Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GÂNDURI PENTRU GRIGORE

Întârzierea în copilărie a lui Grigore Vieru

Iulian FILIP

Alte articole de
Iulian FILIP
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Academiile astrale ale poetului
şi supravieţuirea Basarabiei
Prin Grigore Vieru literatura pentru copii la noi s-a întors cu faţa şi toate academiile spre copil. Al copiilor mai întâi a devenit poetul Grigore Vieru, re-al-men-te al copiilor, numărându-le cuvintele de seama copiilor şi comunicând în acest număr restrâns de cuvinte. (Cuvintele potrivite începuturilor totdeauna-s puţine.) După mai multe cărţi pentru copii – Alarma; Muzicuţa; Ce poezie ştii tu?; La fereastra cu minuni; Făt-Frumos; Curcubeul; Bună ziua, fulgilor!; Soarele cel mic; Mulţumim pentru pace!; Făguraşi – o carte de răsunet aşa se şi intitulează: Poezii de seama voastră. Legate de plinătatea esenţială evanghelică a verbelor de început, cuvintele puţine menite copiilor conferă o înaltă nobleţe, fixată şi de titlurile altor cărţi pentru copii, spre exemplu, Duminica cuvintelor etc.
Comunicarea cu neprihănitele vieţi mititele, copiii, care ne acceptă doar în cazul stăpânirii codului trilingv copilăresc (joc, revelaţie, deliciu), l-au dăruit pe poet cu un camerton al respiraţiei fireşti în poezia sa ulterioară pentru ne-copii. Prima poezie pentru maturi poetul Grigore Vieru şi-a visat-o: s-a trezit, a aşternut-o pe hârtie şi a văzut că era... bună. Nu a schimbat nimic poetul în poezia Cămăşile, în poezia visată.
Zăbava în lumea copiilor l-a condus, l-a menţinut la motivul axial matern, căruia i-a consacrat alţi ani buni „arheologici”, demonstrând bogăţia registrului, sensibilitatea sublimă a instrumentarului, exploatarea delicată a nuanţelor, semitonurilor, pe unde se întâmplă dialogurile cele mai eficiente, mai cu plinul între autor şi cititorul de calitate.
A treia lecţie totală poetul a realizat-o cu compozitorii auzitori a câte pot să le audă şi să le simtă copiii. Poetul le-a oferit poeziile întâmplate de bună voie, dar şi texte anume compuse, acest „şantier” extinzându-se în grădiniţe, în şcoli, în familii, la emisiunile radio şi TV. Culminaţia (metodică?) a dialogului cu copiii şi compozitorii a constituit-o Albinuţa Domniei Sale, un abecedar al preşcolarilor, ajuns în fiece familie, în fiece grădiniţă reper esenţial al micilor basarabeni în creşterea sănătoasă în ale limbii române. Nuanţată de o prietenie de durată, colaborarea cu Spiridon Vangheli, un alt distins scriitor pentru copii, la Abecedarul chiar... abecedar, completează o consacrare de excepţie educaţiei micuţilor noştri.
A urmat apoi „şcolarizarea”, întoarcerea la plinătatea cuvintelor şi în muzica uşoară, unde ogorul poetului Grigore Vieru mişuna de compozitori şi interpreţi, aidoma spaţiilor febrile de la semănat ori recoltat. Şi aici pagină de aur va rămâne colaborarea poetului cu duetul Ion şi Doina Aldea-Teodorovici într-un timp când repatrierea basarabenilor în tot adevărul a constituit (şi mai constituie) o piatră de încercare pentru fiecare exponent gânditor al neamului. Acum ori niciodată e frază imnică energică şi de îndârjire competiţională în anumite sporturi şi în jocul de cărţi. Jocurile de cărţi şi de hărţi, jocul de-a sferele de interese şi influenţe al marilor puteri comportă şi alte instrumente de rezistenţă, supravieţuire şi revenire în fire...
Ca să se împlinească miracolul maternităţii, trebuie să se întâmple vechea minune a minunilor, dragostea lui şi a ei. Cele mai copleşitoare poezii şi cântece ale lui Grigore Vieru aici s-au făurit, încununându-i şcoala cu lecţiile astrale distincte ale poetului: Numele tău, Aproape, Un verde ne vede, Steaua de vineri, Fiindcă iubesc, Poezii, Taina care mă apără, Mama, Rădăcina de foc, Acum şi în veac, Strigat-am către Tine...
Poetul Grigore Vieru mereu revine la motivele izvorului şi ale malurilor, ca să realizeze pentru cititorul său ieşirea în larg.
 
Harurile, prietenii, alergările,
supărările şi neiertările poetului Grigore Vieru
De când mă ţin minte printre scriitori, dar mai ales printre lumea vorbitoare de scriitori, despre poetul Grigore Vieru, cel galben ca lămâiul, se tot şoptea că... n-o va duce prea mult.
De prin anii uluitorului volum de poezii Numele tău, „lumea vorbitoare” mi-a apărut distinct împărţită în două categorii – una vorbitoare de poezie şi alta vorbind de poetul care n-o va duce prea mult.
Grigore Vieru ar fi putut de mu-u-ult s-o lase mai domol, să treacă mai la pas, la pas aproape monumental, să treacă, predilect, pe anumite drumuri, să-şi mai tragă sufletul pe la răscruci calculate, lăsându-se contemplat, admirat, vorbit (şi în faţă) de lume. Şi toate acestea... ca să-i fie mai uşor posterităţii la momentul alegerii unei străzi pentru numele său, la momentul alegerii unui spaţiu, unde un bust al lui Grigore Vieru ar fi înrădăcinat şi într-o legendă a tragerilor de suflet...
Cel mai ne-atlet dintre poeţi nu se mai opreşte din alergări aproape o jumătate de veac, ghidat de harurile sale spre adrese multiple de instituţii, de şcoli, de mari cancelarii, dar mai ales spre compozitori, muzicieni, dirijori, interpreţi de diferită formulă muzicală, scriitori, profesori, metodişti. Şi toate acestea – ca să ajungă cu plinul la copii, la şcoală, mereu la şcoală. Din numeroasele colaborări cu foarte multă şi diferită lume frumoasă, poetul s-a ales cu valoroase prietenii de creaţie, cu Liviu Damian, Spiridon Vangheli, Eugen Doga, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ştefan Andronic, Mihai Cimpoi...
Mi se pare că e foarte greu să fii prietenul lui Grigore Vieru, mai ales pe distanţă lungă. Prieteniile efemere sunt întotdeauna numeroase... Alergătorul, mereu alergătorul poet, impune şi prietenilor acelaşi ritm şi bănuiesc că de pe aici provine şi pierderea unora.
Şi tot de pe aici apar supărările, iertările şi neiertările lui Grigore Vieru.
Am avut norocul să-i admir mai întâi lucrarea, opera, vorbindu-l, recitindu-l, descoperindu-l în anii studenţiei mele la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi, iar apoi să fiu invitat în câteva rânduri acasă la poet. Mi-a fost dat să fiu în compania lui Grigore Vieru în repetate rânduri, în diferite stări de spirit ale poetului, când l-am descoperit cântându-şi foarte plin propriile cântece, când l-am descoperit foarte îndurerat, foarte supărat pe neînţelegătorii de tot felul, dar mai ales pe unii colegi scriitori, pe unii oameni de alte arte, pe conducătorii uniunii, capitalei, guvernului, republicii...
Despre supărările, iertările şi neiertările lui Grigore Vieru se va vorbi şi se vor scrie capitole întregi. Diferit se va scrie. Pentru că-i foarte diferită lumea martoră ori atinsă, ori implicată în aceste judecăţi ale poetului, pentru că-s foarte diferite supărările – unele întemeiate, altele mai îndoielnice. Dar întotdeauna provenind dintr-o sinceră indignare pentru neînţelegerea a câte le avem de făcut în primul rând. Că de mâncat frăţeşte unul pe altul e un lux nu prea mare.
Tatăl nostru la mărgioara noastră se zice mai altfel decât la Bucureşti, îndeosebi iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...
Supărările şi iertările lui Grigore Vieru constituie lecţii de supravieţuire, modele de cum trebuie uneori şi cum trebuie mai adeseori să te superi ori doar să te întristezi, să nu ierţi ori să ierţi, dar să nu uiţi de câte-i în stare un cineva pe care-l considerai de aproape.
Grigore Vieru, cel galben ca lămâiul (lămâiul – un mic soare luminător, dar şi acrit de câte le vede în lumina sa care radiografiază şi umbrele de prin unghere), îşi duce mult şi bine crucea grea de frumuseţi lucrătoare, necesare, aşteptate de lumea noastră care nu întotdeauna ştie ce aşteaptă, pe cine şi cu ce daruri.
 
Frumuseţea e o perlă cu durerea în miez
(în centru?)
Dacă macini perla, dai de firul agresiv de nisip, care a rănit corpul sensibil al moluştei umile, corp mai diform şi mai transparent decât cel al melcului. Şi molusca înconjoară firul de nisip cu straturi-straturi de scuturi-scuturi, pe care lumea le percepe – ulterior (după scufundările căutătorilor de perle, după arta giuvaergiilor) – drept splendoare, frumuseţe, miracol.
Poetul Grigore Vieru are o poezie intitulată Cântecul puişorului de melc: „S-a stins soarele cel bun. / Eu mă culc, poveşti îmi spun. / Dar nici una nu-i frumoasă... / Greu e singurel în casă”. Autorul explică adeseori această poezie pornind de la copilăria proprie. Crescut numai cu mama (tatăl pierdut în război), rămânea mai mult timp singur, născocindu-şi jocuri, poveşti, încercând să compenseze deficitul de copilărie – cu toate cele cuvenite acestor ani... Din inerţie, efortul compensatoriu a ţinut ani mulţi, ani foarte buni şi mulţi, în care aceste născociri de jocuri şi poveşti au ajuns cărţi pentru copii, pe care lumea părinţilor cu copii şi copiii le-au descoperit frumoase, pline de splendori – perle adevărate. Era încă student când i-a apărut prima carte de poezii pentru copii Alarma (1957). În anul următor i-a apărut şi a doua – Muzicuţe. E foarte importantă naşterea primului copil al autorului cu deficit de copilărie – Teodor (1960). În anul următor poetul îi dăruie fiului şi celorlalţi copii două cărţi – Făt-Frumos, curcubeul şi Buna ziua, fulgilor! În 1963 îi apar volumele Mulţumim pentru pace şi Făguraşi, al doilea conţinând nu numai versuri, dar şi povestiri şi cântece. În 1965 editează Versuri pentru cititorii de toate vârstele şi aduce pe lume, împreună cu doamna Raisa, pe cel de al doilea fecior – Călin. Poezii de seama voastră (1967) şi Duminica cuvintelor (1969) încununau un deceniu editorial exclusiv dedicat copilăriei.
Nu a întrerupt niciodată dialogul cu vieţile mititele, copiii, dar între aceste două cărţi de la urmă Grigore Vieru a publicat volumul de cotitură, Numele tău, anunţându-l viguros, deosebit şi în poezia pentru cei maturi. Întârzierea în copilărie l-a dăruit cu un fel dezgolit de rostire, cu o sinceritate neapărată-dezarmantă, cu o pornire a oricărei poezii de la respiraţia liberă şi cuvintele cele mai la îndemână, iar în planul subiectelor, motivelor abordate copilăria, maternitatea, dragostea au constituit treimea axială a poetului, treime căreia i s-a consacrat total şi permanent. Prin această filieră toate celelalte motive şi-au testat oportunitatea şi raţiunea de a ajunge poezie, maximă ori eseu.
Orfan de tată, sensibilizat de această frustrare, a suprapus pe rana individuală rana exilului interior basarabean, încrâncenându-se să facă ceea ce e necesar de făcut pentru normalitate, să facă ceea ce poate. Am mai scris de norocul Basarabiei, de muncile astrale ale poetului.
Aici e de pomenit frumoasa corvoadă, împreună cu Spiridon Vangheli, Igor Vieru, la Abecedar, apoi epoca Albinuţei poetului, pornită la zburare cu plinul în colaborare cu pictorul Lică Sainciuc şi cu o echipă de compozitori, care au compus muzica pentru poeziile Albinuţei. Fiece casă, fiece grădiniţă, fiece şcoală avea pe masă Albinuţa, fremătând o limbă şi o simţire românească necesară îndeosebi la pornirea sănătoasă a creşterii copiilor noştri.
Prin Grigore Vieru, care a realizat un parteneriat impresionant cu alţi scriitori pentru copii (colaborarea cu Spiridon Vangheli e deosebită), cu compozitorii, interpreţii, profesorii, educatorii, în Republica Moldova s-a afirmat fenomenul literatură pentru copii, cunoscut de nu prea multe literaturi ale lumii (a nu se confunda cu existenţa în diferite literaturi a scriitorilor pentru copii cu fenomenul rarisim). Prin această consacrare totală, excepţională a lui Grigore Vieru foarte mulţi scriitori basarabeni s-au scuturat de iluzia că simpla declarare a unei cărţi destinată copiilor nu asigură comunicarea, dialogul cu copiii. Copiii comunică şi cresc cu ajutorul cuvintelor numărate, al cuvintelor de început, limbaj trilingv în care se conjugă locul, revelaţia şi deliciul. Cu „bilingvismul” nu ne prea descurcăm – ne sperie. Copilul cu „ramificaţia” lui po-li-glo-tă comportă înţelegere, auzire, răspunsuri – evident, în acelaşi buchet plurilingv. Grigore Vieru, lipsit în copilărie de jocurile necesare unui copil, nu se mai satură de joc, de descoperit mici Americi – pentru copiii care fără acestea toate nu cresc. La început au fost cuvinte potrivite începuturilor, cuvinte numărate.
Număraţi cuvintele poetului – cu ajutorul copilului, nepotului pornit să crească mare şi bun.
 
Poetul născut acasă
De la marile adunări naţionale basarabenii nu s-au lăsat convinşi de nimeni şi de nimic să se adune atât de mulţi câţi au venit să-l petreacă în ultimul drum pe poetul Grigore Vieru – oglindă vrednică, în care să constatăm că nu ne-am risipit chiar toţi în străinii salvatoare ori în umilă disperare (timpuri scârbavnice suportăm, e adevărat), oglindă crâncenă, în care clasa politică să-şi amintească refrenul cu care a ieşit să renască românii basarabeni în stradă, în pieţe, în faţa ori chiar sub tancuri acum douăzeci de ani: SCRIITORII ŞI POPORUL!
Marea de suflete venite în scuarul Operei naţionale, deşi încăpeau într-o lacrimă toţi, nu încăpeau în centrul Chişinăului. În cazul lui Grigore Vieru toţi veniţii spre sicriul lui i-au fost cititori, admiratori, beneficiari ai muncii sale nesfârşite. Orice copil din Basarabia, chiar şi cel din familii alogene, căuta şi găsea faimoasa, harnica Albinuţă a poetului. Forfotind alături de copii, părinţii ajungeau la Vieru prin această strună sensibilizată de creşterea copilului propriu în cuvânt plin, în autentică simţire poetică românească. Poetul a intrat în orice casă pe cea mai sărbătorească uşă, cea deschisă de copil – ca să muncească întru dulceaţa sănătoasă a limbii şi a valului de tineri basarabeni, care nu mai pot fi manipulaţi atât de lesne de către fantomele rătăcite prin Europa să facă bine tuturor (au făcut destule).
În cele trei eseuri consacrate poetului (două au apărut în LITERE) am încercatsă-l spun celor care-l cunosc mai puţin, celor care cunosc problema basarabeană mai aproximativ – norocul renaşterii basarabene a fost legat, literalmente, de lecţiile astrale ale poetului Grigore Vieru, oferite copiilor, părinţilor, compozitorilor de diferită muzică bună, interpreţilor de diferită expresie muzicală, colegilor scriitori, oamenilor politici, prietenilor, duşmanilor mulţi (uluitoare tagmă transfrontalieră – mulţi şi pe o parte şi pe alta a Prutului). Cu compozitorii, interpreţii, actorii, profesorii, educatorii a conlucrat furnizându-le, din primă sursă, apă neîncepută, texte compuse anume pentru copiii de diferite vârste, pentru coruri de copii, pentru coruri de maturi, pentru interpreţii concreţi de muzică uşoară, pentru cantate, oratorii, pentru interpreţii în stil popular...
Eram la Nicolae Dabija în birou când acesta îl ruga, supărat, pe poet: – Nu mai sunteţi atât de tânăr, mai răriţi drumurile, deplasările, că vă macină!
Era poetul care promitea să vină la întâlniri şi se ţinea de cuvânt – mai mult decât oricare dintre colegii săi din Chişinău. Indiferent unde era invitat – într-un sat îndepărtat din Oltenia (că i-a promis directorului de şcoală) ori în Cahul, unde a promis să vină la Eminesciana (că în centru, la Chişinău, vor fi, întotdeauna, prezenţi mai mulţi scriitori).
Nu în pat, unde a zăbovit în ultimii ani mai suferind ca alte dăţi, dar din mers l-a cosit numărătoarea fatală, din drum. Că drumurile îl prindeau mai mult la chip – mai mult decât... patul, biroul, confortul, turnul de fildeş.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog