Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

“Moartea Autorului” în postmodernitate. Pro şi contra în opera lui Borges

Lucia ŢURCANU

Alte articole de
Lucia ŢURCANU
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XIII, 2003

Pentru tipar

“Dacă spaţiul este infinit, ne aflăm în oricare punct al spaţiului.
Dacă timpul este infinit, ne aflăm în oricare punct al timpului”.
(Jorge Luís Borges)
 
Prozatorul argentinian Jorge Luís Borges elaborează o operă ce oferă multiple posibilităţi de interpretare şi reflectă multidimensional existenţa omului contemporan, fiinţă problematică, eu dedublat, căutător al sinelui sau al Divinităţii, cu numeroase aspiraţii şi fobii. Lumea transformată într-o imensă bibliotecă, labirintul ontologic, imposibilitatea trăirii imediate şi culturalizarea sentimentelor umane, viaţa şi moartea, perenul şi efemerul, visul şi veghea sînt cîteva dintre problemele ce îl preocupă pe Borges. Concomitent, scriitorul se arată interesat de propria scriitură, de relaţia personaj-autor, de comunicarea cititorului cu cartea.
Întrunind elemente clasiciste, romantice, baroce, textele lui Borges sînt reprezentative şi pentru fenomenul trecerii de la structuralism la poststructuralism, al intrării în postmodernism sau al “decentrării structurii”.
În plină epocă a “pluralităţii”(1), epocă ce se lasă cucerită de modelele diseminării, Jorge Luís Borges transpune poetic constatarea lui Jean-Louis Baudry referitoare la legătura între “dispariţia” Autorului şi nihilismul metafizic de sorginte nietzscheeană: “...după sau înainte de moarte, [Shakespeare] s-a pomenit odată în faţa lui D-zeu şi i-a spus: Eu, care în van am fost atîţia oameni, doresc să fiu doar unul şi eu însumi. Glasul lui D-zeu răspunse din mijlocul unui vîrtej: Nici eu nu sînt; şi eu am visat lumea aşa cum tu ţi-ai visat opera, iubite Shakespeare, iar între înfăţişările visului meu te afli tu, care eşti, ca şi mine, mulţi şi nimeni” (Everything and nothing). Este comunicată, în aceste rînduri, “dimensiunea fractală” (2) a eroului borgesian. Puţine sînt cazurile cînd personajul nu trăieşte drama propriei identităţi, sau nu luptă cu alter-ego-ul, pentru a-şi regăsi sinele. Eroul lui Borges este construit fractural, asemeni unei păpuşi ruseşti; el descoperă în interiorul său o pluralitate de voci, care, succedîndu-se permanent, catalizează confuzia între persoană şi mască, sfidînd bornele dintre eul real şi eul inventat, imaginat sau defulat.
În volumele Aleph,Făuritorul,Relatarea lui Brodie,Cartea de nisip, Memoria lui Shakespeare, se produce un adevărat “joc al alterităţii” (3). Afirmaţii de tipul “Eu sînt Vincent Moon”, “Eu sînt Funes”, “Eu eram el” sînt dovada diseminării eului-narator. Borges renunţă la “el”, ca “principal mijloc de a controla lumea aşa cum vrea”(4), şi acceptă “eul” polifonic.
Atestăm diferite mijloace de scindare/dedublare a eului. Datorită oglinzii, bunăoară, se produce determinarea reciprocă de roluri; “masca” îşi cîştigă autonomia faţă de chip sau, mai mult, chipul ajunge să derive din mască. Visul, mai exact coşmarul, oferă şansa cunoaşterii monstruosului, a inexplicabilului din fiecare “eu”. Astfel se realizează tendinţa de recunoaştere a “sine”-lui în ceilalţi. Această relaţie pluridimensională – Eu-Acela, Eu-Tu – este abordată de Martin Buber: “Nu există nici un eu în sine, afirmă filozoful, ci numai eu din cuvîntul fundamental Eu-Tu, şi Eu din cuvîntul fundamental Eu-Acela” (5).
În structura diegezei borgesiene, relaţia se stabileşte între eul narator şi “măştile” pe care şi le pune acesta de fiecare dată cînd vrea să relateze una din tainele propriului “nepătruns”. În accepţia pe care i-o dă Borges, rimbaudiana “Je est un autre” ar deveni “Je est aussi les autres”, eul asumîndu-şi experienţa celorlalţi şi etalîndu-şi conştiinţa palimpsestică. Una din finalităţile acestui joc al identităţii ar fi cunoaşterea integrală a sinelui, prin anularea convenţiei crono- şi topo-grafice.
Un alt obiectiv al alternanţei identitare rezidă în tendinţa prozatorului de a diminua rolul demiurgic al autorului în originarea textului literar. Eul auctorial se vrea dispărut. El renunţă la omniprezenţă şi omniscienţă; se oferă locul personajului-narator ca principiu iniţiator, ca “pol al naraţiunii şi al acţiunii” (6). Cunoaşterea evenimentelor încetează să fie rezervată numai autorului şi devine accesibilă personajului. Asistăm la decentrarea structurii, ca rezultat al unei mişcări care, după Jacques Derrida, este “rupere de sine însuşi a identicului, ieşire a lui în afară, punere a lui Acelaşi drept Altul, ca diferenţă” (7). Vocea auctorială devine, în acest caz, vocea naratorului, producîndu-se, conform concepţiei lui Roland Barthes, “moartea Autorului”. În discursul narativ sînt implicaţi “autori de gradul II”, iar marele Autor devine “tu” căruia i se adresează naratorul, şi se transformă în interlocutor, martor-ascultător, prezenţa sa făcînd parte din ritualul narării. Personajele, la rîndul lor, sînt subiecte ale enunţării. Referindu-se la această diminuare a subiectivităţii auctoriale, Roland Barthes observa că “scriitorii nu trebuie să fie consideraţi decît ca nişte participanţi la o activitate care îi depăşeşte ca indivizi, la fel cum, în societăţile numite primitive, vrăjitorul participă la o funcţie magică, singură funcţia poate să constituie obiect al unei ştiinţe”(8).
În proza lui Borges, autorul se retrage demonstrativ în culise, lăsîndu-şi personajele să-şi povestească istoriile. În majoritatea lucrărilor, personajele nu acţionează, ci narează fapte şi evocă figuri umane.
Un exemplu elocvent l-ar constitui Omul din colţul străzii roşietice, o povestire din volumul Istoria universală a infamiei, în care impresionează acest schimb al rolurilor: autor, narator, personaj. Eul din debutul lucrării se vrea ascultător, deci obiect  în actul narării: “Mie, mai întîi de toate, să mi se vorbească despre Francisco Real”. Pe parcurs, însă, el îşi asumă şi rolul de narator, reconstituind evenimentele, ca în final să se adreseze către un ascultător neimplicat pînă acum în enunţare: “Şi-atunci, Borges, am scos din nou cuţitul scurt şi tăios pe care-l purtam aici, în tivul vestei, sub subsuoara dreaptă, l-am cercetat şi era ca nou, fără nici o pată de sînge”. Personajul-narator se vrea, astfel, modelator al autorului; narînd, implicîndu-l deci ca martor, el şi-l creează ca autor.
Personajul trăieşte criza propriei identităţi. Iniţial, el povesteşte istoria cuiva, ca, în final, acest cineva să se dovedească a fi însuşi povestitorul: “...eu sînt ceilalţi, fiecare om este toţi oamenii, Shakespeare este, într-un anumit mod, mizerabilul John Vincent Moon […] Eu sînt Vincent Moon”. Adresarea către un ascultător real e prezentă şi în Forma spadei: “Borges: dumitale, care eşti un necunoscut, ţi-am făcut această mărturisire”.
Într-un interviu, J. L. Borges constata: “Nu, n-am creat nici un personaj. Era întotdeauna acelaşi bătrîn Borges uşor deghizat”. Se produce deci o diseminare programată a autorului. Acesta, creîndu-şi personajele, pătrunde în text pentru a fi modelat, re-creat de ele. El renunţă la capacităţile sale demiurgice, permiţîndu-le personajelor să-i inoculeze imagini şi istorii.
Personajul Borges, pasiv de cele mai multe ori, are însă conştiinţa scriptorului, a creatorului de texte. El nu renunţă, de fapt, la funcţiile sale auctoriale. În parabola “Borges şi eu”, se insistă asupra dedublării, a scindării într-un eu care trăieşte, contemplă şi într-un eu care plăsmuieşte literatură, spre a justifica prezenţa celuilalt. Dispariţia autorului / personajului Borges din text devine imposibilă, or inventînd lumi, acesta se re-creează pe sine.
“Moartea Autorului”, care înseamnă, de fapt, diseminare, la Borges, nu vine să accentueze criza modernistă, ci s-o pună, la modul postmodernist, sub semnul îndoielii. Prozatorul constată că Autorul nu trebuie să dispară, ci să-şi re-modeleze conştiinţa.
Moartea autorului-păpuşar (creator de destine) s-a produs cu adevărat; se impune epoca autorului-scriptor (creator de texte). De aceea autorul Borges nu iese în afara lumii pe care o prezintă, ci alcătuieşte, împreună cu ea, un univers al posibilului şi imposibilului, al verosimilului şi neverosimilului. Borges renunţă la hotarul dintre lumea reală şi carte. Universul însuşi fiind o bibliotecă, livrescul cu realul se confundă. Datorită acestui fapt, e posibilă prezenţa lui Borges în text, în toate trei ipostazele: omul, autorul, personajul.
Poststructuralistul Jacques Derrida vorbea despre un raport, mereu schimbător, între o prezenţă şi o absenţă a Autorului în cadrul Fiecărui text. Anume acest raport caracterizează proza lui Borges. Nu se produce o “moarte” exclusivistă a autorului, dar nici nu se reabilitează conceptul subiectivităţii. Literarul şi biograficul se întîlnesc pentru a face posibilă “reîntoarcerea Autorului” (Roland Barthes). Textul, pentru Borges devine biografie, tot aşa cum biografia devine text. Autorul, parte din fiecare dintre personaje, nu le manipulează, ci le permite să se “automanifeste”, el fiind doar martor, intermediar pasiv între personajul-narator şi lector.
 
Bibliografie:
1. Gianni Vattimo, Sfîrşitul modernităţii, Constanţa, Pontica, 1993, p. 186.
2. Ion Manolescu, Călătorie pe continentul fractal // “Echinox”, nr. 4-5-6, 1997, p. 24-25.
3. Maria Şleahtiţchi, Jocurile alterităţii, Chişinău, Cartier, 2002.
4. Roland Barthes, Scriitura romanului // Romanul scriiturii, Bucureşti, Univers, p.57.
5. Martin Buber, Eu şi tu, Bucureşti, 1992, p. 30.
6. Claude Bremont, Logica povestirii, Bucureşti, Univers, 1981, p. 399.
7. Jacques Derrida, Scriitura şi diferenţa, Bucureşti, Univers, 1998, p. 390-391.
8. Roland Barthes, Scriitori şi scriptori, // Romanul scriiturii, ed. cit., p. 127.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog