Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

MEMENTO

Corneliu Grumăzescu şi presa bisericească din basarabia interbelică

Nina NEGRU

Alte articole de
Nina NEGRU
Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XIII, 2003

Pentru tipar

(cronică a dezumanizării comuniste)
 
Motto:
Marxismul vede în Rău un drum ce duce spre Bine. Acesta ar fi sentimentul demoniac
al marxismului, cunoscut îndeobşte sub denumirea de element dialectic.
Nikolai Berdiaev
 
Presa bisericească din Basarabia faţă cu tragedia ruşilor
 
Când vorbim despre presa bisericească din Basarabia, e de reţinut că, la începutul anului 1920, ea şi-a schimbat nu numai litera chirilică. Prin revista eparhială Luminătorul, jurnalismul creştin profesionist a demonstrat că poate influenţa decisiv conştiinţa unei societăţi dezorientate, deznaţionalizate. Întrucât Chişinăul se afla în vecinătatea iadului comunist, revista publica sistematic pagini de informaţii şi meditaţii despre tragedia Bisericii Ruse. Se trăia într-o epocă de eroism creştin şi teologii români treceau peste resentimente, solidarizându-se cu cei care suportau persecuţiile sovietelor bolşevice, mai teribile decât teroarea anticlericală din timpul revoluţiei de la 1789 în Franţa . De prin 1923 până în 1927, profesorul universitar Ştefan Berechet de la Iaşi, care devenise profesor şi la Şcoala Spirituală, iar apoi la Facultatea de Teologie din Chişinău, a fost pionierul misiei ortodoxe române prin tenacitatea cu care pregătea clerul ortodox pentru o eventuală cruciadă împotriva conspiraţiei satanice a bandei lui Lenin. Bun cunoscător al mai multor limbi străine, printre care şi rusa, Şt. Berechet a alimentat timp de mai mulţi ani cu ştiri din Rusia „Cronica externă” a Luminătorului. Din 1 decembrie 1927, îi ia locul Corneliu Grumăzescu, profesor la Seminarul Teologic din Galaţi şi referent cultural al Episcopiei Dunării de Jos. De la 1 octombrie 1928 şi până la începutul anului 1930, C. Grumăzescu îşi semnează articolele cu „Ic. St. Director al Seminarului Teologic din Edineţ”. De aici conchidem că se afla, de fapt, nu la Chişinău, ci în Eparhia Hotinului, chemat de Episcopul Visarion Puiu, care, probabil, îl cunoştea de la Galaţi. În 1943 C. Grumăzescu revenea în Luminătorul cu cronica externă, dar se afla de acum la Bârlad.
De remarcat că intelectualii regăţeni, cunoscători ai limbilor franceză, engleză şi rusă, au analizat mai profund decât basarabenii drama rusă din acei ani. Ei erau conştienţi că asistă la momentul instalării unui regim totalitar în statul vecin şi fixau simptomatologia fenomenului, sincronizându-se cu presa occidentală.
În context, amintim de afirmaţiile lui M. Heidegger din Scrisoare despre umanism (1946):
„Cine înţelege comunismul doar ca «partid» sau doar ca o «concepţie despre lume» gândeşte la fel de limitat ca cei care prin cuvântul «americanism» au în vedere doar un anumit stil de viaţă”. Referindu-se la această problemă, profesorul universitar dr. Vasile Iliescu de la München, într-un incitant articol intitulat Sindromul totalitar, delimitează trei faze prin care populaţia este măcinată de acest fenomen de psihologie colectivă cu importante implicaţii sociale:
I. faza pretotalitară
II. faza transtotalitară
III. faza posttotalitară.
Corneliu Grumăzescu evidenţiază în comentariile sale simptomatologia fazei transtotalitare, când partidul comunist ajuns la putere îşi organizase o poliţie specială de lichidare a presupuşilor duşmani şi trecuse la „teroarea în masă legală” (Al. Zinoviev).
În 1928, la 10 ani de la înfiinţarea Comisiei extraordinare de execuţii (CEKA) a guvernului sovietic, C. Grumăzescu publica în Luminătorul articolul Există un infern undeva pe pământ? Reţinem câteva cifre selectate de teologul nostru din statisticile oficiale asupra activităţii CEKA. Din decembrie 1917 până în septembrie 1921, CEKA a împuşcat 1.766.118 persoane: 815.000 ţărani, 200.000 soldaţi, 192.150 muncitori, 355.250 intelectuali ce exercitau profesiuni libere, 8.800 medici, 6.775 institutori, 1.243 preoţi. După 1921 informaţia de la CEKA devine secretă. Cu ajutorul presei, care minimaliza tragedia, s-au putut afla, totuşi, date aproximative despre jertfele bolşevismului în perioada 1921-1927: în 1921 (ultimele patru luni) – 18.451 de execuţii; în 1922 – 38.000, în 1923 – 112.000 (în urma răscoalelor ţărăneşti din Rusia); în 1924 – 80.000 (în urma răscoalelor din Georgia); în 1925 – 14.000; în 1.926 – 10.000; în 1927 – 9.574 execuţii.
 
 
Comunismul nu este ideologie, ci satanologie
 
Comisarul poporului pentru învăţământul public A. Lunacearski formula în acei ani deviza bolşevismului: „Noi urâm creştinismul şi pe creştini; chiar cei mai buni dintre ei trebuie socotiţi ca cei mai înverşunaţi duşmani ai noştri. Ei predică iubirea aproapelui, ceea ce este împotriva principiilor noastre. Jos dragostea de aproapele! Ceea ce ne trebuie este ura. Noi trebuie să ştim să urâm: numai cu acest lucru vom cuceri lumea”. C. Grumăzescu remarca însă că acelaşi om, la Geneva, cerea dezarmarea generală şi pacea universală.
Ca şi revoluţionarii francezi de la 1789, bolşevicii îşi propuneau să nimicească „regii pământului şi ai cerului”. Pentru a caricaturiza viziunea profetică a Patriarhului Iacob, pe coperta revistei Bezbojnik (Fără Dumnezeu) era desenat un monstru care se ridica pe o scară spre cer, având un ciocan în mână, ca să-l dărâme pe Dumnezeu. Imediat după 1917, A. Lunacearski a încercat o reformă a calendarului pentru a-i include în el pe „sfinţii” noii religii. Proiectul păstra veleatul erei creştine, însă denumirea zilelor săptămânii urma să se schimbe: duminica să se numească „Lenin”, lunea – „Ziua Sovietelor”, marţea – „Ziua Revoluţiei” etc. În săptămâna sovietică ziua de odihnă cădea marţea. Denumirile lunilor urmau să fie schimbate, excepţie făcând doar februarie şi octombrie. Ianuarie trebuia să se numească „Lenin”, martie – „Stalin” etc.
Mai multe valuri de persecuţii s-au abătut asupra creştinilor din U.R.S.S.: în 1918-1923, în 1928- 1934, în 1937-1938, în 1962-1964. Venit în Basarabia în 1927, la începutul celui de-al doilea val de persecuţii, C. Grumăzescu se afla în vecinătatea iadului comunist.
După faza „lirică” a revoluţiei, când în numai opt luni au fost asasinaţi 18 arhierei şi sute de preoţi şi monahi, Patriarhul Tihon Belavin şi Sinodul rus anulau rugăciunea de la Ectenia Mare pentru conducătorii ţării şi aruncau anatemă asupra bolşevicilor. Patriarhul este închis în mănăstirea Donskoi şi supravegheat de oamenii regimului până la 8 aprilie 1925, când moare. Un soldat din armata roşie, Krasniţki, numit „Arhiepiscop al întregii Rusii”, a condus treburile bisericeşti până la 4-5 aprilie 1925, când Tihon a făcut declaraţie de supunere faţă de Soviete. Între timp Sinodul din 1923 îl depusese din treaptă.
 
 
Armata roşie contra armatei albe, biserica roşie contra clerului negru
 
Primul articol publicat de C. Grumăzescu, la 1 decembrie 1927, în Luminătorul găsea în Basarabia un public cititor care ştia că din momentul înlăturării Patriarhului Tihon nu se mai putea vorbi despre o Biserică Rusă unitară, ci de biserici separate, care se duşmăneau şi se anatemizau între ele. Bătălia cea mai mare se dădea între „Biserica Patriarhală”, tihoniană şi „Biserica vie” sau Biserica Roşie, sinodală, care împrumuta ideologia comunismului pentru concepţiile religioase. Această Biserică de stânga, care a luat fiinţă în 1923, după dezinformarea intenţionată a arhiereilor eparhioţi privitor la izolarea Patriarhului Tihon, a obţinut la Sinodul din 1923 nu doar depunerea din treaptă a Patriarhului: la acest Sinod „Biserica roşie” s-a arătat favorabilă unor reforme periculoase, două dintre ele fiind comentate de Grumăzescu: desfiinţarea obligativităţii celibatului pentru episcopi şi aprobarea recăsătoriei preoţilor văduvi. Sinodul rus încălca în mod sfidător legislaţia Sinodului Trulan din 691. Mergând şi mai departe, el respingea în general instituţia monahală şi dogma despre cinstirea moaştelor.
Această „Biserică vie”, numită şi a „înnoitorilor”, şi care era condusă de un episcop căsătorit, Alexandr Vedenski, promova doleanţele clerului alb, în timp ce tihonienii şi masele de enoriaşi se arătau credincioşi episcopatului monastic sau clerului negru. Astfel, după ce populaţia Rusiei se divizase în albi şi roşii, se urmărea ca şi Biserica să se piardă în lupte intestine între albi şi negri. Alte trei Biserici ruse se duşmăneau în pribegie, conduse de delegaţii patriarhului Tihon: Mitropolitul Antonie la Carloviţ (Iugoslavia), Evloghie în Europa Apuseană şi Platon în America.
C. Grumăzescu remarcă un lucru interesant în legătură cu poziţia Patriarhului Constantinopolului Grigorie al VII-lea, solicitat să se pronunţe în legătură cu divizarea Bisericii Ruse. Ceea ce considera C. Grumăzescu un adevărat „pericol de a se produce scandal în sânul ortodoxiei” era declaraţia Patriarhului ecumenic în favoarea sinodului de la Moscova, ţinut în 1923 de adversarii Patriarhului Tihon şi ai patriarhatului în general (dar simpatizanţi ai reformei calendarului).
Într-un alt articol despre starea religioasă din Rusia, publicat în nr.2 (15 ianuarie) din 1928 al Luminătorului, G. Grumăzescu arată reacţia tihonienilor la ceea ce ei numeau „trădarea patriarhilor din răsărit” (între timp şi Patriarhul Damian al Ierusalimului dăduse binecuvântare „înnoitorilor”). Mitropolitul Serghei Starogorodski, urmaşul lui Tihon, arestat în 1926 pentru că nu dorea să pactizeze cu sovieticii şi eliberat în urma protestelor muncitorilor, brusc se declară loial faţă de autorităţi, se desolidarizează de episcopii ruşi din emigraţie şi obţine în 1927 legalizarea sinodului patriarhal de către guvernul sovietic. Imediat însă unul dintre mitropoliţii numiţi de el, Iosif de la Leningrad, a declanşat mânia „înnoitorilor” de stânga pentru că a trimis o circulară de interzicere a pomenirii patriarhilor răsăriteni. În consecinţă, acesta a fost silit să părăsească Leningradul (va fi executat în timpul sângeroaselor epurări din 1937). Mai mult: comunităţile de pe lângă bisericile greceşti din Rusia, care obţinuseră autonomie şi se dăduseră de partea tihonienilor, au fost avertizate de Patriarhul ecumenic „să nu-şi atragă asupra capului urmările unui politicianism care nu este de dorit” şi să nu uite că se găsesc „nu în Grecia, ci în ţara Sovietelor”. C. Grumăzescu aranjează atât de bine aceste ştiri selectate din revista Biserica vie, încât comentariul nostru privitor la politicianism devine de prisos.
 
 
Eşecul bisericii naţionale a ucrainenilor
 
Dacă a profitat cineva de divizarea Bisericii Ortodoxe Ruse, aceştia au fost ucrainenii, care, neputând să dobândească independenţa politică, încercau să o obţină pe cea religioasă. C. Grumăzescu analizează principiul naţionalist, care a dat naştere, după revoluţia din 1917 (ca şi imediat după destrămarea U.R.S.S., în 1991), Bisericii Ortodoxe autocefale sinodale din Ucraina. S-a mai numit şi biserica „autosfinţiţilor”, pentru că primul ei episcop Vasili Lipkovsky, protoiereu caterisit de Patriarhul Tihon, a fost hirotonit episcop de 30 de preoţi şi mireni, membri ai Radei bisericeşti care proclamaseră autocefalia bisericii ucrainene, deşi acea biserică n-avea episcopi. Grumăzescu reţine cu umor acest procedeu, condamnat de tradiţia bisericească. Profesorul T. Titov din Iugoslavia va completa cu un nou detaliu episodul autohirotonirii din octombrie 1921: cei 30 de preoţi şi mireni l-au hirotonit pe V. Lipkovsky în biserica Sf. Sofia din Kiev, lângă racla cu moaştele Sfântului Macarie, punând mâna dreaptă a mucenicului pe capul protoiereului. T. Titov califică gestul ca pe o „profanare”, posibilă din cauza „pierderii echilibrului sufletesc”.
Peste doi ani această Biserică, născută din spirit naţionalist, avea deja 25 de episcopi, recunoscuţi de Moscova pentru că erau „pătrunşi de principiile înnoirii”. În anii ’30 însă, înscenându-se la Harkov un proces de răsunet, unul din aceşti episcopi s-a autocaterisit, biserica respectivă devenind „un cadavru viu”. Sovietele nu agreau formarea unor biserici naţionale.
 
 
Evanghelia urii în şcoala despărţită de biserică
 
„Biserica rusă a eşuat – scrie C. Grumăzescu la 1 martie 1928. – În trecut ea s-a discreditat prin tovărăşia cu ţarismul… Acum a fost purificată de sângele martirilor săi…şi chiar credincioşii declară că ea este destinată să fie instrumentul eliberării şi regenerării naţionale.” Dar „Biserica vie” cu cei 136 de episcopi (dintre care 100 erau căsătoriţi ori văduvi), strămutaţi mereu de la un scaun la altul, ca nişte funcţionari civili, deşi încerca să păstreze un embrion al Bisericii organizate, nu reuşea să câştige nici dragostea maselor, nici încrederea comuniştilor, care în 1928, după ce o legalizaseră, declanşează un nou val de teroare. C. Grumăzescu îi compătimea şi pe „înnoitorii” aparent fideli bolşevicilor, scriind despre ei: „este foarte greu să iubeşti sovietele cu o dragoste adevărată”. Pentru că ele „nu caută legăturile ce unesc pe oameni, ci pun războiul de clase, fără şir şi fără milă, pe primul plan al vieţii politice… În loc de a predica o evanghelie de dragoste, această nouă religie proclamă o evanghelie de ură”.
În numerele 3, 7, 9, şi 18 din 1928 ale revistei Luminătorul, C. Grumăzescu încearcă să descifreze această evanghelie a urii propovăduită în şcoala sovietică. Un pastor englez l-a întrebat pe un elev sovietic: „Crezi în Dumnezeu?” – „Dumnezeu nu există”, i-a răspuns copilul, arătând prin aceasta că şcoala sovietică nu este laică, ci cu precugetare antireligioasă.
Despre rezultatele funeste ale sistemului sovietic de educaţie – o adevărată pedagogie a răului – C. Grumăzescu s-a informat pe baza ştirilor din revistele La Russie nouvelle, Le Christianisme au XX-ième siecle, Foi et vie, Pravda, Biserica vie şi a cercetărilor profesorilor Charles Saralea din Scoţia, care şi-a publicat impresiile despre Republica roşie în cartea Ce qui j’ai vu en Russie Sovietique şi George Goyan care semnala, la sfârşitul anilor ’20, ofensiva intelectuală împotriva lui Dumnezeu în Rusia.
În nr.1 din 1928 al Luminătorului, sub titlul „Forţele morale: învăţământul şi cultura”, C. Grumăzescu comentează mai multe extrase dintr-o carte scrisă de un ziarist englez în urma discuţiilor avute de acesta cu Lunacearski în cabinetul său de lucru din Kremlin, „care semăna cu chilia unui călugăr”. Englezul se interesa cum revoluţia din 1917 a pus în valoare fiinţa omenească, pe care pretindea că a eliberat-o. Lunacearski îl informa că planul sovietic preconiza învăţământul uniform de clasă, fără deosebire dintre şcoala primară şi cea secundară; şcoala mixtă (băieţi, fete) de 9 ani, după care urma Universitatea. Programul proletar cerea scoaterea limbilor clasice din şcoală şi orientarea imediată a muncitorilor spre învăţământul superior. Astfel, fiecare universitate avea facultatea sa de muncitori, în conformitate cu propaganda bolşevică despre îmbinarea (zisă tolstoiană) muncii manuale cu munca intelectuală. În afară de facultăţile muncitoreşti, care le permiteau tinerilor să devină doar ingineri sau medici, Lunacearski se lăuda cu universităţile pentru popoarele din Răsărit (China, Japonia) şi Apus (Finlanda, Lituania), care pregăteau misionari, numiţi „apostolii noştri”. „Aceştia, – remarca Lunacearski – devin fanatici şi sunt pătrunşi de marxism în chip groaznic”.
Ceea ce nu recunoştea Lunacearski în faţa străinilor era „falimentul educaţiei bolşevice”. Despre aceasta scrie C. Grumăzescu în nr. 7 şi 18 din 1928 ale Luminătorului.
Chiar dacă bolşevicii şi-au concentrat toată atenţia asupra şcolii, „omul nou” demonstrează falimentul ideologiei lor. Şcoala ca pepinieră a comunismului n-a reuşit să dea decât ceea ce Zinoviev numea voios „homo sovieticus” ori „homocus”.
În Republica Sovietică, în 1928, existau mai puţine şcoli decât pe timpul ţarismului, 20% din ele urmând să se închidă din cauza sărăciei. Universităţile erau numai cu numele, căci, de fapt, nu se ridicau mai sus de nivelul şcolilor profesionale, ce produceau „tehnicieni şi medici”. Facultate de drept nu mai exista în ţara în care noţiunea de drept dispăruse. Nu se putea concepe o facultate de teologie acolo unde ateismul era doctrină oficială; nici o facultate de filosofie şi litere, unde acestea erau dispreţuite. Vechii profesori fuseseră concediaţi, expulzaţi, împuşcaţi, iar dintre cei noi mulţi se sinucideau. Cea mai dezvoltată ştiinţă era chimia, iar bibliotecile şcolare, şi aşa sărace, au fost triate de Gorki, consilier spiritual al bolşevismului, până a rămas în ele doar „literatura proletară mondială”.
În 1924 Rusia avea 7 milioane de copii orfani părăsiţi care hoinăreau prin întreaga ţară. Dintre ei doar 80.000 au fost primiţi în orfelinate. 20 de mii de elevi examinaţi la Petersburg (42%) au fost găsiţi afectaţi de anemie şi 36% de boli cardiace. În 1926 numai 800 de elevi din Petersburg au terminat cursurile, iar la Moscova doar 35% din copiii de vârsta şcolară făceau studii. Comerţul stradal, nepermis, în mare parte îl practicau minorii.
În 1924 118 copii, de la 9 la 20 de ani, au săvârşit 29.727 de crime. Soţia diplomatului Zinoviev propunea „naţionalizarea copiilor, pentru a-i înlătura de la înrâurirea primejdioasă a familiei”.
Ziarul Pravda din 20 mai 1927 publica cifre incredibile despre criminalitate. „În Petersburgul cu o populaţie de 600 mii de oameni, copiii au comis, în 1918, 8 mii de crime, iar în 1919 – 10 mii de crime”, scrie Ch. Saralea. Soţia lui Kalinin constată că există părerea ca „să fie strânşi copiii în lagăre de concentrare”.
Adolescenţa, considerată vârsta convertirii la Dumnezeu, în ţara sovietelor era vârsta când se ajungea în lagărul de concentrare. C. Grumăzescu conchide că „niciodată vreo organizare mai metodică, un program mai blestemat n-a căpătat rezultate mai grozave”.
În anii 1929-1930 problema educaţiei generaţiei tinere s-a pus într-un mod şi mai perfid: reeducarea ei în şcoli şi aziluri, în scopul extirpării egoismului care venea, chipurile, din familia burgheză. Profesorul Zutkind, citat de C. Grumăzescu, considera că foamea, frigul şi lipsa de jucării, tovarăşii şi strada vor lichida egoismul copiilor. Fetiţelor li se interzicea să se joace cu păpuşile, pentru a nu li se dezvolta sentimentul egoist al maternităţii. Exact cum îşi propusese Lunacearski: „Nu voim ca să fie crescuţi copiii în atmosferă de iubire”. Legile statului condamnau chiar şi manifestările particulare de religiozitate.
În Luminătorul, nr. 13-14, 1930, C. Grumăzescu publică instrucţiunile date învăţătorilor de ziarul Asociaţiei celor fără Dumnezeu, cu prilejul sărbătorii de Paşti:
„1. Copiilor de la 8 la 10 ani.
Să se aţâţe în ei pofta de a lupta împotriva sărbătorilor religioase. Să fie îndemnaţi să ceară frecventarea şcolii în zilele de Paşti. Să fie întrebaţi care dintre părinţi fac pregătiri pentru sărbători. Să li se explice caracterul contrarevoluţionar al sărbătorilor Paştilor etc.
2. Copiilor de la 10 la 12 ani.
Să li se arate influenţa nefastă a preoţilor, a sectarilor şi a culacilor. Să se organizeze propaganda printre părinţi. Să se stăruie asupra primejdiei bolilor venerice provocate de sărutările religioase (sărutările de Paşti etc.)
3. Copiilor de la 12 la 14 ani.
Să li se explice rolul contrarevoluţionar al clerului. Să se formeze grupări propagandiste. În timpul lecţiilor să se citească gazeta Fără Dumnezeu şi să li se aducă la cunoştinţă copiilor istoria sângeroasă a Bisericii creştine.”
Să cugetăm asupra ameninţării îndreptată contra lumii întregi prin această educaţie de ură împotriva lui Dumnezeu; nimicirea întregii convingeri religioase din conştiinţa noilor generaţii ale unui popor de 140 de milioane de oameni.
La sărbătorile creştine tineretul era obligat să însceneze în faţa credincioşilor ieşiţi de la biserică rituri bisericeşti parodiate, să facă orgii fiind îmbrăcaţi în veşminte bisericeşti, să batjocorească icoana, crucea, cădelniţa.
„Cine stăpâneşte astăzi tineretul, mâine va stăpâni viitorul” – acest dicton al ateiştilor bolşevici a ajuns să dea roade.
Aleksandr Soljeniţîn în cap. 17, Chiştocii, din cartea Arhipelagul Gulag scrie despre copiii sovietici care, înainte să ajungă cetăţeni ai propriei lor ţări, ajunseseră în puşcării: „În 1927 deţinuţii în vârstă de la 16 până la 24 de ani reprezentau 48% din totalul celor încarceraţi. Dar existau şi copii sub această vârstă care nu erau incluşi în statistici”. Autorul aminteşte despre un copil de şase ani închis în colonie conform art. 58, ca deţinut politic. Legile staliniste pentru „chiştoci” au fost în vigoare 20 de ani (până în 1954): pentru nişte spice furate din câmp sau pentru un buzunar de cartofi – opt ani de lagăr. Minorii erau judecaţi cu aplicarea tuturor măsurilor punitive, inclusiv pedeapsa cu moartea. „Deci, la 10 ani după revoluţia din octombrie, băieţii şi fetiţele, care în 1917 aveau de la 6 până la 14 ani, formau jumătate din populaţia penitenciară. Asta nu cadrează cu lupta împotriva rămăşiţelor conştiinţei burgheze”.
Chiştocii din cartea lui Soljeniţîn sunt ”pionierii lumii interlope”, produse ale pedagogiei de colonie a lui Makarenko. „Ei nu se prefac: ei nu recunosc pe nimeni ca fiinţă umană. Aşa au apucat să vadă lumea şi acum se ţin de această imagine. O dată cu ei creşte o ciumă pentru oameni – scrie Soljeniţîn. Dacă nu se transformă într-o mică fiară îndărătnică, pentru care nu a fost creată limba omenească, acel copil nu rezistă”. Tot la Soljeniţîn veţi citi despre vizita „sufletologului” Gorki la o colonie de copii. Un băiat, de 14 ani, iubitor de adevăr, i-a strigat: „Ascultă, Gorki, vrei să afli adevărul? Şi i-a spus pe nerăsuflate tot-tot-tot”. „Sufletologul” îl ascultă, iese cu ochii înlacrimaţi din baracă şi scrie în cartea de impresii… elogii stereotip la adresa uimitoarei energii a educatorilor comunişti. Vaporul cu care pleca Gorki nici nu apucă să se desprindă de mal şi băieţelul este împuşcat. „Sufletologul” ştia că asta îi va fi soarta, dacă nu-l va lua cu el.
În articolul Rusia Sovietică, publicat în nr. 19 al Luminătorului din 1929, C. Grumăzescu rezuma cuvântarea de mai multe ceasuri, ţinută de Buharin la o întrunire a c.c. al partidului comunist rus. Buharin a declarat că are patru duşmani în Rusia: 1. Antisemitismul, care „trebuie combătut printr-un război furios, păstrând mijloacele şi datoria de luptă alături de evrei”; 2. Naţionalismul, mişcare patriotică periculoasă în Rusia şi Turkestan; 3. Biserica, religia, care renaşte sub diferite forme la sate şi oraşe; 4. Culacii, adică ţăranii avuţi, care nu doresc să dea recolta pe preţul stabilit de stat (adică pe gratis).
În anii ’30 Rusia nu se mai certa pentru clerul alb sau negru; ea se împărţise în două tabere: pentru Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu. C. Grumăzescu comentează protestele în legătură cu violenţa în lupta antireligioasă din Rusia, publicate (în Le temps, 11.III.1930) de autorităţile bisericeşti catolice, ortodoxe şi protestante din toate ţările. Reacţia rusească a fost următoarea: Societatea celor fără Dumnezeu a declanşat noi atacuri împotriva sărbătorilor Sfintelor Paşti, iar Mitropolitul Serghie implora mila corespondentului unui ziar german Kölnische Zeitung, care dorea să publice interviuri despre persecuţiile religioase din Rusia. În timp ce organizaţia celor fără Dumnezeu lucra prin toate mijloacele – presă, învăţământ, legislaţie – ca să distrugă Biserica şi să ucidă sufletul omenesc, mitropolitul, numit de C. Grumăzescu „un martir al minciunii”, nu îndrăznea să facă nici o declaraţie verbală. Concluzia străinilor, care vedeau de departe tragedia rusească, era următoarea: o dată ce Sovietele afirmă că n-au apelat niciodată la persecuţii religioase, ele vor continua în acelaşi mod „să nu mai persecute” (deşi ruşii refugiaţi povesteau cum cekiştii crucificau preoţi pe uşile altarului). C. Grumăzescu mai completează informaţiile referitoare la pedagogia răului cu un chestionar inchizitorial (publicat de revista Christliche Welt), pe care trebuia să-l completeze copiii ruşi în şcoli, fiindu-le interzis să-l poarte cu ei. Am selectat câteva întrebări din chestionar: Cărei naţionalităţi aparţii? Care este ocupaţia părinţilor tăi? Cine dintre ai tăi merge la biserică? Tu te duci la biserică? Te sileşte cineva să mergi la biserică? Ai reuşit să-ţi obţii dreptul de a nu merge la biserică? Porţi cruce? De ce? Te rogi? Ce spun părinţii tăi despre „desfiinţarea” duminicii? Dar tu? Te-ai înscris la cercul antireligios? Dacă nu, de ce?
În nr. 2 din 1930 al Luminătorului C. Grumăzescu traduce din Foi et Vie un articol zguduitor despre ateismul rusesc. În Apocalipsa timpului nostru V. Rozanov scria despre „perdeaua de fier care se coboară asupra Rusiei. Este timpul să îmbrăcăm blana şi să ne întoarcem acasă. Însă nici blana, nici casa nu pot fi găsite”. După pierderea patriei materiale, ruşii au pierdut şi patria sufletească. Într-un vagon murdar de scuipat şi de fum, un rus îi spunea altuia „Hristos a înviat!” şi i se răspundea: „Nu a existat!”. Această laconică afirmaţie este simbolul comunismului, al acelei flăcări „care, întinzându-se, a distrus lumea întreagă. Sufletul lumii este supus jafului şi stricat încet, pe ascuns, cărămidă cu cărămidă, până la temelia pe care orice lucru trebuie să se construiască”, semnalează Rozanov.
Alianţa Ateilor, constituită în 1925 din corespondenţii şi prietenii ziarului Ateul, avea două concepţii în privinţa mijloacelor de luptă antireligioasă: marxismul şi anarhismul. Biroul propagandei le recomandă să lucreze „mai mult prin fapte decât prin vorbe”, ca să câştige încrederea populaţiei: să clădească şcoli, orfelinate, să-i ajute pe nenorociţi, să repare poduri. Dar grija cea mare era ca personalul pedagogic şi programele şcolare să propage ateismul.
Alianţa Ateilor se înfăţişa ca o organizaţie ce a depăşit cadrul unei singure ţări. Din 1925 ea a intrat în Internaţionala cugetării libere şi, prin departamentul afacerilor externe, avea legături cu organizaţiile liber-cugetătorilor din întreaga lume. Alianţa Ateilor, „cârmuitor al lucrului religios universal”, desăvârşea în chip amănunţit metodele de lucru şi literatura antireligioasă printr-un sistem de şcoli antispirituale profesionale roşii.
Monstruoasele rătăciri ale materialismului şi ateismului au luat în stăpânire gândirea oamenilor mai mult decât se crede. Un comentator al istoriei revoluţiei franceze din 1789 afirma că Declaraţia Drepturilor Omului a marcat începutul unei crize, care nu se va încheia decât prin declararea tot atât de solemnă a drepturilor lui Dumnezeu.
Din 1789 până în 1870, în mai puţin de o sută de ani de campanii antireligioase şi de separare a bisericii de stat, Franţa atingea recordul criminalităţii între ţările europene. La Paris, dintre 100 de criminali, 89 frecventaseră şcolile laice ale statului şi doar 11 – şcolile confesionale.
Războiul civil din Spania anilor treizeci l-a determinat pe George Orwell să se preocupe de definirea totalitarismului de tip comunist. În 1949 a publicat romanul său 1984, în care est-europenii şi-au recunoscut „lagărul socialist”. Când în anii ’70, un alt scriitor politic, Al. Soljeniţîn, face portretul comunismului, de astă dată în calitate de martor ocular şi cronicar, opinia publică mondială îşi dă seama de gravitatea fenomenului.
Presa bisericească din România pusese însă diagnosticul chiar din anii douăzeci, prevăzând că dispreţul pentru Dumnezeu şi pentru viaţa omului nu poate rodi decât monştri. „Arta” pedagogică bolşevică, bazată pe evanghelia urii, în următoarele două generaţii a plodit un anume tip de mentalitate. La tot pasul răsună şi acum ecouri adânci ale regimului de opresiune şi minciună, instaurat în 1917. Destrămarea şi moartea sufletului a cuprins popoarele care au suportat acest tip de invazie. Vom cita în încheiere din Sindromul totalitar, de profesorul Vasile Iliescu, concluzii care se referă la efectele vizibile în faza a treia, posttotalitară: „societatea se atomizează – fiecare pentru sine – omul se închide în el însuşi, devine un schizoid claustrat, potenţial schizofrenic, animat în străfunduri de o ură turbată faţă de agresori şi de o agresivitate greu stăpânită faţă de membrii comunităţii din care face parte”.
 
Bibliografie:
1. Heidegger M., Repere pe drumul gândirii, Bucureşti, 1988, p.321.
2. Iliescu V., Sindromul totalitar, în revista Familia română, nr. 3-4, 2000, p. 44.
3. Titov T., Situaţia Bisericii Ortodoxe Orientale în prezent, Chişinău, 1933, cap. V.
4. Soljeniţîn Al., Arhipelagul Gulag, Bucureşti, 1997, vol. II, cap. XVII.
5. Revista Luminătorul din perioada decembrie 1927 – februarie 1930 (articolele şi comentariile din care s-a citat în prezentul articol, în context fiind indicat numărul şi anul apariţiei).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog