Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SINTAXĂ

Parataxă şi aderenţă în sintaxa limbii române

Adrian CHIRCU

Alte articole de
Adrian CHIRCU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XII, 2002

Pentru tipar

0. Ne propunem, în cele ce urmează, să aducem în discuţie unele aspecte referitoare la două dintre mijloacele de realizare a raporturilor sintactice, prezentate în lucrările de gramatică a limbii române. Majoritatea lingviştilor disting două tipuri de raporturi sintactice: de coordonare şi de subordonare1.
1. Punctul de plecare al analizei noastre îl reprezintă unul dintre articolele lui Eugen Coşeriu, publicat pentru prima oară în limba română în paginile revistei Institutului de Lingvistică şi Teorie Literară “Sextil Puşcariu”, din Cluj-Napoca2. Abordînd diversele modalităţi de realizare a raporturilor sintactice şi bazîndu-se pe principiile sintaxei funcţionale3, savantul se opreşte şi asupra parataxei4, afirmînd că „ceea ce caracterizează parataxa este deci faptul că unităţile combinate sînt echivalente din punct de vedere gramatical (nici una nu o determină pe cealaltă) şi că unitatea rezultantă este de asemenea gramatical echivalentă unităţilor combinate: ea nu aparţine unui nivel superior, ci aceluiaşi nivel de structurare. Astfel, două cuvinte coordonate nu constituie un “grup de cuvinte” ca unitate gramaticală a nivelului imediat superior. În acest caz, în parataxă, nu există vreo funcţie sintagmatică între unităţile combinate”.5

 

1.1. Din cele susţinute de Eugen Coşeriu, reiese clar că parataxa caracterizează coordonarea, şi nu subordonarea, acest lucru fiind remarcat şi în lucrările de gramatică a limbii franceze6, însă diferitele aspecte ale acestei posibilităţi de realizare a raporturilor sintactice nu sînt clarificate, în sensul că există divergenţe de opinie7, căci, atunci cînd e vorba despre relaţia de subordonare ce vizează adverbul, în calitate de Ts8, nu se încearcă o delimitare clară a faptelor de limbă, ci se rămîne la o interpretare de suprafaţă.
În schimb, cîteva dintre lucrările de sintaxă a limbii române, apărute în ultimul timp, readuc9 în discuţie o nouă modalitate de structurare a raporturilor de subordonare10 . Este vorba despre aderenţă, partea de vorbire care participă la realizarea acesteia fiind adverbul. Din păcate, nici de această dată nu s-a ajuns la o stabilire clară a limitelor acestui termen11 .
1.2. Fie următoarele enunţuri :
 
(1) A cumpărat cărţi, caiete şi ce-a mai vrut el.
 
(2) Atunci ne-am întors acasă.
 
(3) Am fost acolo, m-am întîlnit cu el şi l-am dus acasă.
 
(4) Vreau să-mi spui ce-ai făcut acolo, ce-ai văzut şi ce-ai cumpărat.
 
(5) Vin la tine cînd va ieşi soarele.
 
Din exemplele de mai sus rezultă următoarele, şi anume : în (1), (3) şi (4) avem, pentru secvenţele subliniate, o relaţie de coordonare, iar, în (2), avem o dublă subordonare faţă de regent12 .
1.3. Datorită invariabilităţii sale, adverbul, în calitatea sa de Ts, este obligat să se alipească la Tr şi să formeze împreună o sintagmă13 , însă în cadrul unei sintagme avem nevoie de trei elemente, indiferent dacă ne aflăm sau nu la nivel interpropoziţional. Cel ce „mijloceşte” realizarea sintagmei este relatemul (R) care are realizare ø, dar o are14 , căci despre morfem ø nici nu poate fi vorba. Parataxa e prezentă în (1), (3) şi (4), pe cînd în (2) avem aderenţă15 .
1.3.1. Examinarea lui cînd, din enunţul (5), poate fi făcută dintr-o dublă perspectivă, în sensul că, la o primă analiză, cea intrapropoziţională, cînd (adverb de timp-relativ) are rolul unui Ts, iar verbul a ieşi joacă rolul unui Tr. A doua abordare, scoate la iveală faptul că, pe lîngă acest prim rol (Ts), cînd are şi valoare de R, căci, în absenţa sa16 , nu s-ar mai realiza o sintagmă la nivel interpropoziţional.
1.4. Dacă în (1), (3), (4) virgula marchează parataxa (juxtapunerea), în (2) acest semn grafic lipseşte, faptul reprezentînd, prin urmare, un prim argument pentru considerarea relaţiei din (2) ca fiind una realizată prin aderenţă.
1.4.1. Funcţiile sintactice realizate prin aderenţă – enunţurile (2) şi (5) – sînt tot timpul sintagmatice, spre deosebire de cele realizate prin parataxă care sînt paradigmatice – enunţurile (1), (3) şi (4).
Din aceleaşi exemple, reiese clar că parataxa (juxtapunerea) poate apărea atît la nivel intrapropoziţional17, cît şi la nivel interpropoziţional18. În schimb, subordonarea prin aderenţă19apare doar la nivel intrapropoziţional, prin urmare acestei relaţii nu-i este caracteristic domeniul frazei, ci numai cel al propoziţiei.
1.5. Putem, de asemenea, susţine că subordonării prin aderenţă nu-i este specifică coordonarea, în schimb parataxa e întîlnită, în majoritatea situaţiilor, atunci cînd avem coordonare20.
1.5.1. Cele discutate pînă în acest moment demonstrează că termenul de parataxă are în literatura de specialitate o accepţie prea largă, tributară într-un fel gramaticilor latine şi celor de orientare tradiţionalistă, şi utilizarea lui în literatura de specialitate de la noi, dar nu numai, pentru relaţia de subordonare prin aderenţă, este neadecvată.
1.6. Vom încerca, pe baza celor afirmate mai sus, să redefinim această modalitate de realizare a subordonării, restrîngînd astfel, în adevăratul înţeles al cuvîntului, sfera modalităţilor de subordonare care au constituit subiectul acestui articol.
1.6.1. Aderenţa21trebuie percepută ca fiind acea modalitate sintactică specifică subordonării intrapropoziţionale în care termenul subordonat (Ts) se ataşează foarte puternic, atît în plan formal, cît şi în plan funcţional-semantic, la termenul regent (Tr), împreună cu care formează o sintagmă în prezenţa unui relatem (R) ø22.
2. Credem că cele prezentate sub 1. reprezintă tot atîtea argumente pentru reconsiderarea acestor modalităţi de realizare a relaţiilor sintactice, în special a aderenţei, prezentă în sfera intrapropoziţionalului. Sperăm, de asemenea, ca lucrările şi studiile de gramatică ce vor apărea să facă o delimitare mai clară a acestor termeni.
 
Bibliografie
ARRIVÉ, Michel, GADET, Françoise, GALMICHE, Michel, La grammaire d’aujourd’hui. Guide alphabétique de linguistique française, Paris, Editions Flammarion, 1997.
CHIRCU, A., Observaţii asupra relaţiei de subordonare prin aderenţă, în StUBB, Philologia, XLV, nr. 1, 2000,
p. 149-153.
CIOMPEC, Georgeta, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gheorghe, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998.
COŞERIU, Eugeniu, Principii de sintaxă funcţională, în Dacoromania, serie nouă, anul I, 1994–1995, Cluj-Napoca, p. 29-67.
DIACONESCU,Ion, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.
DRAŞOVEANU, D. D., Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, [Cluj-Napoca], Editura Clusium, 1997.
DUBOIS, Jean et alli, Dictionnaire de linguistique, Paris, Editions Larousse-Bordas / HER, 2001.
KARCEVSKIJ, Serge, Sur la nature de l’adverbe, în Travaux du Cercle linguistique de Prague, no 6, 1936, p. 107-111.
MARTINET, André, Syntagme et synthème, în La Linguistique, no 2, 1967, p. 1-14.
MARTINET, André et alli, La linguistique. Guide alphabétique, Paris, Editions Denoël, 1969.
MARTINET, André, Syntaxe générale, coll. «U», Paris, Armand Colin Editeur, 1985.
MARTINET, André, Fonction et dynamique des langues, Paris, Armand Colin Editeur, 1989.
MARTINET, André, Eléments de linguistique générale, 4e édition, coll. «Cursus», série «Linguistique», Paris, Armand Colin Editeur, 1996.
NICA, Dumitru, Teoria părţilor de vorbire. Aplicaţii la adverb, Iaşi, Editura Junimea, 1988.
PANĂ-DINDELEGAN, Gabriela, Sintaxa grupului verbal, Braşov, Editura Aula, 1999.
REBUSCHI, Georges, Coordination et subordination. Première partie : La co-jonction restreinte, în Bulletin de la Société de linguistique de Paris, tome XCVI, fasc. 1, 2001, Paris, p. 23-60.
SĂTEANU, Cornel, Sintagma, cea mai mică unitate relaţională, în Cercetări de lingvistică, anul VI, nr. 2, p. 359-379.
SECRIERU, Mihaela, Nivelul sintactic al limbii române, Botoşani, Editura GEEA, 1998.
STATI, Sorin, Elemente de analiză sintactică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972.
STATI, Sorin, Les relations transphrastiques : syntaxe et/ou sémantique, Actes, XXe Colloque international de Linguistique fonctionnelle, Liège-Belgique, 13-19 juillet 1995, Edition préparée par Denis Costaouec et François-
Xavier Neve de Mevergnies, Cahiers de L’Institut de Linguistique de Louvain, Louvain la Neuve, 1996-1997, p. 449-452.
TOMA, Ion, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Niculescu, 1996.
Van RAEMDONK, Dan, Pour une redéfinition de l’adverbe, în Psychomécanique du langage. Problèmes et perspectives, Actes du 7e Colloque international de Psychomécanique du langage (Cordoue, 2-4 juin 1994), Textes publiés sous la direction de P. de Carvalho et O. Soutet, Paris, Honoré Champion Editeur, 1997, p. 353-364.
VULIŞICI-ALEXANDRESCU, Maria, Sintaxa limbii române, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 1995.
 
Note
 1 André MARTINET et alli., La linguistique. Guide alphabétique, Paris, Editions Denoël, 1969, p. 101: „ En syntaxe structurale on parle de coordination s’il y a identité de fonction entre l’élément de base et l’élément ajouté, et de subordination si la fonction de l’élément ajouté ne se retrouve pas chez un élément préexistant dans le même cadre. On peut dire également que la coordination consiste à adjoindre des éléments de même nature et que la subordination désigne des rapports de dépendance dans lesquels peuvent se trouver entre eux les différents éléments d’une combinaison.”
 2 Eugeniu COŞERIU, Principii de sintaxă funcţională, în Dacoromania, serie nouă, anul I, 1994–1995, Cluj-Napoca, p. 29-67.
 3 A se vedea, în acest sens, şi lucrările lui André MARTINET: Syntaxe générale, coll. «U», Paris, Armand Colin Editeur, 1985; Fonction et dynamique des langues, Paris, Armand Colin Editeur, 1989; Eléments de linguistique générale, 4e édition, coll. «Cursus», série «Linguistique», Paris, Armand Colin Editeur, 1996.
 4 Atît în lingvistica românescă, cît şi în cea franceză circulă, pe lîngă acest termen, în sinonimie perfectă, termenul juxtapunere.
 5 Textul se continuă la p. 57 astfel: „Tocmai asta ar intenţiona să exprime afirmaţia că parataxa “nu are structură” sau “nu este o structură sintactică”: o construcţie paratactică nu are o structură de dependenţă care ar implica simultan două straturi, dar are, evident, o structură funcţională (opoziţională sau paradigmatică), deoarece unităţile combinate paratactic sunt combinate într-un raport determinat, fapt care se manifestă în opoziţia dintre diversele tipuri de parataxă (parataxă copulativă, adversativă, disjunctivă: A şi B/A, dar B/A sau B) şi în opoziţiile posibile în interiorul acestor tipuri.”
 6 A se vedea, de exemplu, Michel ARRIVÉ, Françoise GADET, Michel GALMICHE, La grammaire d’aujourd’hui. Guide alphabétique de linguistique française, Paris, Editions Flammarion, 1997, p. 469: „Terme de rhétorique, caractérisant ce que sur le plan grammatical on appelle la juxtaposition ou la coordination, par opposition à l’hypotaxe ou subordination.”; Jean DUBOIS et alli., Dictionnaire de linguistique, Paris, Editions Larousse-Bordas / HER, 2001, p. 344: „La parataxe est un procédé syntaxique consistant à juxtaposer des phrases sans expliciter par une particule de subordination ou de coordination le rapport de dépendance qui existe entre elles dans un discours, dans une argumentation.”
 7 Georges REBUSCHI, Coordination et subordination. Première partie: La co-jonction restreinte, în Bulletin de la Société de linguistique de Paris, tome XCVI, fasc. 1, Paris, 2001, p. 26: „une difficulté certaine à appréhender certains phénomènes.”
 8Prescurtările ce vor urma: Tr-termen regent; Ts-termen subordonat; R-relatem. Pentru detalii vezi D. D. DRAŞOVEANU, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, [Cluj-Napoca], Editura Clusium, 1997, passim.
 9 Spunem readuc, fiindcă termenul a fost introdus de către Sorin STATI în lucrarea sa Elemente de analiză sintactică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972, p. 39-40.
 10 Ion DIACONESCU, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995; Ion TOMA, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Niculescu, 1996; Gheorghe CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiintifică, 1998; Gabriela PANĂ-DINDELEGAN, Sintaxa grupului verbal, Braşov, Editura Aula, 1999.
 11 Cf. Mihaela SECRIERU, Nivelul sintactic al limbii române, Botoşani, Editura GEEA, 1998, p. 126: “…aderenţa este juxtapunerea subordonatoare prin care se subordonează complementele şi circumstanţialele regenţilor [s.n. Oare circumstanţialele nu sînt tot complemente?] de tip verbal”; Cf. D. D. DRAŞOVEANU, Op. cit., p. 41 “…combinări directe ale T-lor au loc, dar numai în “juxtapunere”, unde R, într-adevăr, nu există. În aceste situaţii, lipsa lui R este suplinită, din partea vorbitorului, de cea mai probabilă asociaţie a sensurilor (CL)”; Cf. Georgeta CIOMPEC, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 215 “… concatenarea directă, prin simpla juxtapunere a adverbului adjunct faţă de regent.”
 12 Sîntem de acord cu afirmaţia lui D. D. DRAŞOVEANU, Op. cit., p. 41, conform căreia “ în combinaţii de acest tip nu punem în legătură, [s.n. în acest caz (atunci cu acasă)] pe mîine cu acolo, deşi există structura adverb + adverb, ci pe fiecare cu verbul.
 13 Pentru acest concept, vezi D. D. DRAŞOVEANU, Op. cit., passim; André MARTINET, Syntagme et synthème, în La Linguistique, no 2, 1967, p. 1-14; Cornel SĂTEANU, Sintagma, cea mai mică unitate relaţională, în Cercetări de lingvistică, anul VI, nr. 2, p. 359-379.
 14 A se vedea, în acest sens, şi discuţiile purtate de către: Serge KARCEVSKIJ, Sur la nature de l’adverbe, în Travaux du Cercle linguistique de Prague, no 6, 1936, p. 107; Dumitru NICA, Teoria părţilor de vorbire. Aplicaţii la adverb, Iaşi, Editura Junimea, 1988, p. 90; Maria VULIŞICI-ALEXANDRESCU, Sintaxa limbii române, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 1995, p. 45; Mihaela SECRIERU, Op. cit., p. 85.
 15 Serge KARCEVSKIJ, Art. cit., numeşte această relaţie adjonction. A se vedea şi discuţiile referitoare la incidenţă (termen preluat din lingvistica lui Gustave Guillaume), purtate de către Dan van RAEMDONK, în articolul Pour une redéfinition de l’adverbe, în Psychomécanique du langage. Problèmes et perspectives, Actes du 7e Colloque international de Psychomécanique du langage (Cordoue, 2-4 juin 1994), Textes publiés sous la direction de P. de Carvalho et O. Soutet, Paris, Honoré Champion Editeur, 1997, p. 353-364.
 16 A se ţine cont, în descrierea faptelor de limbă, şi de observaţia lui Sorin STATI din articolul Les relations transphrastiques: syntaxe et/ou sémantique, Actes, XXe Colloque international de Linguistique fonctionnelle, Liège-Belgique, 13-19 juillet 1995, Edition préparée par Denis Costaouec et François-Xavier Neve de Mevergnies, Cahiers de L’Institut de Linguistique de Louvain, Louvain la Neuve, 1996-1997, p. 449: „On parlera d’une relation syntaxique aussi toutes fois que le connecteur pourra être considéré comme sous entendu.”
 17 Exemplul (1).
 18 Exemplele (3) şi (4).
 19 Exemplul (2).
 20 Vezi lucrările de la nota 5.
 21 O definiţie apropiată de a noastră dă şi Gabriela PANĂ-DINDELEGAN, Op. cit., p. 40, „Aderenţa înseamnă simpla alipire a doi constituenţi (vezi, de exemplu, legarea adverbului de verb), alipire care se asociază (dar nu obligatoriu) cu restricţii de topică.”
 22 Serge KARCEVSKIJ, Art. cit., p. 107: „l’adverbe se pose en un Déterminant à marque zéro.”
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog