Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EVOCĂRI. MĂRTURII. IMPRESII

Colosul din Tübingen

Nicolae MĂTCAŞ

Alte articole de
Nicolae MĂTCAŞ
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XII, 2002

Pentru tipar

Puţini sunt cei care ajung să devină legendă chiar în timpul vieţii. Ei bine, una dintre aceste legende în viaţă este ilustrul nostru compatriot, lingvistul numărul unu al contemporaneităţii, marele filozof al limbajului uman Eugen Coşeriu.
Câtă vreme a existat cortina de fier a totalitarismului sovietic, chiar şi numele Domniei sale era interzis. Atunci când un studiu fundamental coşerian îşi făcuse totuşi drum prin sârma ghimpată a gulagului spiritual totalitarist, apărând în prestigioasa serie moscovită “Novoe v lingvistike” poate numai graţie numelui său hispanizat (Eugenio Coseriu, pronunţat “Euhenio Coseriu”), inima mi-a tresăltat de bucurie. A fost una dintre rarele bucurii pe care aproape că n-am avut cui s-o împărtăşesc. Puţină lume auzise până atunci de numele Domniei Sale, şi mai puţină manifesta vreun interes faţă de cercetările în domeniul lingvisticii generale. Ne-am indignat împreună cu confratele Ion Dumeniuk, acum 35 de ani, când o pretinsă somitate lingvistică de la Moscova încercase a-i minimaliza opera pe care sunt convins că nu i-o citise pe de-a-ntregul.
Că prof. univ. dr. Eugen Coşeriu, membru de onoare a zeci de universităţi şi de academii din Europa şi din America, este titan al ştiinţei limbii şi o adevărată enciclopedie vie – aceasta o ştie astăzi o întreagă lume. Chiar şi japonezii cei proverbial de zgârciţi în aprecieri, care i-au tradus în mare opera, îl consideră o enciclopedie lingvistică a secolului. Noi mai avem nevoie de ani de zile pentru a aduce acasă opera lingvistică a lui Coşeriu. În Patrie vreau să zic, adică în Limba Română.
Trebuie să fi avut ambiţia şi tenacitatea unui Brâncuşi acest moldovean îndârjit ca să pornească din pragul casei părinteşti din Mihăileni (Râşcani), poposind pentru un timp la Bălţi şi Iaşi, pentru a ajunge în cele din urmă în mult râvnita Cetate Eternă. Dar şi temeritatea unui Magellan de a acosta pentru mai multă vreme la ţărmul Uruguayului, ca peste ani să revină, ca cetăţean al universului cu inimă şi suflet de român, pe continentul european şi să se retragă în universul atât de benefic pentru activitatea sa creatoare pe care i-l oferă acest miraculos de ordonat şi plin de viaţă şi de elan tineresc burg cu nume baladesc: Tübingen. Oraş în care încă nu s-a aşezat praful pe urmele lui Hölderlin.
Magul din Tübingen trăieşte în împărăţia cărţilor, având cea mai mare bibliotecă personală din lume, o bună parte din care o constituie chiar studiile editate ale Domniei sale. Studenţii de la Universitatea din Tübingen sunt cei mai fericiţi din lume, pentru că îl au totdeauna alături, spre deosebire de studenţii din alte universităţi, care trebuie să-i jinduiască sosirea. Aşa cum l-am aşteptat noi, studenţii şi învăţăceii români, timp de mai bine de cincizeci de ani, ca să-i ascultăm prelegerile şi conferinţele în amfiteatrul “B. P. Hasdeu” de pe Edgar Quinet sau “William Shakespeare” de pe Pitar Moşi din Bucureşti, în aula “Mihai Eminescu” de pe bd. Copou din Iaşi ori în sala Senatului de pe str. Mateevici din Chişinău.
Coşeriu-profesorul, poliglot de formaţie clasică, om de rară erudiţie, este o enciclopedie vorbitoare pe care nu te saturi s-o asculţi. Trece liber de la o limbă la alta, operează cu exemple din limbile de circulaţie internaţională, deşi nu exclude şi unele din idiomuri mai restrânse. A vorbit aproape o jumătate de secol de la catedră în alte limbi decât cea maternă. Altuia i-ar veni anevoie să expună materia de filozofie a limbajului în limba maternă după o asemenea despărţire. Maestrul, însă, vorbeşte atât de corect în română, de parcă toată viaţa n-ar fi ţinut prelegeri decât în această limbă. Trebuie să reuşeşti să-i urmăreşti gândurile care se învârtejesc aidoma apelor într-o bulboană, ca până la urmă să te fure totuşi în învolburarea lor şi să te ducă în lumea miraculoasă a constructelor, deducţiilor, definiţiilor. Coşeriu-vorbitorul nu este un orator care s-ar complăcea în această postură şi ar încerca să epateze ascultătorii, aşa cum o fac unii. Domnia Sa renunţă la artificiu în numele accesibilităţii gândului pe care vrea să-l comunice, în numele apropierii ascultătorului, nu al detaşării de el. Coşeriu-vorbitorul nu excelează, aparent, în oratorie. În schimb excelează în oratorie Coşeriu-scriitorul. Textul scris al profesorului Coşeriu este într-atât de riguros structurat, este atât de dens ca fond, formulările sunt atât de precise, legăturile dintre lexeme sunt atât de strânse, cuvintele sunt atât de la locul lor, stilul este atât de sobru, încât nu poţi strămuta din loc o virgulă, necum o vocabulă. Orice propoziţie sau frază este o sentinţă, o maximă. Ascultaţi-l: “A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.
Coşeriu-filozoful nu stă într-o cadă cu apă să mediteze asupra rostului vieţii şi nici nu caută omul cu lumânarea ziua-n-amiaza mare precum predecesorul său antic. Poate că ar aduce mai degrabă a Kant sau von Humboldt dacă nu l-ar trăda acel dor mioritic din privire şi acel început de surâs de soare de pe buze atunci când conversează cu interminabil de numerosul său auditoriu. Dorul inconfundabil de românesc din privire şi vorba românească, dumnezeiesc de dulce, ce curge aci ca o apă zbuciumată de munte, aci ca una domoală de la şes, ni-l aduce mai pe lângă Lancrăm, Răşinari sau Păltiniş, mai aproape de Blaga, Cioran sau Noica.
Coşeriu-profesorul şi Coşeriu-savantul e atât de mare, încât nici nu ţi-ai fi putut imagina că ar fi în stare să ne accepte atât de uşor alături de el pe atât de puţinteii cu duhul şi de săraci cu opera care suntem noi, iştilalţi. Iată însă că în cazul Domniei Sale se adevereşte spusa conform căreia lângă un stejar falnic pot să-şi găsească o brumă de umbră şi răcoare şi un codru de lumină şi de soare şi câţiva arbuşti mai pirpirii. Temutul – ca performanţă lingvistică, distantul – ca mentalitate a celor mici despre orgoliul chipurile neînfrânat al celor mari, sobrul – ca ţinută profesionistă de pedagog şi orator, olimpicul – ca realizare de geniu, glacialul – din punctul de vedere al unui neofit în ale alpinismului care se vede în vis prin zăpezile Kilimanjaro-ului, Coşeriu-Omul se dovedeşte a fi om ca toţi oamenii, sociabil, prietenos, comunicabil, amator de o vorbă de duh, glumeţ, încât de la o vreme te surprinzi că-i vorbeşti şi tu de la egal, că eşti ascultat, că nu te mai bâlbâi ca la început. Cine i s-a aflat în preajmă ar putea să-mi confirme spusele. Simt o mândrie inexprimabilă când îl aud pe acest frumos zeu coborât de pe Olimp vorbind despre prietenii noştri comuni, care, cu părere de rău, nu sunt la moment printre noi: “Fratele nostru Ion Dumeniuk”, “Fratele nostru Ilie Ilaşcu”...
S-ar părea că încercările vieţii, încrâncenările ei ar fi putut să-l facă mai colţuros, mai dur, mai războinic. Când te gândeşti că timp de 50 de ani nici n-a putut să viseze la o revedere a locurilor natale! Nu l-au făcut. Dar nici nu l-au înfrânt. Niciodată ură. Totdeauna bunătate. Totdeauna înţelegere, toleranţă. Apreciere solomonică a situaţiei. Dragoste de oameni. Un adevărat cult pentru adevăr.
Ceea ce poate părea de-a dreptul straniu e că lingvistul-raţionalist Coşeriu e un mare visător şi romantic, chiar sentimental un pic. O pot confirma cei care au avut fericirea să-l însoţească în mai multe rânduri în pelerinajul său prin locurile sfinte ale Moldovei din dreapta Prutului – la Putna, Suceava, Rădăuţi, Ipoteşti, Iaşi – ori cei care i-au cunoscut opera artistică (inclusiv cea eseistică). Priviţi-i soarele din obraji şi scânteile din privire şi-i veţi înţelege originile, dar şi sfâşietor de dulcele-i dor de Ţară, dor de Basarabia şi de Bucovina. Ascultaţi-l cum rosteşte “Fratele Ion Dumeniuk”, “Fratele Ilaşcu”, “Fratele Grigore” (aţi ghicit, anume pe inimosul Gr. Vieru îl are în vedere), şi-i veţi înţelege dorul acestui om integru de oameni dintr-o bucată. Nu există întâlnire la care să participe (conferinţă, colocviu, simpozion, masă rotundă etc.) şi în cadrul căreia să nu-şi amintească de Ilie Ilaşcu şi de camarazii săi de crez şi de suferinţă şi să nu-şi exprime convingerea că numai unirea eforturilor noastre, numai solidaritatea noastră – a tuturora – ne-ar putea ajuta să-i smulgem pe eroii neamului românesc de după gratiile smirnoviste.
Paşnicul şi blajinul Coşeriu devine însă un luptător neînfricat de îndată ce dă peste vreun rătăcit şi desţărat de teapa lui P.P. Moldovan, care atentează la numele de român şi de limbă română, adică la adevărul istoric şi cel ştiinţific. Cu începere de la 1988 încoace, de când am pornit lupta pentru renaşterea naţională şi pentru dezrobirea de imperiul răului din afară, dar şi din sufletele noastre întinate pe parcurs de decenii de timorare şi de întuneric, prof. E. Coşeriu e mereu cu noi pe baricade, în primele rânduri. Pentru că nu se poate împăca nicidecum cu ignoranţa crasă, cu agresivitatea ei arogantă.
Prof. Coşeriu este un nobil cavaler al spadei ce se cheamă cuvânt. Cuvânt drept. Cuvânt cinstit. Cuvânt aşezat. Armă pe care Domnia Sa o mânuieşte măiestrit. Numai după cele mai stricte reguli ale jocului. Niciodată nu te va ataca din spate, totdeauna din faţă. Niciodată cu răutate încarnată, totdeauna întinzându-ţi mai întâi mâna a împăcare în numele recunoaşterii adevărului adevărat. Şi numai după ce i-ai respins-o cu obrăznicie, neînduplecatul gladiator îţi aruncă mănuşa. Păzea! Nu se lasă până nu-ţi aplică lovitura de graţie pe care o meriţi.
Parcă ar fi un bloc monolit de granit. Parcă ar coborî de pe Acropole sau de undeva de prin Anzi. Dar mai ales parcă ar veni din Apuseni, din Ţara Moţilor, acest crăişor din Ţara de Sus a Moldovei, colosul de azi din Tübingen.
 
Iulie, 1996

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog