de acolo era: cum să ne convingă că sîntem fericiţi într-o stare de robie. Din incinta ei s-a conspirat contra omului trăitor pe aceste locuri. Coruperea societăţii urma să înceapă de la coruperea instituţiilor ei de bază. Ştiai că ideologii separatismului din Moldova – V. Iakovlev, A. Marunevici, S. Kuroglu, V. Stati, P. Şornikov, V. Solonari, V. Klimenko etc. – erau, mai înainte de a purcede la realizarea planurilor lor diabolice, funcţionari ai Academiei noastre de ştiinţe?! E necesară o „desovietizare” urgentă a ei, ca să capete credibilitatea şi prestanţa ce-i lipsesc.
Şi nu doar Academia. E stringent necesară desovietizarea societăţii basarabene. Nu mă deranjează atît decalajul dintre economia Republicii Moldova şi cea a ţărilor europene, cît decalajul de mentalităţi. Şi în acest context intelectualitatea noastră are o misiune grea, dar nobilă: aceea de a ajuta la regăsirea de sine a populaţiei româneşti din Basarabia. Şi cred că acest lucru este realizabil.
– Apropo de stringenţe şi de menirea omului de cultură, de ştiinţă de a-l ajuta pe simplul cetăţean să înţeleagă încotro îndreaptă guvernanţii lucrurile şi ce sacrifică, susţinînd că militează şi fac totul pentru integritatea statului. Ce soartă îi este hărăzită limbii române prin prisma proiectului de acord privind soluţionarea problemei transnistrene?
– Să nu uităm că la ora actuală în Transnistria sînt decretate trei limbi de stat: „moldovenească” (română), rusă şi ucraineană. Dar de stat e doar o singură limbă: rusa. Să încerce cineva să rostească măcar o singură silabă sau să scrie o frază în limba română la Tiraspol. Imediat va fi etichetat „naţionalist” şi persoană care „subminează” statalitatea. Acelaşi lucru se va întîmpla şi dincoace de Nistru dacă limba rusă va fi declarată oficială. Limba română va fi alungată din nou printre coteţe. Rusificarea românilor basarabeni va continua. Limba este poporul, iar Poporul e limba. Acest adevăr nu trebuie uitat. Mai cred că cei de sus – care nu-s de-ai noştri – pot decide tot ce le trăsneşte prin cap.
Pe cînd noi urmează să ne facem datoria, fiecare la locul lui de lucru, de trai, de fiinţare – să ne apărăm fiinţa naţională, adică: limba, istoria, numele de român, identitatea, libertatea, valorile naţionale etc. Iar acest lucru nu are alternativă.
– Săptămînalul Literatura şi arta a marcat de curînd apariţia numărului 3000. Care e locul publicaţiei pe care o conduci atît de rodnic, de aproape două decenii, în viaţa social-politică a Basarabiei?
– Avem astăzi mai multe publicaţii curajoase, de orientare naţională şi democratică. Dar pînă prin 1990 Literatura şi arta era singura publicaţie basarabeană care îndrăznea să rostească nişte adevăruri. În perioada 1987-1989 a fost pusă în discuţie de 10 ori la şedinţe ale biroului comitetului central al partidului comunist. În 1988, în plin totalitarism, a publicat votul de blam al scriitorilor adresat partidului comunist. Caz unic în tot spaţiul comunist din acea vreme. Grigore Vieru spusese cu o ocazie: „Nu Frontul Popular din Moldova a născut Literatura şi arta, ci Literatura şi arta a născut Frontul Popular din Moldova”, lucru care subliniază influenţa săptămînalului asupra vieţii social-politice din acea perioadă. Şi azi publicaţia Uniunii Scriitorilor, avînd unul dintre cele mai bune tiraje din republică, se bucură de dragostea cititorilor, e căutată şi apreciată. Doresc să ne întîlnim cu toţii şi la apariţia celui de-al 6000-lea număr, dar şi la celelalte. Săptămînalul a fost numit „spărgător de gheaţă”, dar şi „lumină care împrăştie întunericul”. Aşa aş dori să-l ştiu şi pe viitor.
– Am căutat mai multe întrebări pentru care N. Dabija n-ar avea răspunsuri. Care crezi că ar fi acestea?
– Sînt mai multe întrebări la care nu am răspunsuri. Întrebări pe care mi le pun de-o viaţă: cine sînt eu? De unde vin? Încotro mă îndrept? Care este scopul final al vieţii mele? Care e misiunea mea pe pămînt? Am îndreptăţit oare aşteptările Celui-de-Sus, care a fost generos cu mine şi parcă m-a dăruit cu ceva har? Voi afla poate vreodată şi răspunsurile la aceste întrebări. Dar, vorba ceea, vom muri şi vom vedea.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog