Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI

„Să ne ţinem aici cît mai mult, cît mai mulţi...”

Luminiţa DUMBRĂVEANU

Vlad POHILĂ

Alte articole de
Luminiţa DUMBRĂVEANU
Vlad POHILĂ
Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XIII, 2003

Pentru tipar

– Dragă Vlad Pohilă, pînă pregăteşti cele două cafeluţe, te rog să precizezi cîte limbi „munceşti”, este chiar verbul folosit de tine. Cine te-a îndemnat să le înveţi?
– Dacă a şti o limbă străină înseamnă a citi, a scrie, a vorbi liber şi, la nevoie, a traduce, atunci pot numi vreo şapte idiomuri pe care le stăpînesc bine, şi încă vreo cîteva, în principal romanice – „le dibui”: franceza, rusa, bulgara, sîrba şi croata, polona, ceha, slovaca, lituaniana, apoi italiana, spaniola, letona... Nu am făcut studii speciale, le-am învăţat în mod individual. Îmi place să mă cred un mic slavist, pentru că cel mai bine cunosc, totuşi, principalele limbi, literaturi şi culturi slave. Spunînd aceasta, nu pot să nu pomenesc de cel care m-a îndemnat să studiez limbile străine: unchiul meu prin alianţă, nenea Sava Iancovici-Gîrleanu, soţul unei mătuşe, tanti Liuba, sora tatei, fostă profesoară de istorie la Universitatea din Bucureşti. Era un român din Banatul Sîrbesc, un apreciat istoric (are cîteva cărţi despre haiducie, una despre Tudor Vladimirescu) şi totodată – un asiduu slavist. Ei bine, tocmai el mi-a zis că, de vreme ce cunosc rusa, nu ar fi rău să învăţ şi alte limbi slave. Sugestia m-a mirat mult: „La ce bun?”. Atunci unchiul – era cu vreo 30 de ani pînă să fi decedat printre străini, la Uppsala, în Suedia –, mi-a explicat: „Priveşte la harta Europei... Cine sînt comuniştii? Cam toţi sînt slavi. Cunoscîndu-le limbile, vei deţine un capital extraordinar, dacă nu aici, apoi în Vest, în eventualitatea că vei ajunge cumva acolo...”. Nu am mai ajuns în Occident, dar de faptul că deţin un capital extraordinar m-am convins repede, lucrînd ca translator, citind în aceste limbi, pe urmă – traducînd din aceste idiomuri...
– În ce limbă ai dori să faci un bilanţ la acest prim jubileu al tău?
– Numai şi numai în limba părinţilor mei, în română. Oricît de bine ai şti o limbă străină, nu poţi fi sincer şi exhaustiv decît în limba ta.
– LIMBA ROMÂNĂ ca obiect de studiu ştiinţific, dar şi ca noţiune fundamentală a identităţii şi spiritualităţii noastre româneşti constituie, indubitabil, partea esenţială a vieţii tale, un fel de ape teritoriale ale unei personalităţi care s-a manifestat plenar şi în alte domenii. Anume acestui capitol vom consacra prima parte a dialogului. Cu atît mai mult cu cît preocupările tale legate de revigorarea limbii materne au coincis fericit cu „revoluţia lingvistică” a românilor basarabeni din 1989. Ba mai mult, în calitatea mea de ziaristă, aş putea spune că ai stat şi tu la bazele acestei mişcări, pentru că ai avut curajul şi competenţa să iniţiezi polemici, mai întîi la Academie, apoi în paginile unor ziare şi reviste. Cum a început totul?
– Ai spus foarte bine: am avut marele noroc ca pasiunea mea pentru limba maternă să cunoască şi o perioadă de împlinire, de fructificare a unor cunoştinţe, dar şi a unui crez. Am trăit acea epocă penibilă în care alfabetul nostru latin era interzis, mai mult chiar – era un pericol să scrii cu aceste litere, tot aşa cum te expuneai riscului declarînd că vorbeşti româneşte. În această situaţie desperată, sigur că da, perestroika şi transparenţa lui Gorbaciov au oferit o şansă absolut unică popoarelor subjugate din U.R.S.S. Urmăream cu emoţie cum profită de această şansă balticii... Cred că în R.S.S.M. punctul de plecare pentru „revoluţia lingvistică”, apoi şi pentru întreaga mişcare de eliberare naţională, l-a constituit acea Scrisoare deschisă, numită şi „a celor 66”. În realitate, ea a fost a 67 de persoane, cel de-al 67-lea fiind poate principalul ei autor: un om de o inteligenţă rarisimă, matematicianul Viorel Ciubotaru, care – nici pînă azi nu-mi pot explica de ce – nu şi-a pus semnătura. Ei bine, această Scrisoare cu adevărat istorică a fost ticluită în demisolul unde locuiam pe atunci, de pe str. Armenească, la redactarea ei participînd Viorel Ciubotaru şi Emil Mândâcanu, lor revenindu-le şi sarcina de a aduna semnăturile. Ţin bine minte nu numai pe cei care au semnat Scrisoarea ce a declanşat valul de adeziuni la ideea de decretare a limbii de stat şi revenire la grafia latină, dar şi pe cei care au ezitat sau chiar au refuzat categoric să se implice... În ceea ce mă priveşte, atunci puneam pe prim plan revenirea la grafia latină: decretarea limbii de stat putea fi şi o ficţiune, pe cînd alfabetul rezolva şi problema identităţii limbii vorbite pe ambele maluri ale Prutului, deci, deschidea uşile spre limba română, spre literatura română, suprima o mulţime de interdicţii absurde, dar care ne-au înveninat existenţa de-a lungul multor decenii de ocupaţie rusească. În iunie 1988 am publicat în Tinerimea Moldovei un articol în care am pus, în premieră la noi, problema revenirii la grafia latină. Parcă-l văd şi acum pe redactorul-şef Vasile Botnaru, care, citindu-mi materialul, a zis franc: „Totul e bine, dar nu va trece cenzura...”. „Să încercăm, totuşi, i-am zis. Cine ştie, poate intrăm în istorie...” Articolul a mers, spre marea noastră uimire, ceea ce ne-a şi făcut să uităm tot atunci de „intratul în istorie”! Adică, ne-am văzut de treabă în continuare. Era un aspect formidabil în acea perioadă şi anume că ne gîndeam prea puţin la alte consecinţe decît la acestea: să obţinem alfabetul latin, să avem limbă de stat. Am scris şi am publicat atunci şi alte materiale, dintre care aş menţiona unul de proporţii, realizat la îndemnul lui Victor Dumbrăveanu, redactorul-şef al revistei literare pentru tineret Orizontul. Apoi, fiind angajat la Academia de Ştiinţe, m-am implicat în redactarea legilor despre limba de stat şi grafia latină. Bunăoară, se pare că primul am insistat pentru formula „revenirea la grafia latină”, în loc de „trecerea la...”. Am participat la formularea sau reformularea unor articole, unul dintre ele viza, de exemplu, grija, responsabilitatea pe care şi-o asumă conducerea de la Chişinău pentru păstrarea şi dezvoltarea limbii materne în teritoriile populate de conaţionalii noştri, „dăruite” de către Stalin Ucrainei. De altfel, după ce am trăit acele zile cu adevărat fericite – prima Mare Adunare Naţională şi adoptarea legislaţiei lingvistice pe 31 August 1989 –, am ţinut, împreună cu alţi cîţiva colegi de la Academie, cursuri de ortografie a limbii române pentru profesori atît din R. Moldova, cît şi din Nordul Bucovinei.
– În cîte zile ai scris îndrumarul „Să citim, să scriem cu litere latine”, devenit cu adevărat celebru măcar şi din motivul că a avut tirajul total de un milion de exemplare. Faptul că a apărut în preajma sesiunii cruciale a Sovietului Suprem a fost o raţiune cu bătaie lungă sau o coincidenţă fericită?
– În luna mai 1989, într-o discuţie cu directorul Editurii Lumina, regretatul Chiril Vaculovschi, mi-a fost dat să aud, că ar risca să tipărească un abecedar cu litere latine, numai de s-ar găsi cineva să-l alcătuiască... L-am întrebat cînd s-ar apuca de aşa ceva, pentru că „am în cap mai mult decît un abecedar”. „Măcar şi mîine, adu-l dnei Natalia Suruc, redactorul superior al editurii, ea ştie ce trebuie să facă mai departe...”
Oricît ar părea de incredibil, dar schiţa acelui îndreptar am pus-o la punct imediat, într-o noapte; precizări, concretizări, o revizie a textului le-am făcut în următoarele zile şi pe la finele lunii mai am prezentat manuscrisul la editură. Primele exemplare au apărut la finele lunii august, fiind puse în vînzare la chioşcul din clădirea Parlamentului şi în librăria de carte politică „Aurora”, de la parterul Casei Presei. Nu ştiu nici azi cine a dispus să se facă difuzarea... exact în ajun de 31 August 1989 şi tocmai în aceste locuri „cu vad”... E cea mai elocventă dovadă că mişcarea de eliberare din 1988-91 a avut, totuşi, mulţi adepţi.
– Încă pe atunci apăruseră indivizi care practicau „românismul comercial”, de care nu ducem lipsă nici azi, şi care ţi-au propus, contra unei sume mari, să le dai drepturile de autor pentru a reedita broşura, dar nu ai acceptat. De ce?
– Am avut cîteva propuneri de reeditare a îndrumarului, dar le-am respins, deoarece presupuneau ridicarea preţului, pe cînd eu doream să fie cît mai accesibilă cărţulia... În fond, am dat dovadă de naivitate, căci oricum au fost tiraje piratereşti, iar unii „comercianţi” o vindeau cu ridicata, la un preţ exorbitant. Cine a vrut şi a putut, s-a căpătuit şi astfel, dar mai important mi se pare faptul că aceasta nu i-a ştirbit din importanţă pentru acel timp, nici din valoarea-i simbolică. Îmi spunea un ziarist francez că ar fi trebuit să devin milionar numai cu această cărţulie... Bani n-am avut niciodată, dar cred că am devenit „multimilionar” prin bucuria pe care am făcut-o conaţionalilor mei. În plus, acest îndreptar mi-a fost ca un fel de recomandaţie pentru a fi atras, alături de nouă lingvişti de vază, la elaborarea de către A.Ş.M. a Normelor ortografice, ortoepice şi de punctuaţie ale limbii române, tipărite la Chişinău în 1991.
– Puţini am fost, mulţi am rămas, iată o vorbă potrivită pentru evoluţia evenimentelor de la 1989 încoace. Constatăm cu regret că, în numai un deceniu de la acea „revoluţie”, adevărul despre mişcarea de eliberare naţională a fost în multe cazuri mistificat, inclusiv prin marginalizarea sau eliminarea unor personalităţi care au avut curajul să se opună regimului bolşevic. Pe parcursul ultimilor ani i-am auzit pe mulţi pretinzînd că au stat, chipurile, la temelia luptei pentru limbă, alfabet, Tricolor, că au editat GLASUL, prima publicaţie cu grafie latină din perioada postbelică, „mistificările” de acest fel prinzînd mai cu seamă la Bucureşti, unde merg după bani, cu care mai apoi spurcă ideea. Te rog să ne relatezi unde, cum şi împreună cu cine s-a făcut GLASUL speranţelor noastre?
– Ideea tipăririi GLASUL-ui a fost lansată de către Ion Druţă, preluată fiind imediat de Leonida Lari, care a şi ales echipa de redactori. Această echipă a fost o reflectare perfectă a caracterului poetei noastre: era în continuă schimbare, înnoire... încît numărul celor care au trecut pe la sau pe lîngă GLASUL este extrem de mare şi pestriţ. Tocmai de aceea mă voi referi la cei care s-au aflat la leagănul acestei prime publicaţii româneşti de la noi, pe atunci cu adevărat de excepţie. Astfel, la redactarea primelor numere şi-au dat concursul două operatoare de la Editura Lumina, Valentina Istrati şi Sanda Rusu, corectoarea Eugenia Ajder, poeţii Ion Vatamanu şi Valeria Grosu, ziariştii Viorel şi Dinu Mihail, Vsevolod Ciornei, Constantin Olteanu, Vlad Cubreacov, Iurie Roşca, Ala Mândâcanu, Virgil Zagaievschi, pictorii Sergiu Puică şi Iurie Zavadschi, zis şi Zava... La Riga, pentru a tipări primul număr, am mers eu, Zava, Virgil şi şoferul Nicolae. Numărul doi a fost tipărit la Vilnius, graţie concursului cu adevărat frăţesc pe care ni l-au acordat Lica Melnic şi soţul ei, celebrul regizor de cinema Vytautas Žalakevičius. La volanul camionului ce a străbătut Lituania, Bielorusia şi Ucraina cu 100 de mii de GLASURI era alt Nicolae, la fel de curajos ca şi primul. Următoarele două numere au fost tipărite la Orhei şi Chişinău, cu o participare tot mai restrînsă a foştilor colegi de redacţie. Ţin să menţionez că apariţia GLASUL-ui ar fi fost imposibilă de nu era implicarea cea mai directă şi mai energică a dnei Eugenia Duca, pe atunci patroana uneia dintre primele firme cooperatiste din Basarabia, „Oferta”. Jeny, cum îi spuneam eu, a asigurat nu numai logistica pentru tipărirea GLASUL-ui (mai simplu zis – aspectul financiar), dar a fost şi sufletul acestei iniţiative, mai mult, ea a tras şi ponoasele, căci tocmai dînsa a fost hărţuită de KGB, de autorităţi pentru ravagiile pe care le-a făcut apariţia revistei la Chişinău. De altfel, această doamnă deosebit de simpatică şi cultă, despre care pot spune ca în celebrul cîntec „Prieten drag” că ne cunoaştem de o viaţă, căci ne leagă o prietenie încă de la facultate, a făcut numeroase fapte nobile pentru ideea naţională – să zicem, ea a donat o sumă fabuloasă pe vremuri pentru înfiriparea Armatei Naţionale... Este cu atît mai trist că atunci cînd s-ar părea că trebuie să culeagă roadele, Jeny este din nou hărţuită, poate şi mai oribil decît în timpurile de tristă faimă, de cei care au format structuri paralele KGB-ului, tot soiul de mafioţi politici, unii – culmea! – fluturînd stindardul ideii naţionale.
– Eşti dezamăgit că ai luptat pentru un ideal, pe care astăzi profitorii de patriotism au reuşit să-l vîndă şi să-l terfelească?
– Nu au deziluzii numai cei care nu-şi fac iluzii... Din păcate, la noi au fost pîngărite prea multe idealuri şi fapte măreţe, încît deziluziile şi regretele mele personale par prea puţin relevante.
– Spune-mi, te rog, în ce perioadă ai fost şomer şi cercetat de KGB. S-a întîmplat cumva după ieşirea voastră cu Tricolorul în scenă, la concertul COMPACT-ului?
– Ai legat la un loc trei segmente distincte din existenţa mea. Am şomat vreo patru luni, după ce am abandonat turismul, unde lucrasem ca interpret şi de română, ceea ce scria negru pe alb în carnetul de muncă şi deranja ori speria pe unii, la redacţiile a vreo cinci ziare şi reviste, la ATEM... Nu m-am plîns nimănui că nu aveam surse de existenţă, însă tocmai într-un asemenea moment – nu voi uita nicicînd! – scriitoarea estonă Lilli Promet mi-a trimis un mandat poştal cu o sumă fabuloasă şi... salutară pentru mine. Să fi fost la mijloc numai proverbiala intuiţie feminină?!
Mi-e penibil să invoc cel de-al doilea subiect, dacă însă tot m-ai întrebat, îţi răspund: am fost convocat de mai multe ori pentru nişte „lămuriri” legate de corespondenţa pe care o purtam cu străinătatea, de unele cărţi pe care le citeam şi le dădeam şi altora să le citească... Eram convins că vor să-l identifice pe autorul unei scrisori despre atmosfera sufocantă de la noi, trimisă din Iugoslavia la Europa Liberă, lui Noel Bernard, pe care-l consider adevăratul meu profesor de jurnalism. Se vede însă că de „primejdia undelor scurte” se ocupa altcineva... Ieşirea cu Tricolorul la concertul formaţiei Compact, organizat şi el de Eugenia Duca, la care am asistat în Sala Palatului de Cultură al Sindicatelor, a trecut pentru noi fără consecinţe... era în 1988, dar iarăşi Eugenia a trebuit să fie intimidată de KGB...
– Cum crezi, de ce ai fost supranumit „învăţătorul de la radio”?
– E un compliment frumos, pe care mi l-a spus un profesor pensionar din judeţul Orhei, impresionat de o emisiune de a mea de Sfintele Paşti, transmisă la Ghidul radiofonic În lumea cuvintelor de la Radioul Naţional. Am avut cu acest ciclu de emisiuni poate cea mai frumoasă colaborare, ce o datorez în bună parte şi colegei Raisa Belicov, care a avut forţa de convingere, de atracţie, de vreţi, ca să mă facă autor la acest unic ghid radiofonic, în plus, bunăvoinţa ei, grija pe care o manifesta faţă de emisiunile de la Ghidul radiofonic îmi dădea un spor de încredere, de entuziasm chiar.
Acum constat cu regret că şi această colaborare e o etapă nu numai că depăşită, dar chiar ştearsă din biografia mea, datorită „silinţei” unor tovarăşi ajunşi să stăpînească la Radio şi pîinea şi cuţitul. Însă trebuie să repet că durerea mea e o nimica toată pe lîngă faptul că aceiaşi tovarăşi tuciurii la chip şi suflet au forţat să plece de la acest post de radio, cîndva un simbol naţional, o seamă dintre cei mai buni lucrători, mulţi ce şi-au consacrat efectiv viaţa Radioului Naţional. Nu vreau să-ţi amintesc că faci parte din această „listă neagră”, ba chiar ai început-o...
– Apropo de Ghidul radiofonic. În anul 1998 a apărut volumul de cultivare a limbii, în care erau tipărite vreo 16 tablete de ale tale prezentate anterior la Radio Chişinău, precum şi analizate o serie de dificultăţi, unele depistate la noi în premieră de tine. Printr-un miracol, însă, de pe coperta cărţii a dispărut numele tău... Ştiu că e o poveste urîtă de care nu doreşti să-ţi aminteşti, dar insist să deschizi parantezele, ca să te audă şi distinsa lingvistă de la Bucureşti, Mioara Avram, care nu numai că a redactat – la rugămintea ta – această carte, dar i-a mai scris şi o prefaţă care se termina astfel: „Felicitări autorilor...”, autorii rămînînd unul... Valentin Guţu. Cum a fost posibil aşa ceva?
– Este într-adevăr una dintre cele mai penibile istorii din viaţa mea, căci am avut parte şi de astea, destule. Nu am cerut vreo explicaţie editurii, iar lucrătorii ei nu au catadicsit să-mi spună nimic în legătură cu acest abuz. Chiar şi un om neiniţiat în munca editorială ştie că cel ce are într-o carte măcar cîteva pagini se consideră coautor. Mie mi s-a solicitat telefonic să accept ca numele meu să fie scris al doilea pe copertă, cum celălalt autor pretindea că ar fi muncit mai mult. Mi-am dat acordul numaidecît, fără a pune preţ pe acest soi de competiţie. Cînd a apărut dicţionarul aşa cum a apărut, cea mai mare problemă a fost – te rog să mă crezi – că nu am putut da o explicaţie credibilă celor care ştiau despre implicarea mea în editarea acestei cărţi, nici măcar Mioarei Avram. Un nepot de-al meu dinspre soră, care asistase cumva la munca mea la dicţionar, m-a întrebat sincer uluit cum se explică faptul că numele meu lipseşte de pe coperta dicţionarului şi auzind răspunsul meu, „că nu contează atît numele, cît scopul”, a aruncat acest îndreptar al greşelilor de limbă, spunînd că nu vrea să-şi corecteze exprimarea cu ajutorul unora ce fac „business” pînă şi cu limba română. Mai curios e că s-a tipărit cel puţin încă o tranşă a acestui dicţionar, fără vreo schimbare în căsuţa tehnică, dovadă că editura nu-şi asumă nici un fel de vină, nu găseşte că ar purta vreo răspundere pentru lezarea drepturilor de autor.
– Cum se face că după atîta activitate în domeniul lingvisticii practice nu ţi s-a acordat titlul de doctor în ştiinţe? Doar în acest domeniu e cunoscut faptul că eşti consultat atît de pedagogi, de unii condeieri, dar şi de ditamai academicieni...
– Fireşte, e în primul rînd vina mea, doar nu am dus la capăt teza atunci cînd era cazul, preferînd să-mi risipesc materialul acumulat în articole, studii, emisiuni, cărţi... Persistă o părere că cei care nu şi-au luat doctoratul ar avea anumite complexe în raport cu cei titraţi. Din fericire, m-a ferit Dumnezeu de asemenea complexe, poate şi de aceea că mă interesează în genere prea puţin titlurile, distincţiile, alte onoruri; mă simt bine cu ceea ce am. În plus, acum s-au cam devalorizat titlurile ştiinţifice, gradele didactice. Aş aminti în context o întîmplare pe cît de amuzantă, pe atît de edificatoare. Cu mulţi ani în urmă, după o primă lectură a cărţii lui Valentin Mândâcanu Cuvîntul potrivit la locul potrivit, l-am întrebat pe autor ce grad ştiinţific are. Mare mi-a fost mirarea să aflu că nu era nici măcar „candidat”, doctor în filologie în termenii actuali. „Prefer să fiu întrebat de ce nu sînt doctor în ştiinţe, decît să fiu întrebat de ce sînt...”, mi-a răspuns maestrul. Pentru a înlătura orice bănuială că în mine ar vorbi zavistea sau sentimentul nerealizării, adaug aici că nu am uitat nici pe o clipă că apariţia acelei admirabile cărţi a lui V. Mândâcanu a fost posibilă şi datorită faptului că l-a avut de redactor ştiinţific pe un doctor în filologie – actualul academician Silviu Berejan.
– Pe cine dintre lingviştii renumiţi îi admiri şi îi urmezi în activitatea ta?
– Dintre cei din preajmă – Mioara Avram, dintre cei călătoriţi, pe alt român, dar care aparţine de mult omenirii, pămînteanul nostru Eugeniu Coşeriu. Însă a admira pe cineva nu înseamnă obligatoriu şi a-l imita în ceea ce faci... din simplul motiv că marii lingvişti, inclusiv cei pe care i-am numit, sînt personalităţi unice. Alta e că poţi învăţa şi prelua cîte ceva chiar şi de la o somitate ce pare intangibilă. De la Mioara Avram am învăţat mai multe, inclusiv am deprins anumite modalităţi de expunere şi, neîndoios, bunăvoinţa în a combate greşelile de limbă – e o calitate rară şi extrem de importantă pentru cine vrea cu adevărat să se implice în dificila operă de cultivare a limbii. La noi, în special, rişti să pierzi orice ascultător sau cititor dacă adopţi o manieră arogantă, prea de tot didacticistă. Eugeniu Coşeriu ne-a oferit un exemplu rarisim de dragoste pentru limba maternă şi ne-a întărit convingerea că trebuie să luptăm pînă la capăt pentru acest mare adevăr: basarabenii, ca o parte indistructibilă a românimii, vorbesc limba română, în pofida unor anomalii, schimonosiri provocate de vitregiile sorţii. Conştientizarea axiomei este o condiţie primordială a păstrării noastre nu numai ca naţiune, dar şi ca speţă umană.
– Se spune că traducerea este o formă a literaturii, deoarece un profesionist care tălmăceşte, de fapt creează. Ce loc ocupă această „formă” în „conţinutul” preocupărilor tale literare, culturale?
– Traducerile constituie o parte solidă a lecturilor mele, aşadar, ele-s un component al alcătuirii mele intelectuale. Încă din anii de şcoală îmi puneam întrebarea cine şi cum face o tălmăcire pe care o citeşti ca pe o scriere originală. Ţin minte, mi-am pus această întrebare după ce citisem Cei trei muschetari, o ediţie de Bucureşti. Mai tîrziu am început să fiu atent la numele traducătorilor, dîndu-mi seama că ei sînt în fond nişte coautori. La facultate, am scris două teze de an la disciplina Teoria şi practica traducerii, sub îndrumarea unui om şi profesor de excepţie care a fost Ion Dumeniuk. Curios, dar chiar dacă analizam calitatea traducerii unor texte cu caracter social-politic, simţeam tot mai mult tentaţia de a transpune literatură artistică. După absolvire, am tradus o nuvelă pe care o citisem într-o revistă de la Sofia şi-mi plăcuse mult. Se numea O zi de milioane şi relata cu un umor fin drama unui intelectual suprasolicitat de rutina muncii de birou. I-am arătat-o maestrului Igor Creţu, pe care-l vizitasem ca să-mi exprim admiraţia pentru transpunerile sale adunate în volumul Din poeţii lumii. Mi-a binecuvîntat-o, cu anumite obiecţii, evident, şi i-a dat manuscrisul lui Ion Gheorghiţă, un excelent tălmăcitor din ucraineană şi din rusă, care pregătea o antologie de traduceri din literaturile slave – Panorama (Chişinău, 1977). Astfel am debutat în arta traducerii, care e, de fapt, o artă a replămădirii, este chiar iscusinţa de a intra în pielea autorului pe care te apuci să-l tălmăceşti. Atunci nu-mi puteam imagina că voi traduce zeci de nuvele şi poeme, ba chiar şi patru romane, din diferite limbi. Cînd am isprăvit ultima traducere – Cine răspîndeşte anecdote, un extraordinar microroman de scriitoarea estonă Lilli Promet, i-am mărturisit cuiva că mi-e atît de dragă această tălmăcire, de parcă ar fi lucrarea mea, ca şi cum aş fi scris-o chiar eu. Constatarea am repetat-o într-o convorbire cu apreciatul tălmăcitor Pavel Starostin, la care dînsul mi-a spus: „Să ştii că ai ajuns la condiţia indispensabilă unui traducător care nu traduce pur şi simplu, ci re-creează...”. De-i aşa, de nu-i aşa... cert e că magia traducerii mă mai obsedează. Nu pot să nu menţionez şi acest amănunt: am fost primit în Uniunea Scriitorilor încă în 1989 tocmai ca traducător, deşi, fireşte, îşi făcuse efectul şi Îndreptarul de citire/scriere cu litere latine. Oricum, pentru această afiliere, poate unica de care sînt mîndru, îi port mereu recunoştinţă maestrului Aureliu Busuioc, cel care mi-a dat o recomandare surprinzător de frumoasă.
– Am citit în revista BASARABIA cîteva nuvele semnate de tine. M-au impresionat şi emoţionat extraordinar de mult. De ce nu editezi o carte de proză scurtă? Sînt sigură că o asemenea apariţie editorială ar aduce un suflu nou în această specie literară puţin de tot explorată în Basarabia.
– Am avut cîteva cazuri cînd am scris proză căci, parcă ţinînd cont de un precept enunţat de Rainer Maria Rilke în Scrisori către un tînăr poet, nu puteam să nu le scriu, subiectele parcă se cereau înşirate pe hîrtie. Din păcate (sau poate – din fericire?!), nu am avut prea de multe ori asemenea stări şi nici toate scriiturile nu mi-au părut reuşite, din care motiv pe unele le-am aruncat la coş. Cîteva bucăţi de proză le-am rătăcit prin diverse gazde, altele, iată, au dispărut recent, o dată cu calculatorul ce mi-a fost furat... Astfel că nu am debutat în proză din două motive: a) că nu mi-am propus acest scop la modul serios şi b) că nu am avut materialul necesar, în viziunea mea, pentru o carte cît de cît reprezentativă.
– Am aflat că vrei să editezi un nou dicţionar de nume proprii, o carte despre laureaţii Premiului Nobel pentru literatură, un volum de cultivarea limbii şi o carte despre personalităţile pe care le-ai cunoscut pe parcursul vieţii. Referindu-ne la ultimul proiect, te rog, să ne povesteşti cum l-ai cunoscut pe distinsul om de cultură Raoul Şorban şi pe Preafericitul Vazghen?
– Mi-ai enumerat exhaustiv proiectele editoriale... mă gîndesc acum de voi ajunge vreodată să vorbesc despre ele şi ca despre ceva realizat deja!
Mi-aş dori poate cel mai mult cartea despre oamenii pe care am avut norocul să-i cunosc – pe doi dintre ei i-ai şi numit. L-am cunoscut pe Preafericitul Vazghen, Catolicosul tuturor armenilor, la reşedinţa sa de la Ecimiadzin, nu prea departe de Erevan, dacă mergi spre muntele Ararat, acolo unde s-a oprit Arca lui Noe. De trei ori am fost în audienţă la el, cu delegaţii din România, şi de trei ori mi-a fost dat să aud acelaşi preambul al său: „Mă bucur nespus de mult să vorbesc dulcea noastră limbă românească...”. Acest păstor spiritual deosebit de iubit al armenilor era originar din Bucureşti şi nu a încetat niciodată să-şi iubească baştina, ţara şi poporul de unde se ridicase. În preajma lui Vazghen am simţit o miraculoasă trecere în altă stare, în altă dimensiune, probabil în cea a sacrului... Cît despre prof. Raoul Şorban, această legendă vie a vredniciei româneşti... I-am fost ghid şi translator în nişte mari muzee din Rusia, la Moscova şi Petersburg, unde venise cu studenţi de la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu”. Am avut cu el mai multe discuţii sincere, confidenţiale, îndelungate, care ne-au făcut prieteni buni de-a lungul atîtor ani deja. E o mare fericire să ai un asemenea prieten, care se poate ataşa şi te predispune la un ataşament puternic, în pofida diferenţei de vîrstă sau de pregătire, în ciuda distanţelor şi scurgerii anilor. I-am scris foarte multe scrisori la care mi-a răspuns cu o corectitudine greu de imaginat, i-am trimis mai multe telegrame – inclusiv astă toamnă, cînd a împlinit 90 de ani, dar iată că încă nu m-am putut mobiliza să scriu un articol despre acest om cu adevărat de excepţie. O voi face însă neapărat cît mai curînd, unde mai pui că frumoaselor amintiri de la prima noastră întîlnire, din 1976, s-au suprapus atîtea alte impresii extraordinare, atîtea lecţii de omenie şi de dragoste de Neam, pe care mi le-a dat discret, dar continuu, fiul celui care a scris muzica pentru piese devenite populare ca „Mai am un singur dor”, „Pe lîngă plopii fără soţ”, „Pocnind din bici pe lîngă boi” ş.a.
– Am observat că eşti îndrăgostit de poezia lui Ion Caraion şi Nichita Stănescu. Pe ultimul, se pare, ai avut norocul să-l cunoşti...
– Cum ai adus vorba de poezie, fac o mică rectificare. Eminescu este creatorul despre care aş spune „că nu mă mai satur niciodată”, şi nu numai de poezia sa, dar de tot ce a scris: şi proză, şi publicistică, şi însemnări răzleţe pe file de carnete sau chiar de cărţi. Da, l-am văzut pe Nichita Stănescu şi am schimbat cîteva vorbe cu el în anul cînd l-au putut cunoaşte mai mulţi basarabeni – în toamna lui 1976, cînd era la Chişinău un festival al poeziei din ţările comuniste. A recitat la Filarmonică poemul Nimic nu este altceva şi, ca şi mulţi alţii, eram convins că ne spune nouă, basarabenilor, acest fantastic crez poetic. Am putut intra la el, în hotelul Codru, cu o colegă de facultate, Aurica Sîrbu, şi cu nişte flori, datorită poetei letone Daina Avotina, care, după explicaţiile de rigoare, ne-a introdus în hotel pentru a-i lua, chipurile, un interviu ei. Nu pot uita nici acum gestul lui Nichita, însoţit de un fel de fluierat: un rotocol făcut cu mîna peste pereţii camerei unde stătea, o aluzie clară la microfoanele instalate în camera sa. Apoi l-am văzut seara la gară, mergea de la Chişinău la Moscova, nu la Bucureşti. Atunci am cunoscut-o mai îndeaproape şi pe Leonida Lari... În anul de graţie 2000 am avut fericita ocazie să-l cunosc la „Focul din vatră” pe maestrul Gheorghe Zamfir, pe care-l admiram încă din şcoală şi tot de atunci ştiam că-s născut în aceeaşi zi cu el, ba şi cu 12 ani mai tîrziu, adică sub acelaşi semn zodiacal. E dintre acei artişti care ştiu a fermeca nu numai prin măiestrie, dar şi prin vorbă. După acea discuţie, la încheierea concertului său, m-am gîndit că, dacă nu mi-a fost dat s-o văd pe Maria Tănase, vizitîndu-i doar mormîntul la cimitirul Bellu, iar de George Enescu – m-am simţit aproape în casa-muzeu, iată că Dumnezeu mi-a prilejuit o întîlnire măcar cu acest zeu al muzicii noastre...
– Ce loc ocupă publicistica în activitatea ta multidimensională?
– Un loc central, fără doar şi poate. Mi-am dorit mult să devin ziarist şi cred că marea mea dorinţă s-a împlinit. Am scris sute şi sute de materiale gazetăreşti şi am adus de multe ori bucurie protagoniştilor sau cititorilor, dar am trăit şi eu destule satisfacţii datorită acestei munci. Am asistat la naşterea unui ziar de excepţie – GLASUL din 1989 – şi probabil de aceea mi-a fost dat să asist, la începutul lui 2001, şi la funeraliile altei publicaţii, la care am ţinut – MESAGERUL. Am investit multă energie şi suflet în acest ultim ziar, care fiind, totuşi, de partid, a devenit, aşa cum îl apreciau mulţi, mai presus de toate, o tribună a românismului şi o publicaţie de cultură. Probabil că tocmai datorită acestui fapt, fiind făcut de o mînă de oameni, în condiţii cu totul precare, a ajuns să aibă un tiraj record la noi, vreo 25 mii de exemplare.
– Ai contabilizat vreodată cîte articole ai scris în presă sau cîte cărţi ai redactat-creat?
– A trebuit să fac un fel de contabilizare a muncii mele de creaţie, cînd mi s-a solicitat de la Calendarul Naţional – fiind o sursă de referinţă, preferă să opereze cu date cît mai exacte. Ei bine, am cinci cărţi tipărite, alte cinci s-ar putea să le tipăresc mai devreme sau mai tîrziu! Am scris-publicat circa o mie de articole, am pregătit-prezentat cîteva sute de emisiuni radiofonice şi TV. Am tradus peste 20 de cărţi (inclusiv patru romane), am redactat nu mai puţin de 60 de cărţi, inclusiv vreo 10 dicţionare şi enciclopedii. Statisticile, evident, pot fi înşelătoare, dar ştiu că, dacă mi s-ar cere să aleg cîte ceva – ca deosebit de valoros pentru epoca în care trăim –, cu certitudine aş avea ce alege fără a mă ruşina pentru cele scrise.
– Ai şi dezamăgiri, să zicem, în ceea ce priveşte clasa politică de la noi...
– În 1988-1989 mişcarea de renaştere naţională de la noi o avea drept model pe cea din Ţările Baltice. Cu timpul, însă, modelul baltic a fost dat uitării, poate că nu a mai putut fi asimilat... Acum balticii sînt prea departe de noi, dar oricum, avem ce învăţa de la ei. Observaţi, însă, că ni se impune un singur model, un singur exemplu „demn de imitat”: cel rusesc. În opinia mea, e tocmai modelul de care trebuie să ne ferim. Avem agonia noastră, la ce ne-ar mai servi un surplus de agonie de împrumut?
La întrebarea ce m-a deziluzionat mai mult la politicienii noştri, răspund fără ocolişuri: lipsa de sinceritate în ce priveşte ideea naţională, românismul. În unele cazuri am putea vorbi chiar de o lipsă de omenie, în altele – de nişte profitori de românism. Dar şi un egoism cras, o lăcomie înspăimîntătoare... Puse cap la cap, iată şi cîteva din principalele motive ale dezamăgirii generale, ale unei stări de apatie şi lehamite ce poate fi observată masiv printre conaţionalii noştri care au venit sinceri, cu sufletul curat, în Piaţa Victoriei, la primele Mari Adunări Naţionale.
– Ce poţi să ne spui despre conştiinţa ta individuală? Eşti împăcat cu sine? Probabil anume pentru românismul tău sincer şi argumentat ai credibilitate în faţa opiniei publice...
– Îmi vine foarte greu să-mi dau o notă mie însumi, chiar fiind încurajat cu o apreciere atît de frumoasă privind credibilitatea mea. Ştiu bine că nu am făcut – cel puţin în scrisul meu! – nimic împotriva conştiinţei mele, care coincide, în multe privinţe, cu crezul unui număr mare de oameni vrednici din neamul meu, din preajma mea, sau pe care am avut şansa să-i cunosc. Conştient sau intuitiv, am respectat preceptul biblic de a nu face rău altuia şi cred că aceasta nu-i puţin într-o epocă şi într-o lume bulversate, ca cele în care trăim.
– Am remarcat la tine un profund sentiment pentru neamul din care te tragi, pentru mama care te-a învăţat să citeşti cu litere latine, pentru tatăl tău care a făcut armata sub Antonescu, pentru surorile tale inteligente, cu dragoste de carte, chiar dacă sînt ţărance. Ce vrei să ne spui despre neamul Pohilenilor de la Floreşti?
– Norocul meu cel mare a început acasă, în familia în care am crescut, alături de trei fraţi şi cinci surori. Nu am auzit acasă certuri, înjurături, chiar şi a ridica vocea într-o convorbire se considera un semn de impoliteţe. Am avut o mamă blîndă, marcată mult de credinţa ei sinceră şi adîncă în Dumnezeu. Un tată dur, dar nespus de vrednic, măcar şi de aceea că ne-a învăţat să fim demni în orice împrejurare. Nici mama, nici tata nu i-au avut la inimă pe ocupanţi, nu le-au acceptat nici limba, nici apucăturile, – cu atît mai puţin regimul adus de aceştia pe tancuri. Totodată, însă, aveau un ataşament simplu, firesc, dar puternic pentru tot ce-i românesc – de la alfabetul latin şi muzica populară pînă la domnitori şi regi, de la mănăstirile lui Ştefan cel Mare pînă la Cernăuţi şi porţiunea de litoral al Mării Negre date de ruşi Ucrainei. Mama avea o memorie ieşită din comun în materie biblică, la istorie şi geografie. Arăta pe harta României socialiste, ca un orb, locurile unde se aflau – fără a mai fi indicate – cele mai însemnate mănăstiri. Odată, ne-a zis: „Dar harta asta nu-i bună.... Cînd învăţam eu la şcoală, România era pe hartă ca o pîine, ca un soare, iar acum e ruptă... au rupt-o păgînii...”. Aceste atitudini ale părinţilor ni s-au transmis, ni s-au împlîntat în suflete şi în minţi.
– Ai avut pe parcursul anilor mai multe invitaţii de a te stabili în Ţară sau peste hotare. Ce te-a făcut să rămîi acasă, în această mizerie care se lăţeşte tot mai mult peste noi, basarabenii?
– Nu am plecat de aici, pentru că aici m-am crezut util, iar în consecinţă – aici m-aş putea realiza cel mai bine, cu mai multă eficienţă. La o adică, puteam să merg şi undeva mai departe, în Vest, mi-aş fi găsit şi acolo un rost, dar la ce bun? Un om cu pregătirea mea, cu o trăire atît de acută a sentimentului naţional nu se poate realiza decît acolo unde s-a născut şi s-a format. Cît priveşte o eventuală plecare peste Prut... Unii abia aşteaptă să plecăm cît mai mulţi de aici – în dreapta Prutului; o, cum îşi mai doresc şovinii ruşi golirea Basarabiei de români! Un foarte bun prieten îmi tot repetă principiul: să plecăm de aici ultimii, cu tot cu pămînturi! Eu aş zice mai puţin metaforic: să rezistăm cît putem aici. Dacă plecăm, lăsăm totul unor nechemaţi, să scuipe în fîntînile făcute de părinţii noştri, în icoanele zugrăvite cu chipuri inspirate de ţărani şi ţărance de la noi, să arunce pe ruguri culorile Tricolorului şi matriţele cu alfabetul latin! Cea mai timidă prezenţă românească aici îi face pe venetici să tresară, amintindu-le că se află în casă străină şi că trebuie să se comporte ca un oaspete, ca un pasager, nu ca un stăpîn. Iată doar cîteva raţiuni care mă ţin aici – chiar şi cînd starea de lucruri devine desperată! – şi pentru care îi îndemn şi pe alţii să nu părăsească vatra strămoşească.
– Ai o dorinţă despre care ai prefera să vorbeşti numai în şoaptă sau, eventual, eufemistic?
– M-am născut într-un stat ce nu mai există. Trăiesc, iată, de 12 ani într-un stat cu o existenţă şubredă, incertă, oricît de mult am vrea ca el să fie puternic şi prosper. Mi-aş dori să ajung a trăi într-un stat a cărui existenţă să nu fie pusă de nimeni la îndoială şi despre care aş putea spune sus şi tare: este Ţara mea dragă, pentru că vitalitatea ei mă bucură, ea aduce bucurii şi altora – multor milioane de conaţionali.
– Dragă Vlad Pohilă, îţi mulţumesc mult pentru cafele şi pentru interviu. Sînt bucuroasă că ai găsit timp liber de această mică lucrare pentru prestigioasa revistă LIMBA ROMÂNĂ. La mai mult şi la mai mare sau cum îţi place ţie să spui – SĂ-ŢI DEA DOMNUL TOT CE-ŢI DOREŞTI. Un înţelept zicea că tinereţea ne este dăruită, bătrîneţea, însă, trebuie cucerită, căci altă formă de a trăi mai mult pur şi simplu nu există. Din acest punct de vedere îţi doresc să ai succes încă vreo 50 de ani înainte, alături de cei dragi.
– Mulţumesc pentru căldura emanată în aceste ore lungi de convorbire. Acest dialog a fost posibil şi datorită faptului observat de tine: am nişte prieteni şi colegi de redacţie de-a dreptul extraordinari... Să nu utăm însă că nu ar fi fost nimic de noi, de mine inclusiv, de nu erau acei 22 de ani de aflare a Basarabiei în componenţa României Mari, de nu existau bărbăţia şi sacrificiul multor înaintaşi – patrioţi, naţionalişti, numiţi-i cum vreţi – de-a lungul anilor de ocupaţie sovietică, deoarece ideea românească a fost la est de Prut o permanenţă, cînd pîlpîind, cînd răbufnind, dar oricum, o prezenţă mereu vie.Deie Domnul să trăim cît trebuim – cît mai mult, cît mai mulţi...
 
 
* * *
Este mai mult decît semnificativ faptul că acest jubileu – 50, un însemn concludent al împlinirii spirituale şi de creaţie, îl găseşte pe Vlad Pohilă la Limba Română. Cu certitudine, e o mişcare a sinelui spre sine, o regăsire a sa în lumea cuvintelor, în miezul verbului matern, pe care-l simte subtil şi-l exprimă fluent, plastic, convingător. Ilustrative din acest punct de vedere sînt eseurile, tableta, prezentările din numărul curent, ca şi din cele precedente şi, sperăm, din multele ce vor urma.
Dragă Vlad, îţi dorim să rămîi încă mulţi-mulţi ani în această lume a autenticelor valori, pe care ştii să le alegi cu exigenţă şi competenţă. O lume cu deschidere spre universalitate, în care te simţi bine şi neînşelat în aşteptările tale. Realizările să-ţi fie pe potriva aspiraţiilor şi să-ţi urmezi calea de la o descoperire de frumos şi peren – spre altele noi, nesfîrşite... La cele multe cu care te-a înzestrat Dumnezeu, îţi dorim sănătate şi veşnica Lui îngăduinţă şi ocrotire.
 

 

 
Cu toată dragostea –
Noi, colegii de la revista Limba Română.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog