Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PERMANENŢA CLASICILOR

Observaţii asupra stilului sadovenian

Constantin DOMINTE

Alte articole de
Constantin DOMINTE
Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Între scriitorii români ai secolului al XX-lea, Mihail Sadoveanu se detaşează atât prin realizarea artistică a operei sale, cu mijloace specifice, cât şi prin bogăţia şi varietatea ei.
În paginile acesteia şi-au găsit reprezentarea aproape toate ţinuturile României cu natura lor, oamenii munţilor, ai şesului sau cei de la Dunăre, ţărani şi orăşeni provinciali cu obiceiurile, cu preocupările de toate zilele şi cu graiul lor. Trecutul istoric a fost reînviat cu o rară putere de evocare de către Sadoveanu, iar folclorul i-a slujit de multe ori ca sursă de inspiraţie.
Bun cunoscător al graiului moldovean, ca şi al limbii populare în general, scriitorul a fost receptiv şi la limba vechilor cronici, extrăgând din toate acestea, cu discernământul unui fin simţ al limbii pe care-l poseda, un material preţios de construcţie pentru opera proprie. Continuator al lui Neculce şi al lui Creangă, cum recunoaşte singur, Sadoveanu duce mai departe direcţia populară în literatura română. El a reuşit să stăpânească toată limba română în timp şi spaţiu – observa Iorgu Iordan – şi – adăuga Alexandru Rosetti – a realizat o adevărată sinteză între trecutul şi prezentul limbii. Tocmai în această sinteză trebuie căutat specificul originalităţii sadoveniene şi, în cele ce urmează, pe marginea unui text din romanul istoric Fraţii Jderi, vom încerca să stabilim ce aduce nou Sadoveanu în raport cu limba literară şi – fireşte –, mai ales, cu ce contribuie la dezvoltarea stilului beletristic. În măsura în care textul în atenţie o va permite, ne vom referi şi la alţi scriitori, înaintaşi sau contemporani lui Sadoveanu, pentru a încerca o delimitare de aceştia.
Particularităţile fonetice nu sunt într-o mare măsură definitorii pentru Sadoveanu. Ele sunt rare şi nu apar întotdeauna cu consecvenţă, ceea ce demonstrează că – în general – nu constituie particularităţi intime ale stilului său, ci au o notă de intenţionalitate, pentru a da culoare locului şi timpului acţiunii.
Arhaismele fonetice, de pildă, se întâlnesc mai ales în scrierile istorice. Mai frecvente sunt fonetismele regionale (în speţă, moldovenismele), prin care autorul sugerează vorbirea celor din Ţara de Sus, eroii săi predilecţi, dar care apar şi în scrierile despre alte locuri şi alţi oameni, de unde se poate conchide că Sadoveanu a rămas în cele din urmă influenţat de graiul ţinutului său de baştină. Oricât de puţine ar fi, totuşi în concertul mijloacelor de expresie, proprii lui Sadoveanu, fonetismele particulare aduc, şi ele, o subtilă sugestie de ordin estetic. Iată câteva arhaisme fonetice – în vocalism: cătră, întăi, stâns, şi în consonantism: noemvrie, Machedonia, subt. Regionalisme (moldovene):
ă neaccentuat apare ca a: matasă, dascal, pacat, celalalt;
oneaccentuat, ca u: cucoş, dar: coconul; oscilaţia vine în sprijinul afirmaţiei de mai sus: că Sadoveanu nu scrie atât în mod spontan cu regionalisme, cât regionalizează conştient (dă curs unui artificiu de stil);
diftongul ea apare ca a: asară;
e neaccentuat, ca i: prietin; este însă o formă care apare consecvent la Sadoveanu, chiar în vorbirea lui curentă, ceea ce ne determină să atestăm, uneori, o “amprentă” a graiului local asupra vorbirii obişnuite a scriitorului;
e neaccentuat, ca ă (după s): sămănat – mai degrabă un fonetism popular. Alte fonetisme moldovene: mulţămire, în laturi, roşă, paseri, mâni (“mâine”).
Moldovean de origine, Sadoveanu scria (spre deosebire de un Alecsandri) într-o epocă în care normele limbii literare se impuseseră; de aici rezultă că, la Sadoveanu, majoritatea faptelor, care nu se încadrează în aceste norme, nu constituie reminiscenţe neliterare, ci o îndepărtare intenţionată de la norme, dar cu efect pe alte planuri. Cum se poate însă lesne observa, raţiunile estetice nu duc la stridenţe în expresie: la Sadoveanu nu vom mai găsi, de exemplu, regionalismul g pentru j, nici în morfologie nu vom mai întâlni frecvent auxiliarul arhaic au la persoana a III-a singular, a perfectului compus, atât de des întâlnite la Alecsandri, dar, de cele mai multe ori, neutre din punct de vedere artistic, întrucât poetul nu se eliberase complet de sub “tutela” graiului său.
Vom constata, în context, că Sadoveanu selecta foarte riguros elementele arhaice şi regionale de care avea nevoie, iar odată selectate, ele erau folosite cu multă cumpătare. Aşa stau lucrurile nu numai în privinţa aspectelor fonetice, dar şi în privinţa celor lexicale sau referitoare la alte compartimente ale limbii.
De unde atunci specificul sadovenian? Dintr-un interes mai mare acordat de autor altor fapte lingvistice, cum vom vedea, între care cel mai bine reprezentate sunt creaţiile personale.
Faptele morfologice se atestă şi mai rar, şi – de obicei – sunt şi ele introduse în mod deliberat în operă. Desigur, frecventa utilizare în opera literară a unor particularităţi poate să le impună şi vorbirii obişnuite a unui scriitor, împrejurare în care este mai greu să disociem elementele folosite în mod conştient de cele folosite spontan, dar greutatea se iveşte în mai mică măsură în morfologie decât în fonetică şi este aproape anulată în vocabular.
De ce este necesară o atare deosebire între fenomenele “spontane” şi cele “conştiente” (intenţionate)? Că acest lucru prezintă nu puţină importanţă din punctul de vedere al limbii literare, va rezulta din cele ce urmează:
Dacă un scriitor muntean ar scrie un roman istoric despre Moldova cutărui secol şi ar utiliza moldovenisme pentru culoarea locală, este aproape sigur că – oricât de frecvente ar fi – ele nu s-ar impune în vorbirea curentă a ipoteticului autor, nu i-o vor contamina. În treacăt fie spus, în dramele cu subiecte din istoria Moldovei Delavrancea “munteniza”, fără reticenţă, expresia din replicile personajelor.
În ceea ce-l priveşte pe Sadoveanu – vorbitor al limbii române literare – nu este cazul numai al influenţei regionalismelor folosite de el din raţiuni stilistice (condiţionate, deci, de obiectul scrierii sale), ci şi – mai ales – de influenţa graiului pe care l-a vorbit o bună parte din viaţă (şi care ţine de domeniul necondiţionatului); de o influenţă amplificată, care este puţin probabil să nu fi lăsat urme în vorbirea curentă a scriitorului.
Pare mai greu de stabilit, aşadar, în scrierile lui Sadoveanu – în cadrul particularităţilor neliterare (în ansamblu) – care este raportul dintre elementele folosite în mod condiţionat (cărora le dă drept de “cetăţenie” literară) şi celelalte, utilizate în mod necondiţionat (rămăşiţele neliterare propriu-zise); o lumină ar putea aduce scrierile cu alt caracter – confesional – sau corespondenţa, publicistica, mai libere de rigorile estetice. Disocierea ar fi de un real folos pentru istoria limbii literare, căci fără această disociere un cercetător de peste secole al limbii române sau chiar un cercetător actual străin, care ar şti că în secolul al XX-lea limba română literară este cristalizată, ar putea ajunge la unele concluzii eronate despre ea, dacă ar studia-o numai pe baza operelor lui Sadoveanu. Cu mai multă sau mai puţină acuitate, chestiunea se pune în legătură cu fiecare scriitor şi îndeosebi cu aceia al căror grai local este diferit de cel de la baza limbii literare.
Revenind la morfologie, una dintre particularităţile moldovene care se întâlneşte de mai multe ori la Sadoveanu este articolul genitival invariabil a: “La 7 noemvrie a acelui an”. În cazul acesta poate fi şi un acord eliptic (la data, în ziua de 7 noemvrie a acelui an), dar o asemenea formă apare destul de des, şi nu numai în vorbirea eroilor sadovenieni; este probabil o reminiscenţă dialectală în propria vorbire a scriitorului. Alte particularităţi sunt folosite în mod deliberat:
şaizeci de ocă– substantiv invariabil în număr în limba veche; iniţial având accentul pe finală, prezenta şi dificultăţi de adaptare morfologică. În Moldova se mai foloseşte încă în această formă;
obrazurile” – pluralul neutru arhaic, la Sadoveanu aduce însă şi o diferenţiere semantică faţă de obraji, pentru că înseamnă “feţe, chipuri” (prin lărgire de sens). În secolul al XIX-lea, tot ca neutru (obraze, obrazuri), însemna “personaje” (calc şi asociere posibilă cu “mască”, obiect din recuzita teatrului clasic sau popular; cf. pop. obrăzar “mască”).
În privinţa verbelor nu putem afirma că avem de-a face cu veritabile particularităţi morfologice, ci mai curând cu forme regionale sau populare, aparţinând foneticii istorice şi sintactice, dar care tind să se generalizeze şi în limba literară, dând naştere unor forme paralele la Sadoveanu (pe lângă este, e, sunt):
mi-i scris”, “îs” (persoana a III-a, plural). Azi le găsim frecvent în poezie, din necesităţi prozodice sau după negaţie, cu o utilizare destul de largă (nu-i, nu-s).
Un moldovenism frapant este “să deie”*.
Întâlnim şi o iotacizare: să-şi ţie (în loc de ţină).
Fapte propriu-zise de morfologie a verbului sunt doar:
simţesc – cu sufix, într-o formă care nu s-a impus în limba literară;
se descopăr – (persoana a III-a plural): “când se descopăr în răsărit genele zilei”, fenomenul este curent în literatura moldoveană a secolului al XIX-lea (ei zbor, se joc) şi a apărut pentru a diferenţia persoana a III-a plural de a III-a singular, dar a fost repede abandonat, încât astăzi poate fi socotit un arhaism (livresc însă), şi
a zbate (sens activ: “Un vânt... a început să zbată matasa albastră din boldul de pe vârful castelului”), unde schimbarea diatezei (a se zbate a zbate) aduce şi un sens nou, factitiv: “a face să fluture”. Întâlnim aici o creaţie sadoveniană.
Atunci când autorul utilizează deliberat regionalismele, o face – cum am mai scris – cu intenţia de colorare; dar ca scriitor al secolului al XX-lea, pe Sadoveanu nu-l interesează o colorare până la confundare cu natura (cu obiectul descris) – ceea ce ar duce, mai mult sau mai puţin, la incomunicabilitatea cu cititorul acestui secol: el dă numai o tentă, o aură, în special de vetustate obiectului. De aceea nu l-a stingherit faptul că a utilizat aici o iotacizare sau dincolo o construcţie specifică secolului al XIX-lea moldovean (deci ulterioară epocii căreia i se consacrase), el reţine doar aerul de arhaitate al unor asemenea construcţii, pe care le socoteşte binevenite pentru opera sa şi care sunt, totuşi, mai apropiate de cititorul modern. El nu pretinde să fotografieze, în schimb sugerează enorm şi – la urma urmei – aceasta este esenţa artei.
Din acest punct de vedere se poate spune că Sadoveanu nu este atât caracterizat prin autenticitate (stricto sensu) în raport cu obiectul descris, cât prin originalitatea prezentării lui.
Marin Preda, de pildă, este un scriitor de o mare autenticitate, fiind absorbit de obiectul căruia i se consacră. Sadoveanu este mai detaşat**, de fapt între el şi obiect se interpun secole şi scriitorul caută să reconstituie obiectul atenţiei sale prin mijloace proprii, dintr-un unghi de vedere actual, dar apropiat de timpul obiectului său. Nici limba lui nu este limba autentică a epocii: Sadoveanu nu se confundă cu cronicarii. Să nu se înţeleagă însă de aici că ar fi vorba de o antinomie autenticitate – originalitate, cel puţin în cazul scriitorului de care vorbim.
Toate elementele care alcătuiesc originalitatea lui Sadoveanu: dozajul şi fuzionarea armonioasă între arhaisme, regionalisme, neologisme (elemente ale diferitelor epoci sau spaţii geografice) – pe de o parte –, creaţia personală – pe de alta – converg spre unitate printr-o notă comună, care nu tinde la a indica obiectul, la autenticitate absolută, ci la a-i sugera esenţa. De aceea, la lectură, rămânem cu impresia autenticităţii; dar lipsa ei în grad absolut ne-o evidenţiază numai analiza.
O notă pregnantă de arhaism dau în special formele vechi ale unor prepoziţii: “să nu stăm întru lenevie” (spune căpitanul Petrea), forme care uneori alternează cu cele noi, populare sau regionale:
cătră / spre / asupra:
– “Vodă s-a întors cătră spătărie”; “era cătră amiază”;
– “porni în goană spre pridvorul căpitanului Petrea”;
– “simţind asupra lor privirile măriei sale”; “s-a prelungit seceta asupra toamnei;
de cătră / dinspre:
– “se întoarse (...) de cătră boieri”;
– “râpa dinspre târgul Sucevii” etc.etc.
Valenţe poetice aduc în textul sadovenian construcţiile cu dativul adnominal al pronumelor, aglutinat la substantivul determinat: “îl privea cu zâmbetu-i neclintit”, “privi în juru-i”, “se frământa înlăuntru-i”. Folosirea infinitivului în loc de conjunctiv, după anumite verbe (când subiectul este acelaşi), este o particularitate, de data aceasta, nu neologică (de origine franceză – ca la Odobescu), ci regională (moldoveană); “păruse a se mişca”, “începu a râde”, dar construcţia este şi ea folosită alternativ cu aceea în care apare conjunctivul: “tinzând să salte în zbor”, “începea să se desfacă de vânt flamura (...)”. Indiferent dacă este de sursă neologică sau regională, această particularitate nu trebuie subliniată în mod deosebit la autorii contemporani, pentru că alternarea e cunoscută şi în limba literară (cu o precizare: că, dacă totuşi conjunctivul este preferat în general, infinitivul este consacrat mai ales în anumite stiluri funcţionale sau în unele expresii speciale).
Topica arhaică, specifică textelor vechi, este şi ea prezentă în privinţa apoziţiei: “pieirea lui Constantin împărat”, “dă (...) poruncă lui Andronic pivnicer”.
Avem aici însă un arhaism “mai nou” (dacă se poate spune aşa), mai moderat şi mai conform cu spiritul limbii române, întrucât este vorba de apoziţia neacordată. Apoziţia acordată este mai veche şi e o calchiere a construcţiei slavone; era specifică limbii vechi scrise, stilului cărturăresc. Construcţii ca acelea de mai sus apar însă şi în limba vorbită a personajelor lui Sadoveanu, autorul sugerând în acest mod efectele unei influenţe cărturăreşti în vorbirea curtenilor de la Suceava.
Ne vom opri mai îndelung asupra lexicului – întrucât el este unul din constituenţii specificului sadovenian şi, în acelaşi timp, un teren de manifestare a originalităţii scriitorului.
În lexicul exploatat în Fraţii Jderi – roman al unei epoci şi al unei provincii româneşti distincte – un loc de seamă îl ocupă arhaismele şi termenii populari, urmaţi de regionalisme. Sursa acestora o găsim fie în cronici (Neculce – “carte de căpătâi”) sau în folclor, fie în convorbirile lui Sadoveanu cu oameni simpli din cele mai diferite locuri ale ţării, întâlniţi cu prilejul peregrinărilor sale cinegetice.
De la bun început, chiar între arhaisme trebuie să introducem o ierarhizare. (Se înţelege că toate arhaismele sunt folosite în mod deliberat; scriitorul, urmărind efecte stilistice, datează prin ele acţiunea). Dar o parte dintre arhaisme sunt inevitabile, desemnând noţiuni curente în epocă, şi neputând fi evitate, chiar cu voinţă, nici dintr-un tratat modern de istorie, scris în cea mai “pură” limbă literară (a secolului al XX-lea), dacă autorul intenţionează să se exprime concis şi să se facă înţeles, să nu alunece în perifrază şi prolix. Acestea ar putea fi numite arhaisme obiective. Între cele care se impun scriitorului prin forţa lucrurilor, se disting următoarele: aprozi, (alvaniţi), boiernaş, bour (balimez), chivără, lăduncă, lefegiu, panţâri, rantie, siimeni, spătărie, staroste, strajă, sutaş. După cum se observă, toate sunt substantive, fiind vorba de noţiuni în relaţie cu realia, specifice unei epoci. Astăzi, cuvintele acestea sunt dispărute din vocabularul activ al limbii române, ca şi noţiunile desemnate de ele – dar când suntem obligaţi să ne referim la ele, nu putem inventa termeni noi, nearhaici: cel mult folosim vagi sinonime ale lor.
Alta este situaţia arhaismelor pe care scriitorul le utilizează în primul rând în scopuri artistice (de obicei, substantive abstracte sau verbe) şi care – în ultimă instanţă (din punct de vedere lingvistic vorbind) – pot fi înlocuite cu sinonime populare sau cu termeni care circulă actualmente. Este vorba despre ceea ce am putea numi arhaisme subiective. Ele aduc un coeficient de originalitate în raport cu limba literară, şi prin aceasta au virtuţi estetice; iată câteva:
făptură (“constituţie fizică”), strai (unul din cuvintele cu cea mai bogată sinonimie), dihanie (“spirit, geniu rău”: “dihania cutremurului”), voie (“voinţă, dorinţă”), oştean, poruncă;
– buluciţi (“îngrămădiţi”);
a slobozi (în expresii), a certa (“a mustra, a admonesta”), a năzui (“a tinde, a intenţiona; a încerca”), a se desface (“a rupe rândurile”), a păstra (“a reţine”: “Petrea... îşi păstrase toiagul”, “bătrâni alvaniţi care măria sa îi păstrase dintru început”).
În vorbirea lui Ştefan, după cum e şi firesc, apar de asemenea arhaisme (fală, viclean; a purcede, a închina, a cerşi), din intenţia “autenticizării” vorbirii personajelor. Am scris “intenţie”, dar ea însăşi este foarte palidă, căci între vorbirea personajelor şi a naratorului nu apar deosebiri frapante.
Ca şi arhaismele, termenii populari sunt şi ei frecvenţi şi dau o notă proprie scrisului lui Sadoveanu. Apar în text:
duşcă, gâtlej, şfichi, toiag, ulcică, vrăjmaş, vuiet;
– brânci, stârni, a se rândui (“a se alinia”);
– firav, ocrotitor; adv. singur “numai” (“Petrea singur nu-şi pusese coif şi platoşă”).
Dacă arhaismele datează, regionalismele localizează; totuşi, ele sunt mult mai parcimonios folosite de autor: apar mai frecvent în dialoguri, iar când apar şi în naraţiune, ele alternează de obicei cu arhaisme şi cu termeni populari sau cu forme lexicale literare (după cum se va vedea în paragraful despre analiza stilului, în legătură cu sinonimiile). Puţinele regionalisme ce se găsesc în textul de la care pornim sunt:
firidă, laiţă, lăuntru, înturna, pleşuvi, puhoier.
O situaţie aparte au, în romanele istorice ale lui Sadoveanu, neologismele. Atitudinea scriitorului faţă de aceste elemente lexicale a fost aproape întotdeauna oscilantă.
Într-o lucrare de tinereţe, Fraţii Potcoavă, neologismele puteau fi întâlnite în număr relativ mare. Refăcând lucrarea, într-o nouă versiune (Şoimii), Sadoveanu le-a înlocuit cu termeni populari, schimbând uneori fraze întregi.
În Fraţii Jderi – scriere istorică din epoca de mijloc a creaţiei lui Sadoveanu – ele mai apar din când în când, dar în Nicoară Potcoavă, ultimul roman istoric, acestea au fost complet eliminate. Se pare că, în penultimul roman amintit, Sadoveanu a făcut o concesie neologismelor, le-a tolerat, dar faptul acesta nu a adus prejudicii unităţii stilistice a operei, pe de o parte, pentru că, în general, neologismele sunt puţine, iar pe de alta (stabilind şi în cadrul lor diferite grade de ierarhizare), şi mai puţine sunt cele frapante ca: epilepsie, halucinat, catastrofală.
Celelalte,încetăţenite de mai multă vreme în limbă, se trec foarte uşor cu vederea la lectură, întrucât par încadrate organic în fluxul stilistic al lui Sadoveanu: disperare, destui, metal, liber, elibera.
Constatăm aşadar o dialectică a elementelor lexicale: arhaismele – folosite din raţiuni estetice, se sustrag domeniului limbii literare-standard; neologismele – elemente de limbă literară, moderne, tind să afecteze unitatea stilistică a operei şi, prin ea, impresia de autenticitate a evocării. Ambele categorii sunt folosite însă echilibrat, cu măsură, şi nu duc la stridenţe din punctul de vedere al limbii literare, nici la inadvertenţe în planul artistic. Este, acest fapt, un aspect al originalităţii lui Sadoveanu.
O atenţie deosebită se cuvine acordată creaţiei lexicale sadoveniene, creaţie care nu constă atât din procedee de formare a cuvintelor, cât din conferirea de “nuanţe” semantice, chiar de sensuri noi, unor cuvinte vechi, prin transferul metaforic, datorat unor combinaţii inedite de termeni:
adj. verde, în sintagma “privire verde, capătă sensul “tânăr, vioi”;
verb. trece (“În fiece clipă putem trece, ca acest glas din ceruri”), apare ca un eufemism sadovenian pentru “a pieri, a dispărea cu desăvârşire”. În limba populară există verbul cu acest sens, dar la diateza reflexivă. Nuanţa semantică din pasajul citat apare şi ca rezultat al comparaţiei ce-i urmează, şi care ni se asociază în minte cu alte comparaţii, frecvente în limba folclorului – cu frunzele, de pildă, şi cu toate cele trecătoare. Sadoveanu citează (Zodia Cancerului) un proverb turcesc: “toate trec” – echivalenţă a heraclitianului “pantha rhei”.
Robaiurile lui Omar Khayyam sunt străbătute şi ele de ideea perisabilităţii omenescului. Sadoveanu o împrumută din folclorul românesc şi din literatura orientală, o adaptează spiritului său de “filosof al naturii”, exprimând-o strălucit în cele mai diferite moduri cu putinţă; ea este aceea care dă multor pagini ale sale unda melancolică, mai ales în faţa naturii.
Transferul metaforic este pregnant în cazuri precum este acela al verbului a zvâcni (de la sensul iniţial, iterativ, “a palpita”, la un sens momentan: “a ţâşni”):
“dinspre partea palatului (...) zvâcni (...) o arătare firavă”, “Stratonic zvâcni în sus”, sau al verbului a străpunge, de la sensul “a perfora, a găuri”, la “a desface” (un butoi, de exemplu): “dă (...) poruncă lui Andronic pivnicer să străpungă un vas pentru slujitorii mei”. Noile sensuri au o mai mare încărcătură expresivă.
Alte câteva fapte de semantică – în ultimă instanţă datorită tot unor figuri de stil – reţin în mod cu totul deosebit atenţia:
frunte – cu sensul, frecvent şi specific la Sadoveanu, de “faţă, privire”: “Vodă întoarse fruntea, ca să cunoască pe cel care grăise”;
obrazuri – cu acelaşi sens: “adusese un fior de veselie strâmbă pe obrazurile curtenilor”.
Avem de-a face aici cu sinecdoca (pars pro toto).
amiază – cu o nuanţă dificil de surprins: “zi” sau “cer”: “paseri străine care treceau prin înălţimea amiezii pe deasupra Cetăţii”.
În cazul de faţă – este vorba de o metaforă.
Metafora şi sinecdoca sunt figuri de stil prin excelenţă clasice; literatura – mai ales poezia – antichităţii greco-latine abundă în ele.
Observaţii aparte reclamă şi verbul a cunoaşte, folosit foarte des de Sadoveanu cu înţelesul de “a şti, a afla” (o sublimare a cauzei în efect), sau chiar cu sensul mai concret “a vedea”, dar cu o nuanţă intensivă, de completă participare a subiectului: “Vodă întoarse fruntea, ca să cunoască pe cel care grăise”, “Eu vreau să cunosc cât de tare s-au înfricoşat oştenii mei”.
În încheierea celor spuse mai sus: metafora şi transferul semantic care decurge din ea constituie o particularitate ce dă naştere în proza istorică a lui Sadoveanu unui stil poetic arhaic, întrucâtva animistic, unui ton de mare epopee (fiindcă nota epopeică este comună stilurilor lui Sadoveanu şi Hogaş, să precizăm, măcar în treacăt, că la primul ea este predominant metaforică, pe când la celălalt – predominant hiperbolizantă).
S-a remarcat de mult sobrietatea aproape severă, neutralitatea din punct de vedere poetic ale stilului lui Rebreanu. Oricare ar fi însă evoluţia limbii române în următoarele sute de ani, Rebreanu – ca şi anticalofilul declarat Camil Petrescu (ca să amintim doar doi dintre marii scriitori români), vor fi mult mai uşor citiţi de către posteritate, tocmai pentru faptul că stilul lor este mai apropiat de vorbirea cotidiană, neutră, în timp ce opera lui Sadoveanu va necesita un aparat filologic complex de interpretare, cam tot aşa cum s-a întâmplat cu Homer în epoca hellenistică.
În privinţa lexicului se mai cuvin amintite şi unele procedee de formare a cuvintelor – după modelul popular – care le dau valenţe expresive mai puternice: postverbalul detunet, de la detuna (cf. şi pop. foşnet, freamăt); adâncimile (plural) – pentru “profunzime”; lărgime (“să iasă la lărgime”). Exemplele din text sunt puţine, dar se observă totuşi că Sadoveanu manifestă predilecţie pentru abstractele în -ime, chiar pentru formele lor de plural (şi altele în text: adâncimea cerului”, “înălţimea amiezii”).
Sinonimia este intens exploatată de scriitor, pentru a evita repetiţia supărătoare. Ea se manifestă în aceeaşi frază, pe aceeaşi pagină sau chiar la câteva pagini distanţă. Scriitorul nu alternează, în cadrul sinonimiei, numai simple cuvinte, izolat (arhaisme sau regionalisme cu termeni literari), ci face să alterneze cuvintele cu expresii sau foloseşte uneori întregi expresii sinonimice în alternanţă.
Situaţia se observă foarte clar la verbele declarandi, unde seria este constituită din a zice, a grăi, a vorbi, a cuvânta, sau în cazuri ca următorul:
“...urlă cu disperare călugărul sârb...”,
se tânguia monahul sârb”.
Întâlnim sinonime din acelaşi aspect social al limbii (popular):
odaie/cămară: “la cămările slujbaşilor domneşti (...)”;
“Siimenii, la odăile lor (...)”;
vuiet/freamăt;
sau din aspecte sociale şi teritoriale diferite:
(popular/literar): goană/fugă: “porni în goană”, “veni în fugă”;
(regional/literar): înturna/întoarce: “căpitanul Petrea Hărman se înturnase în loc”, “Vodă s-a întors cătră spătărie”;
de asemenea, din epoci diferite (arhaism/literar):
clăti/clătina: “turnul care se clătise”, “I se păru că s-a clătinat”;
năzui/tinde: “năzui să meargă”, “Îşi zbătea în laturi braţele, tinzând să salte în zbor”;
sau două sinonime, devenite ambele literare:
şold/coapsă: “slujitorii cu lădunci la şold”, “căpitanul (...) n-avea la coapsă sabia”.
Sunt puse la contribuţie procedee morfologice pentru realizarea sinonimiei: substantiv/substantiv derivat/schimbarea valorii gramaticale: adverb devenit substantiv:
“a detunat în fundul pământului”, “adâncimile subpământene... sloboziră un freamăt”, “simţirea acelui vuiet al afundului”.
Alternanţe mai ample au loc în cazul unor expresii: a da drumul/a slobozi/a elibera:
dădu drumul răcnetului pe care celalalt nu-l putuse elibera”;
“adâncimile subpământene... sloboziră un freamăt”.
La realizarea sinonimiei contribuie şi metafora:
zbuciumul lăuntric”/“furtuna gândurilor şi inimii”;
zbătea în laturi braţele”/“pâlpâia braţele”, metaforă care trimite la o alta, de un grad mai intens: “se duse în goană, pălălăind din nou din aripi”.
Sinonimiile metaforice sunt uneori completate prin procedee morfologice:
“înălţimea amiezii”, “adâncimea cerului”, “ca acest glas din ceruri”, unde apare pluralul abstractului, care aduce o intensificare semantică (cf. ape, cf. văzduhuri sau pluralul arhaic tării, pentru “cer”). Cât despre “adâncime” şi “înălţime”, din punct de vedere semantic antonime, devin şi ele sinonime – folosirea lor ca determinante pentru cer e însă un fapt banal în folclor (se poate spune, de pildă, şi “o prăpastie adâncă”, dar şi “o prăpastie înaltă”), raportul sus/jos implicând un unghi propriu de vedere, în conformitate cu care – în asemenea cazuri – poate fi inversat.
Creaţia sadoveniană originală în planul lingvistic se manifestă cu deosebire în alcătuirea unor expresii după model popular. Expresii care apar la Sadoveanu, ca:
a da de duşcă, a da drumul (“a elibera”) sunt foarte frecvente în vorbirea populară, dar autorul creează în spiritul lor alte locuţiuni verbale sau construcţii perifrastice:
“avu o tresărire” (tresări),
“sloboziră un freamăt” (fremătară),
“clopotul dădu zvon(sună),
“fără a îndrăzni să scoată un cuvânt de răspuns(să răspundă),
“a fi în fiinţă”(a exista) (“se opri să privească dacă toate ale acestei lumi mai sunt încă în fiinţă).
Ele surprind aspectul acţiunii exprimate de verb (în cazurile de mai sus, mai ales aspectul incoativ), limba română neavând posibilităţi morfologice sintetice de exprimare a acestei categorii. Scriitorul arată, prin chiar exemplele oferite de el, că aceste expresii sunt recente, întrucât sunt încă disociabile. Iată asemenea cazuri:
primi prin tălpi simţirea acelui vuiet al afundului” (simţi),
să purceadă împotriva lui Antihrist război(să lupte, să pornească la luptă) (verb intranzitiv, devenit aici tranzitiv),
otrăvit şi el de aceeaşi groază fără margini” (îngrozit),
bătu şi el metanie(se închină, se plecă) etc.
Cum aminteam, construcţiile îi aparţin lui Sadoveanu (sunt personale), dar ele sunt modelate în spiritul celor populare sau arhaice, ceea ce le dă un caracter de aparentă autenticitate. Experienţa făcută aici ne arată, aşadar, că ceea ce apare ca autenticitate la Sadoveanu este în fond originalitate.
Romancierul scrie în stilul cronicilor şi atunci când în sintagma verb + complement (substantiv) foloseşte substantivul fără articol (chiar dacă are sau nu alte determinări):
purta strai de catifea roşă”;
“s-au desfăcut în clipă”,
de unde, uneori, apare şi o notă de difuz: “să cerşiţi  gând bun”, “a se stârni larmă”. Specifică stilului sadovenian este şi prezenţa, de foarte multe ori, a unor compliniri (de obicei modale) pe lângă verbe:
“se sprijini pufnind într-un stâlp al pridvorului”,
“neamţul îl privea cu zâmbetu-i neclintit”,
“cuviosul monah Timoftei privi nedumerit”,
“...întrebă măria sa privind cu străşnicie”,
iar uneori complinirea este dublă:
“căzu cu fruntea la pământ, în pulbere”,
“se ridică în genunchi, cu braţele ridicate”.
Asemenea compliniri apar şi pe lângă verbele declarandi, cum vom vedea mai departe.
Am conchis, mai sus, că metafora este caracteristică stilului lui Sadoveanu. Iată, în continuare, alte câteva metafore, de data aceasta mai ample:
“ochii i se ascuţiseră în două ace de lumină”,
“ţipete de femei sfredeliseră gangurile”,
“se ţeseau alergări fără noimă”,
“măria sa Vodă ieşise în soare”,
“în plete avea sămănat argintul cărunteţii”,
“turnul (...) îşi lepădă în râpă o aripă” (se prăbuşi; metaforă animistă: obiectul, prin excelenţă pasiv, este privit ca subiect, activ).
Cercetătorii au observat că epitetul se întâlneşte mai rar la Sadoveanu şi că, în orice caz, nu este relevant. Comparaţia este şi ea mai rară decât metafora, şi, atunci când apare, se face de obicei prin referire la concret. În textul analizat întâlnim însă comparaţii de altă natură, mai abstracte, în care se face apel la acţiuni (exprimate prin construcţii verbale, în genere):
ca şi cum ar fi fost ars de un şfichi de foc, porni în goană” (cf. şi în Judeţ al sărmanilor: şi-l taie peste ochi cu şfichiul, parcă-l scrie cu foc),
“cutremurul se desluşi deplin, ca o unduire de val”,
“clopotul dădu zvon prelung, atins ca de zimţii unei aripi a Demonului”,
cum a căzut aripa turnului Nebuisei, aşa va cădea fala lui Radu-Vodă”,
“groaza se frământa înlăuntru-i şi ca o epilepsie”,
“în fiece clipă putem trece, ca acest glas din ceruri”.
În descrieri, atenţia deosebită a lui Sadoveanu se îndreaptă mai ales spre aspectul sonor, el este în foarte înalt grad un auditiv (fără să neglijeze total vizualul). După cum s-a remarcat în repetate rânduri, verbele declarandi au, la Sadoveanu, compliniri ce indică tonul sau timbrul celui care vorbeşte, reliefând de obicei stările lăuntrice ale personajului în momentul vorbirii. Exemplele din text sunt rare şi nu tocmai concludente:
“Stratonic ţipă scurt”, “Timoftei urlă cu disperare...” – ca expresii ale groazei; doar într-un loc se vorbeşte despre glasul gros şi fără nici o urmă de sfialăal unui oştean.
Zgomotele cutremurului sunt cuprinse cu fineţe, dându-ni-se precizări despre intensitatea lor: “Adâncimile subpământene... sloboziră un freamăt depărtat de năruire”; “Al doilea val al cutremurului scutură pământul cu mai multă putere şi mai îndelung decât întâia oară, cu aceleaşi detunete subpământene”. Un turn “îşi lepădă în râpă o aripă, cu mare sunet”, iar “clopotul lui dădu zvon prelung”. Transferul sintestezic, de la sonor la tactil, este şi el surprins: “Petrea Hărman primi prin tălpi simţirea acelui vuiet al afundului”.
Poet al auditivului, Sadoveanu se lasă nu o dată furat de ritmuri şi cadenţe, în special în descrierile de natură. După cum au relevat mulţi cercetători ai stilului său (între care Ion Coteanu şi Şerban Cioculescu), numeroase fraze sunt organizate asemenea unor versuri albe, având un ritm interior. În pasajul despre alinierea oştenilor, după cuvântarea lui Vodă, întâlnim fraza:
“c-o repede rânduială ieşiră, înşirându-se în faţa pridvoarelor”,
în care, pe lângă ritmul interior, datorat unui cumul de dactili, – probabil intenţionat nesimetric, pentru că, în general, alunecarea prozei în vers evident supără – întâlnim şi aliteraţii onomatopeice, armonii imitative, ca urmare a frecvenţei consoanelor r – d – ş, care sugerează agitaţia şi învălmăşeala alinierii. Finalul pasajului care urmează după această frază conţine, de asemenea, valenţe prozodice: când Ştefan îşi întoarce privirea spre oşteni, după câteva clipe “văzu opt sute de oameni, aşteptându-i porunca, într-o neclintire de stâncă”.
Construcţia întregului fragment este simetrică: o primă parte cuprinde un crescendo, cealaltă – un descrescendo de tensiune dramatică. Între ele se situează apariţia şi cuvântarea lui Ştefan cel Mare, care calmează spiritele.
În ambele părţi scriitorul este preocupat de dinamica acţiunii, pe care o urmăreşte cu atenţia unui regizor.
În prima parte, zgomotele produse de cutremur se aud mai întâi înăbuşit, apoi ele cresc, efectul lor se măreşte gradat, semănând panica printre curteni. Frazele sunt scurte, propoziţiile – sacadate. Dramatismul situaţiei este subliniat (în prim plan) de spaima celor doi călugări (Stratonic şi Timoftei), care se completează reciproc, aducând – cu toate acestea – un ce hilar. Autorul îi priveşte cu ironie îngăduitoare. Spre pildă, autoumilirea lui Timoftei, în spiritul vechilor evrei şi al primilor creştini – care în nenorocire îşi sfâşiau straiele şi îşi aruncau cenuşă în cap, subliniere a nimicniciei umane în faţa fatalităţii – este evident o şarjare (“bătu şi el metanie, sorbind nisip şi mestecându-l în măsele”), chiar dacă spaima personajului era adevărată şi mare.
În partea a doua, tensiunea scade treptat. Când apare Vodă, se lasă tăcerea.
În linişte se aude strigătul unor păsări din înaltul cerului. Scena este de un puternic efect prin contrastul dintre pacea aşternută şi ruperea ei, bruscă, de glasul cuiva, care constată că e vorba de puhoieri – păsări prevestitoare de nefast în concepţia populară. Figurile boierilor, întipărite de spaimă, prilejuiesc naratorului reflecţii, aluzii sentenţioase, care pot fi şi o reluare în stil indirect liber a gândurilor lui Ştefan (“Destinul ne pândeşte din umbră în fiece clipă. În fiece clipă putem trece, ca acest glas din ceruri”). Pasajul central, dominat de static, are virtuţi de stampă. Vorbele puţine ale lui Ştefan liniştesc pe oşteni şi pe curteni, fiecare se întoarce la treburile sale şi peste toate rămâne să domine, ca un simbol al unui calm happy-end, flamura fluturată de vânt din vârful castelului.
Dinamica acţiunii este urmărită şi prin repetiţia obsesivă a unor cuvinte ca substantivul clipă sau adverbul deodată. Privirea naratorului se mişcă, precum obiectivul camerei de filmat, de la ansamblu (viziuni “de sus”) la detalii (gesturile unui personaj, secţiuni de mişcare) şi înapoi, apropiindu-se şi îndepărtându-se. Prezenţa scriitorului în roman se face simţită, dar ea e mai subtilă decât aceea a unui erou liric, cam la fel cu prezenţa unui regizor în filmul său.
Apariţia lui Ştefan prilejuieşte şi o scurtă portretizare. Descripţia fizică – vagă – este expediată sumar. Asupra celei morale autorul insistă, dar indirect: ne putem face o imagine despre caracterul lui Ştefan doar din gesturile sale şi efectele lor asupra celorlalţi (“Privirea sa verde, cu sprânceana uşor încruntată, se ridică întăi spre ziduri, la străji, apoi se aţinti la odăile siimenilor. Orice tumult încetă acolo într-o clipită”). Şi Vodă este înfricoşat, dar, ca un adevărat stăpân, îşi domină zbuciumul lăuntric, inspirând calmul său şi celorlalţi, care – dacă se tem de Dumnezeu şi de pedepsele sale – se liniştesc cel puţin la vederea locţiitorului său pe pământ. Să nu uităm că “suntem transportaţi” de autor spre finele Evului Mediu...
Autoritar, în câteva cuvinte de îmbărbătare, Ştefan foloseşte întâmplarea cutremurului ca o pildă pentru ceea ce va păţi vrăjmaşul Moldovei dacă nu va da ascultare. Pluralul majestăţii apare frecvent în vorbirea sa, însă, adresându-se celor de faţă, voievodul se arată respectuos, smerit cu mitropolitul (“Înalt prea sfinţite părinte, te rog să binevoieşti...”), dar fiind ironic faţă de boieri (“Duceţi-vă domniile voastre, boierii noştri, unii să cerşiţi gând bun, alţii să vă rugaţi de iertare, alţii ca să isprăviţi vinul pe care l-aţi lăsat nebăut în cupe”). Ironia se vădeşte la Ştefan şi în scurtul dialog cu Petre Hărman, căpitanul de siimeni. La întrebarea lui Vodă, care cerea socoteală pentru dezordinea gărzilor sale înspăimântate de cutremur, căpitanul îşi exprimă teama, dar eufemistic, ca un adevărat oştean ce se află:
“Măria ta (răspunse neamţul), nu-i nimic alta decât că trebuie să chemăm mâni meşteri zidari pentru turnul Nebuisei”, la care Ştefan dă imediat replica:
– “(...) nu cumva trebuie să chemăm şi nişte babe de sub Cetate, ca să descânte şi să afume cu păr de lup pe siimenii tăi?”.
Ironia este singura specie de comic preponderentă la Sadoveanu. Ea “pigmentează” dialogurile multor eroi sadovenieni, fiind împrumutată din limbajul popular, mai precis, al ţăranilor moldoveni – mucaliţi. Din cauza aceasta, unele pagini ale lui Sadoveanu stârnesc mai ales zâmbetul, spre deosebire de Hogaş, unde la lectură – uneori – cititorul ajunge pe punctul de a izbucni în hohote, pentru că acesta din urmă hiperbolizează şi efectele comice.
Ne oprim aici cu observaţiile asupra textului, fără a pretinde că am epuizat întregul comentariu posibil. Concluzia, cu privire la limba lui Sadoveanu, nu poate fi alta decât aceea exprimată undeva de G. Călinescu:
În primul rând, este vorba de o limbă artificială (înlăturând nuanţa peiorativă a acestui termen); artificială în sensul de îndelung şi intens elaborată, în mod conştient şi sistematic. E o limbă literară proprie, aparte, ceea ce se cheamă stil sadovenian. De aici, în al doilea rând, decurge o consecinţă: limba lui Sadoveanu, nefiind scrisă şi vorbită de nimeni în trecut, nefiind scrisă şi vorbită de nimeni altcineva în zilele noastre, este totuşi singurul mijloc de unire lingvistică a trecutului cu prezentul; ea ar fi fost – probabil – înţeleasă la fel de bine şi de oamenii epocilor “zugrăvite”, după cum o înţelegem şi noi.
 
 
* Considerat, probabil, din eroare un fapt de limbă populară, poate fi întâlnit în a doua jumătate a secolului XX şi la unii scriitori munteni care se inspiră din mediul rural.
** Referirea este validă pentru scrierile cu caracter istoric. În descrierile de natură însă, autenticitatea lui Sadoveanu este incontestabilă.
 
 
* * *
Mihail Sadoveanu
 
Fraţii Jderi
 
Roman istoric, ediţia a V-a, vol. II [Izvorul Alb], Editura Tineretului (Bucureşti, 1966), fragment din capitolul I, Când a fost cutremurul cel mare (p. 13-18).
 
[...] Dând odată de duşcă ulcica de vin şi umilindu-se în aceeaşi clipă pentru asemenea faptă, cuviosul părinte Timoftei se ridică de pe laiţă şi se sprijini pufnind într-un stâlp al pridvorului. Neamţul îl privea cu zâmbetu-i neclintit; numai ochii i se ascuţiseră în două ace de lumină.
Deodată căpitanul de siimeni avu o tresărire. I se păru că s-a clătinat, de şi era liniştit în toată făptura lui bine legată. Ori se mutase, pieziş faţă de stâlp, călugărul sârb? Dar între monah şi stâlpul pridvorului, păruse a se mişca, pieziş faţă de stâlp, turnul de pe râpa dinspre târgul Sucevii. În aceeaşi clipă adâncimile subpământene ale Cetăţii sloboziră un freamăt depărtat de năruire. Petrea Hărman primi prin tălpi simţirea acelui vuiet al afundului.
Cuviosul monah Timoftei privi nedumerit faţa schimbată a oşteanului şi începu a râde.
Chiar atunci, dinspre partea palatului unde era gangul ce ducea la spătăria cea mică, zvâcni în lumina soarelui amiezii o arătare firavă, brâncind într-o parte şi în alta aprozii zăpăciţi. Era călugărul cel nebun Stratonic de la mănăstirea Neamţu. Răsuflând o dată cu putere aerul liber, se opri ca să privească dacă toate ale acestei lumi sunt încă în fiinţă; după aceea, ca şi cum ar fi fost ars de un şfichi de foc, porni în goană spre pridvorul căpitanului Petrea Hărman. Din cinci în cinci paşi, îşi zbătea în laturi braţele, tinzând să salte în zbor în afară de orice primejdie; şi de câte ori pâlpâia cu braţele şi cu rantia, ţipa scurt; groaza din el nu găsea destulă trecere prin gâtlejul lui: se frământa în lăuntru-i ca o epilepsie. Când cutremurul se desluşi deplin ca o unduire de val în toată Cetatea, cuviosul Stratonic căzu cu fruntea la pământ în pulbere; apoi se ridică în genunchi, cu braţele înălţate, privind halucinat spre un Dumnezeu al răzbunării în adâncimea cerului. Cuviosul Timoftei, otrăvit şi el de aceeaşi groază fără măsură, dădu drumul răcnetului pe care celalalt nu-l putuse elibera.
– Ne prăpădim! vine sfârşitul lumii! urlă cu disperare călugărul sârb şi bătu şi el metanie, sorbind în gură nisip şi mestecându-l în măsele.
Hărman se uită în juru-i, căutându-şi armele. Puse mâna pe toiagul lui de căpitan şi dintru-ntăi, fără ştire, năzui să meargă spre turnul care se clătise.
Câteva clipe, freamătul pământului conteni. În palatul domnesc se stârni larmă; câteva ţipete de femei sfredeliseră gangurile. La cămările slujbaşilor domneşti se ţeseau alergări fără noimă; boiernaşi cu capetele goale, unii cu sabia în mână, se îmbulzeau la uşi. Siimenii, la odăile lor, se băteau la praguri şi în ferestre ca să iasă la lărgime. Al doilea val al cutremurului scutură pământul cu mai multă putere şi mai îndelung decât întâia oară, cu aceleaşi detunete subpământene. În cornul dinspre răsărit al Cetăţii, turnul numit al Nebuisei îşi lepădă în râpă o aripă, cu mare sunet, şi clopotul lui dădu zvon prelung, atins ca de zimţii unei aripi a Demonului.
– Bate clopotul; se dărâmă Cetatea! se tânguia monahul sârb. Întins la pământ, pe o coastă, nu se mai putea ridica. Stratonic zvâcni în sus, îl privi pieziş şi cu groază ca pe însăşi dihania cutremurului, şi se duse în goană, pălălăind din nou din aripi, spre zvonul clopotului.
Frământarea de spaimă se opri deodată. Măria sa Vodă ieşise în soare, sunând grăbit din pinteni. Privirea sa verde, cu sprânceana uşor încruntată, se ridică întăi spre ziduri, la străji, apoi se aţinti la odăile siimenilor. Orice tumult încetă acolo într-o clipă.
În vremea aceea, la sfârşitul anului 1471, măria sa Vodă avea încă înfăţişarea tânără, de şi fruntea îi pleşuvise întrucâtva şi în plete avea sămănat argintul cărunteţii. Era cu capul gol. Purta strai de catifea roşă. Căpitanul de siimeni veni în fugă, pieziş, spre măria sa.
– Ce este, căpitane Petre?
– Măria ta, răspunse neamţul, nu-i nimic alta decât că trebuie să chemăm mâni meşteri zidari pentru turnul Nebuisei.
– Nu cumva, întrebă măria sa privind cu străşnicie spre oştenii buluciţi la odăile lor; nu cumva trebuie să chemăm şi nişte babe de sub Cetate, ca să descânte şi să afume cu păr de lup pe siimenii tăi?
Căpitanul Petrea Hărman încremeni, fără a îndrăzni să scoată un cuvânt de răspuns. În vremea asta, şiragul boierilor îmbrăcaţi în haine grele se desfăcu din gangul spătăriei în lumină, având în frunte pe prea sfinţitul mitropolit Teoctist. Pe obrazurile tuturor se încreţea acel dumnezeiesc semn al spaimei, pe care omul îl ţine de obicei ascuns în sine. Glasul veşniciei şi al morţii sunase din adâncimi spre pacea neclintită a cerului. Domnul izbutise să-şi ţie, sub zâmbetul batjocoritor din afară, zbuciumul lăuntric. Deasemeni, privind în tăcere pe boierii săi, îşi domolea gândurile şi îndoielile de prevestire care legau întâmplarea aceea catastrofală cu alte întâmplări năprasnice din anii trecuţi. Destinul ne pândeşte din umbră în fiece clipă. În fiece clipă putem trece, ca acest glas din ceruri.
Un glas striga din ceruri. Era un zvon prelung de chemări ale unor paseri străine care treceau prin înălţimea amiezii pe deasupra Cetăţii.
– Aceştia-s puhoieri, zise cineva.
Vodă întoarse fruntea, ca să cunoască pe cel care grăise. Era unul din feciorii cei mari ai starostelui Nechifor Căliman. Glasul acela gros şi fără nici o urmă de sfială în el aduse un fior de veselie strâmbă pe obrazurile curtenilor.
– Înalt prea sfinţite părinte, vorbi măria sa cătră bătrânul mitropolit, te rog să binevoieşti a te întoarce în palat şi să găseşti pe măria sa Chiajna şi pe copii în paraclis, unde le-am poruncit să se ducă. Linişteşte-i cu sfatul şi încredinţează-i că Domnul Dumnezeu este ocrotitorul nostru. Veştile pe care le dă El sunt pentru căderea vrăjmaşilor noştri. De va fi bună-voia lui Dumnezeu, cum a căzut aripa turnului Nebuisei, aşa va cădea fala lui Radu-Vodă de la munteni, care se dovedeşte viclean cătră credinţa noastră şi supus ismailitenilor. A detunat în fundul pământului şi s-a dat zvon în înălţime, pentru ca să nu mai întârzie domnii şi împăraţii; să nu se mai desfrâneze în lene, ci să purceadă împotriva lui Antihrist război pentru credinţa dreaptă. Duceţi-vă domniile voastre, boierii noştri, unii să cerşiţi gând bun, alţii să vă rugaţi de iertare, alţii ca să isprăviţi vinul pe care l-aţi lăsat nebăut în cupe. Eu vreau să cunosc cât de tare s-au înfricoşat oştenii mei, în care mi-am pus nădejdea.
Cât cuvântase Vodă, ca să-şi stăpânească el însuşi furtuna gândurilor şi inimii, căpitanul Petrea Hărman se înturnase în loc, uitându-se urât la nemţi şi la siimeni. Când fu în preajma odăilor lor, le dădu o poruncă scurtă, ameninţându-i cu toiagul. Nu le trebuiră oştenilor domneşti decât puţine clipe ca să se întoarcă la paturile şi la firidele lor, să-şi ia platoşele, coifurile şi suliţile. C-o repede rânduială ieşiră, înşirându-se în faţa pridvoarelor. Panţirii cu platoşe şi coifuri de metal erau într-o parte. Alţi lefegii, cu platoşă de piele de bour şi cu arcuri nalte, se rânduiră în altă parte. Slujitorii de la balimezuri se urcară pe podul zidului, în straiele lor roşe, cu lădunci la şold şi chivere cu pene de cocor în cap. Când se întoarse măria sa de cătră boieri, ca să certe pe oşteni, văzu opt sute de oameni aşteptându-i porunca, într-o neclintire de stâncă. Căpitanul Petrea singur nu-şi pusese coif şi platoşă, nici n-avea la coapsă sabia. Îşi păstrase toiagul; era cu capul gol ca şi stăpânul său şi aştepta nemişcat voia măriei sale.
Vodă a făcut câţiva paşi pe dinaintea şiragurilor. Şi-a prelungit cercetarea cu ochii. Sutaşii erau la locurile lor. Unii bătrâni alvaniţi, pe care măria sa îi păstrase dintru început, de când venise cu ei ca să ia în stăpânire domnia, se uitau în vârful turnului castelului, unde începea să se desfacă de vânt flamura. Simţind asupra lor privirile măriei sale, nu-şi puteau stăpâni un tremur al mustăţilor lor cărunte. Însfârşit măria sa zâmbi şi bătu de două ori pe umăr pe căpitanul Petrea.
– Toate semnele lui Dumnezeu sunt bune pentru cei care cred în el, a grăit măria sa. Căpitane Petre, dă din partea noastră poruncă lui Andronic pivnicer să străpungă un vas pentru slujitorii mei. Fiecare să închine o oală pentru sănătatea noastră şi pentru biruinţa crucii.
– Întru mulţi ani să trăieşti, măria ta! au strigat şiragurile de oşteni.
Vodă s-a întors cătră spătărie, urmat de boieri. Căpitanul Petrea Hărman a ridicat în sus toiagul şi lefegiii s-au desfăcut în clipă. Numai străjerii au rămas la locurile lor în cele patru cornuri ale Cetăţii. Un vânt dinspre munţi a început să zbată matasa albastră din boldul de pe vârful castelului.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog