Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

MIHAI CIMPOI – 60

Labirinturile limbajelor

Mihai CIMPOI

Alte articole de
Mihai CIMPOI
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XII, 2002

Pentru tipar

Limbajul prezintă adevărate imperii heideggeriene ale luminilor şi umbrelor care se anihilează reciproc, astfel încât nu ne rămâne decât slaba certitudine a Luminişilui, a Lichtungului, adică doar a unor sensuri luminate mai intens.
Ne ajută în a obţine aceste iluminări „misticismul” platonician, logica binară aristotelică, cogito-ul cartezian, antropologia levi-straussiană, dialectica hegeliană, criticismul kantian, energeia lui Chomsky, demersurile formato-structuraliste, logica dinamică a contradictoriului propusă de Ştefan Lupaşcu?
Croce spune în mod decis că încercările de a explica înţelegerea reciprocă a oamenilor sunt insuficiente şi că e cazul să apelăm totuşi la doctrina despre Communicatio idiomatum prin Opera şi Cuvântul Creator şi unificator al lui Dumnezeu. Totul începe şi sfârşeşte prin acest cuvânt inefabil.
Trecând prin toate teoriile, ne dăm seama că nu putem depăşi „obstacolele epistemologice”, de care vorbeşte Bachelard, deşi am trecut de la modelul mecanicist la cel electronic. Cibernetica, informatica şi teoria comunicării au sporit impasurile, în loc să le înlăture.
Constatăm, nedumeriţi, că de fapt homo linguisticus modern fuge de sens prin demersuri structuraliste agnostice şi prin obişnuinţa de a concepe existenţa limbajului în relaţii formale sau în conţinutul istoric. Se ajunge la concluzia că o comunicare absolută impune dictatura limbii (a limbajului), căci numai cuvintele şi frazele pot fi purtătoare de sens, pot fi „figuri nucleare” (Greimas), „seme”. Or, formele lingvistice nu au capacitatea de a transmite prin ele însele un semnificat şi de a realiza un raport între dictum şi dicere. Pe parcurs, informaţia se pierde şi comunicarea absolută nu are loc. Discursul devine un unicum (în sensul lui Heidegger şi Croce) şi limba apare doar ca o ştiinţă lingvistică posibilă.
Limbajul se închide asupra lui însuşi, se vrea sistem, ansamblu bine ordonat; „limba considerată în sine şi pentru sine” devine, după Saussure, singurul obiect al lingvisticii. Homo linguisticus se închide şi el fatal „în cercul lingvistic”, căutând febril sistemul, iar închiderea sistematică duce la „omogenizarea superficială” (Chomsky).
În felul acesta, se purcede la căutarea liniilor tematice actanţiale, a nivelurilor semantice, a „palierelor”, „clivajelor”, „structurilor profunde”, la închiderea în cercul semantic, la delimitarea între semnificat şi semnificant, la confundarea limbajului natural cu cel artifical al maşinilor, ştiinţelor, artelor şi la absolutizarea contextului, a reţelei formale.
Sensurile caută să se desprindă de fundamentul lor lingvistic iniţial, din limba-obiect şi se proiectează în metalimbaj sau în metalimbaje (metalimbaj descriptiv sau translativ, metalimbaj metodologic de ordonare a conceptelor descriptive şi metalimbaj epistemologic).
 
 
Cum se în-temeiază limbajul?
 
Punându-şi această întrebare, lingviştii, epistemologii, psihologii operează cu noţiunile de vid, de scobitură, de cavitate care se umple cu semnificaţie, cu „figurativitate” (Durand), cu „construcţii” (Chomsky).
Procesul de um-plere, de îm-plinire presupune, fireşte, şi un nivel zero, un blagian zero-cunoaştere (plus-cunoaştere şi minus-cunoaştere).
Teoreticienii limbajului caută să descifreze „construcţiile complexe”, „nucleele dure”, pe care se întemeiază atât „constructivismul” lui Piaget, cât şi „generativismul” lui Chomsky. Modelul universal este recunoscut cristalul (de la R. J. Haüy încoace). Căci anume cristalul prezintă un (micro)univers algebric combinatoriu complex, bazat pe configuraţii moleculare capricioase, ce duce, prin diversitate şi reguli fixe proprii, la o unitate armonioasă.
Problema-cheie este cum se con-figurează limbajul, cum se umple el cu o reţea întreagă de figurativitate. Ordinea statică şi reproductivă a cristalului cu formele fluctuante de ordine şi dezordine nu poate fi aplicată vieţii şi nu poate servi ca principiu ontologic. De aceea, procesul umplerii interesează mai mult. Statuia lui Condillac, cutia cu porumbel a lui Skiner, programul lui Locke au cedat construcţiilor mai flexibile de felul „teoriei găleţii goale” (The empty bucket theory of mind) a lui Popper sau al logicii dinamice a contradictoriului a lui Lupaşcu.
Piaget propune abordarea vieţii ca autoreglare bazată pe bucla retroacţiunii cibernetice şi fluxurile informaţionale: „Cunoaşterea nu ar fi decât un subdomeniu, în sensul strict al domeniului autoreglării” (Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţăturii, dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky, Bucureşti, 1988, p. 84).
Principiului sistematic vitalist al lui Piaget i se opune principiul sistematic „cartezian” al lui Chomsky. Principiul din urmă ne spune clar că, deşi cunoştinţele noastre enciclopedice sporesc la nesfârşit şi învăţăm din ce în ce mai multe cuvinte, aceasta nu face să schimbăm fundamental sistemul. Noi îi adăugăm doar informaţii.
Şi continuăm, bineînţeles, să călătorim disperaţi prin labirintul contradicţiilor, al celor două contradicţii neclasice cărora le corespund două noncontradicţii antagoniste. „Pentru ca o energie să existe sau să se manifeste, trebuie ca anumite stări ale ei să implice stări antagoniste, iar actualizarea unora să provoace potenţializarea celorlalte.” (Ştefan Lupaşcu, Universul psihic, sfârşitul psihanalizei, Iaşi, 2000, p. 46-47.)
Acelaşi principiu se relevă în cadrul imaginarului creator, deci şi al limbajului.
 
 
Limbajul între închidere şi deschidere
 
Homo linguisticus oscilează paradoxal între închidere şi deschidere, între întreg şi sistemul articulat din părţi, între ordinul sintactic, semantic şi pragmatic, între codurile sintactice şi semantică („protosemantică”, precizează Greimas). Polisemia, ambivalenţa, închiderea în text îl face să oscileze în chipul arhetipal freudian între imanent (latent) şi manifest, între niveluri, „universuri” şi categorii. Filosofii comunicării sfârşesc prin a găsi semnificaţia metalingvistică supremă în limbajul artistic, metapo(i)etic care este, după Eugen Coşeriu, un limbaj absolut. Prin fantezie, prin puterea ilimitată a imaginarului poetic, se obţine un proces dinamic de transformaţionalizare, generalizată astfel de Durand: „Orice încercare de exprimare, lingvistică sau nu – adică orice încercare metalingvistică – este transformatoare nu numai a bazelor sale primare de pornire, ci deopotrivă transformatoare a «lumii» (concepute ca univers, mediu înconjurător, conţinând desigur şi subiectul uman). Semantica este aşadar o praxeologie sau cel puţin o poetică” (Ibidem, p. 61).
Totul constă, astfel, în a aproxima ceea ce semnifică etimologic meta: după, pe lângă, cu. Limbajul este, esenţialmente, un meta-limbaj.
 
 
Vorbire şi cântare
 
Limba modelează felul nostru de a interpreta lumea: o înţelegem precum vorbim. F. Rossi-Landi e de părerea că şi culorile le percepem în funcţie de cuvintele cu care le denumim.
Oricât de ciudate ar apărea teoretizările, iată că şi computerul ne încredinţează că limbajul determină fragmentul de realitate pe care-l configurează şi-l exprimă. Putem, chiar la această oră a ştiinţei, să deducem după structura limbii cum e structurat creierul nostru. Tadanobu Tsunoda din Tokio vorbea de o construcţie deviată a creierului japonezilor care în mod obişnuit se ştie că are două emisfere, cea dreaptă controlând emoţiile şi înregistrând sunetele individuale, iar cea stângă realizând sinteza, articularea lor. Ei bine, emisfera stângă la japonezi preia funcţiile emisferei drepte, înregistrând sunetele complexe, cântecul păsărilor şi acordurile muzicii culte ş.a. Vocale izolate exprimă noţiuni întregi la japonezi: „e”, bunăoară, înseamnă „hrană” şi totodată „imagine”. Japonezii vorbesc o limbă naturală şi această limbă ar determina emotiv şi sentimental modul de a vedea lumea.
Fireşte că şi noi, românii, suntem nişte emotivi şi sentimentali, nişte „mioritici” şi vorbim o limbă naturală, dacă nu chiar limba naturii. Numai că la noi sunt imposibile vocalele izolate. Noi vorbim cu sonuri asociate, care se îngână şi se aşază contrapunctic în acorduri armonioase, în lungi trene muzicale. Noi ne exprimăm printr-un conţinut melodic.
Aşa cum totul se armonizează şi devine curgător, în limba română, în prezentarea românească a lumii intervine de asemenea un principiu asociativ, armonizator, înlănţuitor, totul punându-se în mod firesc alături şi constituind un întreg, un plin, un lanţ de fapte şi fenomene. Relativismul lingvistic este, în cazul nostru, absolutivism lingvistic în sensul că nu „noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” (e o „heideggeriană” spusă a lui Eminescu).
 
 
Ştefănirea verbului românesc
 
„Fost-au acest Ştefan-Vodă om...”
Intuiţia cronicarului nostru este foarte sigură, pecetluind anume marea calitate de a fi fost şi de a fi fost om, înaintea şirului de calităţi caracterologice.
Ştefan cel Mare este cel care ne dă, ca şi Mihai Viteazul, certitudinea identităţii noastre, neclintită în calea vitregiilor istoriei. Ei au facultatea supremă de a ştefăni şi viteji fiinţa românească.
De aici operăm o anamorfoză şi ajungem în plan poetic la certitudinea identităţii scrisului românesc cu fiinţa românească, fiindcă – blagian vorbind – orizontul stilistic nu poate fi decât arhetipal, naţional. De la „cugetarea sacră” eminesciană la autoreferenţialul postmodernist, demersul poetic intră în acest impact cu verbul care presupune stăpânire, stăpânire a labirintului lingvistic.
E o stăpânire ambiguă, căci nu numai poeţii rostesc poezia (rostire de zeu heideggeriană), ci şi poezia rosteşte poeţii. E marele miracol dialectic al stăpânirii şi libertăţii...
Imperativul po(i)etic se conturează prin această aliterare cu semnificaţie adâncă: a ştefăni şi a epifăni, a stăpâni şi a elibera (prin cântecul său propriu) verbul, în marea aventură modernă a construcţiei-deconstrucţiei, a gradului zero barthian al scriiturii.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog