Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CULTIVAREA LIMBII: PIC CU PIC

Cîteva sugestii de evitare a cacofoniilor

Vlad POHILĂ

Alte articole de
Vlad POHILĂ
Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XIII, 2003

Pentru tipar

O exprimare corectă, frumoasă, ce s-ar dori model şi pentru alţii, nu poate face abstracţie de felul cum alăturăm cuvintele, căci uneori două cuvinte sau chiar două silabe puse alături, fără vreun gînd rău, pot genera asociaţii dintre cele mai neplăcute auzului, receptării. Este şi cazul aşa-numitelor cacofonii, pe care degeaba le nesocotesc unii, trecîndu-le în lista greşelilor de limbă pasabile sau chiar a celor ce nu trebuie luate în seamă, căci ar constitui, chipurile, obiectul preocupării unor „moftangii”, al unor oameni care caută cu lumînarea abateri de la exprimarea exemplară. Vom aminti în context doar acest amănunt: la un prestigios post de televiziune cum e PRO TV-Bucureşti, apariţia în emisiune a cacofoniilor conduce la descalificarea autorului/autorilor, iar pentru acest „păcat” se aplică sancţiuni drastice, nu numai de ordin administrativ... Se va spune că asemenea erori îi privesc doar pe unii vorbitori şi nu au a-şi bate capul cu ele decît cei de la micul ecran, eventual de la posturile de radio.
Chiar dacă ar fi aşa, în contextul cultivării limbii, merită să vorbim şi despre cacofonii, mai exact – despre felul cum ne-am putea debarasa de ele, măcar de unele... Lucrurile stau ceva mai complicat decît la o impresie de suprafaţă. Tocmai de aceea, în continuare vom încerca să vă convingem că alăturarea supărătoare la auz a unor cuvinte, silabe, sunete nu poate fi dragă nimănui, iar în consecinţă – trebuie să ne ferim cu toţii de atare „împreunări fonetice”.
Termenul cacofonie provine din limba elenă (greacă veche), în care „kakos” înseamnă „urît”, „rău”, „defectuos”; iar „phone” – sunet. Adîncind niţel teoretizarea, precizăm că prin cacofonie în ştiinţa lingvistică şi în practica limbii se subînţelege „o asociaţie, o alăturare de sunete, neplăcute auzului, care trebuie evitate”. De obicei, ca exemple de cacofonie sînt date îmbinările formate din adverbul CA şi un substantiv ce începe cu una din aceste silabe – CA-, -, -, CO-, mai rar, şi CU-: „munceşte ca calul”, „flămînd ca cîinele”, „cîntă ca Constantin” etc. Să ne amintim şi de unele cacofonii populare, ca să le zicem aşa: „tăcea, ca cînd nu ştia nimic”, „încă cată pe naiba...”, „mă fac că cat în sac”, unde s-ar înscrie şi acest vers dintr-un cîntec de petrecere: „Tot pe drum, pe drum, pe drum, iar la mîndra nici ca cum!”.
Chiar şi aceste pilde sînt suficiente pentru a deduce că apariţia cacofoniilor este indezirabilă în comunicare. Cum cacofoniile provoacă asociaţii cu totul neplăcute, ele sînt, fără doar şi poate, inadmisibile, în primul rînd, în limbajul reporterilor, crainicilor, profesorilor, oratorilor de toată mîna – să zicem – nu numai în şedinţele Parlamentului sau ale Guvernului, dar de la oricare manifestare publică ce se vrea respectată. Nu-s cu nimic mai bune cacofoniile nici în scris, ele provocînd rîsul cînd apar chiar şi în cele mai serioase texte.
Concluzia e una: cacofoniile trebuie evitate.
Ce ne facem, însă, cu o categorie de cacofonii considerate inevitabile, pe care nu e chip să le ocolim?
Ca absolut inevitabile sînt citate, de obicei, aceste cacofonii: Biserica catolică; Banca comercială şi, bineînţeles, numele marelui scriitor Ion Luca Caragiale. La ele ar mai fi de adăugat formele oficiale ale cîtorva toponime: Republica Kazahstan, Republica Kalmîcă, Republica Camerun, Republica Columbia, Republica Cote d’Ivoire (şi în traducere – Republica Coasta de Fildeş), Republica Costa Rica, Republica Coreea, Republica Capul Verde, Republica Kîrgîzstan etc. Incredibil, dar se strecoară cacofonia chiar şi în unele titluri de creaţii literar-artistice: amintim, în graba condeiului, doar de povestirea lui Puşkin „Fiica căpitanului”.
Exemplul cu Ion Luca Caragiale este la fel de edificator ca şi oricare altul, dar, graţie faimei purtătorului acestui nume, a devenit cumva şi emblematic. Alta e că onomastica noastră ne poate întinde „curse cacofonice” adeseori: alăturarea prenumelor (numelor de botez) gen Aurica sau Rodica (Angelica, Coca, Florica, Măriuca, Viorica...) unor nume de familie de felul Calmîcu, păţînă, rare, Cornu etc. echivalează cu „pecetluirea” pe viaţă a unei cacofonii din start inevitabile. Părinţii, naşii, alte persoane apropiate ar fi bine să ţină cont şi de acest aspect la alegerea prenumelor, în special atunci cînd nou-născuţii moştenesc un nume de familie din „categoria sonoră” amintită mai sus.
Pericolul cacofoniilor apare, de cele mai multe ori, în următoarele situaţii:
– în îmbinări de cuvinte de tipul: muzica compozitorului; muzică clasică; statistica capitalei; tunica colonelului; aici se fabrică conserve/se produc confecţii ş.a.
– şi mai mare este primejdia apariţiei cacofoniilor atunci cînd:
a) adverbul CA este urmat de un substantiv sau un adjectiv, dar mai ales de un prenume, care începe cu una din aceste silabe: CA-, -, -, CO- (...): aleargă ca calul, i-a făcut ca cadou; lucrează ca corespondent; e tînăra ca Corina; are un stil doct, aproape ca Călinescu ş.a.
b) o formă de verb care se termină cu silaba -, urmată de acelaşi adverb CA sau de un nume ce începe cu silaba CA-: să muncească ca un sclav; mănîncă ca un spart, vrea să trăiască ca un rege/să trăiască că mai are multe de făcut; a sfîrteca canavaua; lunecă ca o şopîrlă; pleacă cocorii; să treacă cărarea, să facă cafeaua; pleacă ca nişte străini; a fabrica confecţii; să producă conserve de calitate etc.
c) conjuncţia plus un substantiv, un adjectiv, verb etc. care începe cu una din silabele enumerate deja (CA-, -, -...): a spus că Călinescu; crede că caracterul său este de vină; faptul că conducerea nu ia atitudine; vorba e că Cătălina nu-l iubea pe Hyperion; să muncească ca calitatea să crească continuu ş.a.m.d.
Există posibilităţi de evitare a cacofoniilor? Evident, doar nu în zadar se pretinde că nu este situaţie fără soluţie. Chiar şi pentru Biserica catolică se poate spune Biserica romano-catolică; pentru „critici ca Călinescu” se va spune „critici ca George Călinescu”; în loc de Republica Kazahstan, putem spune, cu pierderi minime, pur şi simplu, Kazahstan.
În vorbire, se încearcă evitarea cacofoniei printr-o pauză marcată de cratimă: „Pleacă – [pauză] – ca nişte străini”. Unii anunţă pauza şi în vorbire: „Trebuie să facă – [pauză] – cafeaua”. Alţii procedează şi mai „ingenios” – anunţă în vorbire o virgulă, deşi aceasta e absolut superfluă, de prisos: „El lucrează ca – [virgulă] – corespondent de Basarabia la BBC”; „Cîntă ca – [virgulă] – Cătălin Crişan”.
Acelaşi rost se atribuie virgulei, pentru evitarea cacofoniilor, şi în scris, chiar dacă normele limbii literare nu preconizează folosirea acestui semn de punctuaţie: „A zis că [,] Catinca nu poate veni”; „Că [,] caracterul său e unul dificil o ştiu mulţi...”. Aşadar, atît pauza, cît şi virgula, marcată în scris, sau anunţate prin viu grai salvează doar aparent situaţia; mai mult încă – recursul la ele constituie o sursă nouă de erori, abateri de la exprimarea/scrierea corectă.
Totuşi, uneori putem scăpa de cacofonii cu riscuri minime de a altera sensul enunţului sau de a comite alte greşeli. Iată şi cîteva sugestii, în acest sens:
– introducerea conjuncţiei ŞI sau a articolului UN între adverbul CA şi numele care începe cu silabe de tipul CA-, CO- etc.: aleargă ca un cal; cîntă ca şi Cătălin Crişan;
– înlocuirea acestui adverb prin alte cuvinte, cu aceeaşi semnificaţie: în loc de „lucrează ca contabil – lucrează în calitate de contabil”; „se socoate ca colaborator” – „se socoate drept/un colaborator”; „aleargă ca calul” – „aleargă asemenea/aidoma unui cal”; „să muncească ca Catinca” – „să muncească aidoma/asemenea Catincăi”; „pleacă ca nişte străini” – „pleacă de parcă ar fi nişte străini”; „năzbîtioşi ca copiii” – „năzbîtioşi ca nişte copii/toţi copiii”;
– înlocuirea adverbului CA, prin altul, de ex., prin CÎT, care implică şi un numeral: „munceşte cît un cal”; „aleargă cît un cîine”;
– omiterea conjuncţiei : „trebuie să muncească, că altfel” – „trebuie să muncească, altfel” (în scris, această omitere poate fi indicată prin virgulă, linioară (cratimă), două puncte): „a spus că Cătălin trebuie să meargă la şcoală” – „a spus: tălin trebuie să meargă...”;
– introducerea unor determinative, a unor „cuvinte de umplutură”, care poate nu îmbogăţesc semnificaţia enunţului, dar nici n-o alterează: „cîntă frumos ca Cătălin Crişan” – „cîntă frumos de parcă ar fi Cătălin Crişan”; „să facă cafeaua” – „să facă o cafea”; „să facă odată /mai repede cafeaua”;
– recursul la topică, schimbarea ordinii cuvintelor în propoziţie astfel, încît să evităm alăturarea silabelor gen CA- de alta asemănătoare: „să se muncească ca calitatea producţiei să crească continuu” – „trebuie să muncim astfel încît calitatea...” ş.a.
Aşadar: deşi posibilităţile sînt relativ limitate şi nu întotdeauna fericite, totuşi, printr-un anumit efort, putem evita cacofoniile, fără de care exprimarea noastră devine dacă nu mai elegantă, cu certitudine mai puţin supărătoare. Altă concluzie ce s-ar impune e că însuşi gîndul la pericolul apariţiei cacofoniilor şi la necesitatea de a le evita constituie o garanţie a reducerii, dacă nu şi a înlăturării acestui fel de exprimare indezirabilă.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog