Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ETIMOLOGII

Vatra – semn şi simbol

Lina CODREANU

Alte articole de
Lina CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XII, 2002

Pentru tipar

Între cele aproximativ 120 de cuvinte moştenite de poporul român de la geto-daci apare şi cuvântul vatră, cumulând mai multe sensuri. Vatra este un loc, o platformă ridicată şi amenajată în tinda vechilor case ţărăneşti. De la acest cuvânt s-au format de-a lungul vremurilor derivatele: vătrar sau vătrai, vătrăiaş, vătrărel, vetrişoară, vetriţă semnalate de dicţionarele explicative ale limbii române. Vătraiul sau vătrarul şi diminutivele vătrăiaş, vătrărel denumesc unealta din fier în formă de cârlig cu care se scormoneşte focul sau jarul în vatră, în sobă sau în cuptor. Vetrişoara sau vetriţa sunt diminutive ale cuvântului de bază. Omul care are în grijă vatra este vătraşul. În zona de sud a Moldovei, la nunţi, la înmormântări sau la petreceri mai mari se tocmeşte o vătrăriţă, adică o bucătăreasă care are în grijă pregătirea bucatelor şi fierberea oalelor pe vatra cuptorului. De altfel, vatra este atât partea plană prelungită în exterior a cuptorului (pe care se poate şedea sau dormi), cât şi partea plană din lăuntrul cuptorului de pâine unde se face focul şi se coace pâinea.
Moştenit din stratul autohton, cuvântul vatră a intrat în fondul principal lexical, sporind expresivitatea limbii române prin prezenţa în structura multor unităţi frazeologice precum: a îmbătrâni pe/vatră, a cloci pe vatră, a rămâne cu sluta-n vatră, a cădea cuiva în vatră, a nu avea nici cenuşă-n vatră, a nu-i arde focu-n vatră, a-i lua/vinde cuiva şi cenuşa din vatră, a se prinde cu mâinile de vatră, a se muta de pe vatră pe cuptor, trai cu vătrai, un trai şi-un vătrai etc.
Dacă un ostaş termină stagiul militar este lăsat la vatră; dacă un ţigan s-a statornicit într-un loc, devine ţigan de vatră sau vătraş; dacă un animal sălbatic îşi are cuib pentru pui, acesta are o vatră; dacă omului pribeag prin lume îi este dor de baştină, la vatra părintească se va întoarce. Aşadar, vatra înseamnă aşezământ stabil, cămin, casă (părintească).
În aria lingvistică toponimică, rezultă din cercetările noastre, termenul în discuţie intră în structura numelui dat unui sat (acum desfiinţat), Vatra Satului, din judeţul Caraş Severin şi este numele unei localităţi, Vatra, din judeţul Teleorman. Toate celelalte toponime (Vatra Dornei, Vatra Moldoviţei – judeţul Suceava, Vetreşti-Herăstrău – judeţul Vrancea şi Vetrişoaia – judeţul Vaslui) aparţin spaţiului moldav din dreapta Prutului. Considerăm aceasta o atestare a vechimii şi statorniciei aşezărilor cu forme de civilizaţie transmise până-n zilele noastre.
În Dicţionarul geografic al judeţului Fălciu, de C. Chiriţă (Iaşi, Tipografia Petru C. Popovici 84, 1893) toponimul Vetrişoea denumeşte comuna din estul „plăşei Prut”, „între râul Prut şi pârâul Sărata”, „formată din satele: Satul-Nou, Siminesei şi Vetrişoaea”. Ultimul toponim, Vetrişoaea, este al satului situat „în centrul comunei... pe un platou ridicat cu 15 metri de la nivelul şesului Prut” (p. 212). Tot Vetrişoea este numele şesului între Pruteţ şi râul Prut, „bogat în fânaţe şi păşune” în nordul căruia se întinde o luncă de lozii, numită lunca Vetrişoei” (p. 213).
Antroponimele sunt răspândite pe o vastă arie românească şi reputaţi lingvişti au consemnat în lucrări lexicografice varietatea acestora. Astfel apar Vatra, Vatrea, Vetre, Veatreş, Veatruş, Vetriş cu răspândire în Vrancea, Câmpia Dunării, Oltenia, Moldova (N. A. Constantinescu, Dicţionarul onomastic românesc, Editura Academiei R.P.R, 1963, p. 403) sau numele Vatră, Vatre, Vetrescu, Vetrineanu, Vetro (Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 481).
De altfel, numele Vetriş aparţine nepoţilor lui Toader Vetriş, care „au fost întăriţi” de Petru Voievod la 1528 (7036) martie 31 cu „o giumătate din sat din Vetrişăni” (Vetrişoaia) de Vaslui.
În comunicare apar frecvent, în toate zonele ţării, structuri de tipul: vatra părintească, vatra casei / târgului / oraşului, vatra mânăstirei, vatră de cultură etc.
Orientându-ne spre un alt orizont, semnalăm în trecere apariţia între anii 1894 şi 1896, la Bucureşti, a revistei culturale şi literare Vatra, fondată de o renumită triadă scriitoricească: G. Coşbuc, Ioan Slavici şi I. L. Caragiale. O serie nouă a celebrei reviste, cu orientare social-culturală, apare la Târgu-Mureş, editată de Uniunea Scriitorilor, începând din aprilie 1971. Mai poate fi amintită şi ivirea, ca publicaţie întâi, la Craiova, lunar sau cu intermitenţe din 1929 până prin 1946 a revistei Vatra”, cu caracter literar şi cultural. În fine, în aceeaşi ordine de idei, menţionăm şi înfiinţarea în 1990, în Transilvania, a unei societăţi culturale pentru conservarea spiritualităţii naţionale sub inspirata denumire Vatra românească.
Omul vechilor noastre aşezări considera casa nu numai un obiect material cu funcţionalitate familială, ci şi spaţiul spiritual de conservare şi transmitere a unor valori tradiţionale româneşti. Fiecare casă era (şi este) diferită de celelalte, având caracteristici şi istorie proprii, unice, iar vatra era considerată „altar al familiei” (G. Coşbuc, volumul: Elementele literaturii poporale, Editura Dacia, 1986, p. 196).
Orice comunitate umană bazată pe istorie, obiceiuri, norme de viaţă proprii are şi un loc principal, adeseori central, unde strămoşii s-au aşezat, au întemeiat satul, au cultivat pământurile. Aceasta este vatra satului, „locul unde s-a ridicat prima casă, unde în prima vatră din sat a ars primul foc sacru” (Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei R.S.R., 1981, p. 18).
Vatra satului era considerată un loc sacru, un stâlp al cerului unde se cinsteau zeii, se aduceau jertfe, se desfăşura viaţa religioasă, se aduna sfatul bătrânilor pentru primirea solilor, pentru judecăţi sau pentru discutarea treburilor obştii. Tot aici s-a statornicit bătătura horei satului, loc de manifestare a obiceiurilor de naştere, de nuntă sau de înmormântare.
Fiecare casă, aşezare, sat, oraş păstrează o vatră, sanctuar al bunilor ocrotitori, vatră cu forme arcuite, rotunde, asemeni pâinii, colacului sau horei tradiţionale. Rostul existenţial al vetrei în viaţa de familie se confirmă prin ideea că de aici vin puterea şi sănătatea, cultul strămoşilor şi rostul urmaşilor. Părăsirea vetrei moştenite era considerată de omul vechilor aşezări o greşeală, deoarece „fiecare mutare este o rupere de trecut, o pierdere a unui tezaur familial, de neam, o suferinţă de adaptare” (Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 35).
Nu e întâmplător faptul că lângă foc, în jurul vetrei luminată de jocul fascinant al flăcărilor, se povestesc faptele străbunilor, se spun basme, legende, ghicitori, se cântă cu foc sau se doineşte etc. În Bucovina, semnala I. A. Candrea (Graiul. Datini. Credinţe, Editura „Universală” Alcalay&Co., p. 36) „focului, să nu-i zici foc ci vatră”, adică primordial era spaţiul sacru, vatra. În jarul vetrei (simbol al focului mocnit, ascuns şi imprevizibil) se făceau farmece, cu cărbuni aprinşi sau cu tăciuni din vatră, se făceau vrăji sau se descânta de boală, de dragoste, de jind. Se bolea pe vatră pentru însănătoşire grabnică. Exista credinţa că primul prunc născut pe vatră era aducător de noroc. Tot aici se blestemau oamenii înrăiţi ca să nu mai aibă parte de binefacerile vetrei (hrană, odihnă, linişte).
Focul din vatră are rol purificator, dar iluminează spiritual. Focul era întreţinut sub formă de cărbuni aprinşi înăbuşiţi în cenuşă, stins şi reaprins în ajunul marilor sărbători ca semn de înnoire. Fumul este mesagerul pământeanului către zeitatea sau sufletul ocrotitor care se credea că iese pe horn pentru cei care mureau pe vatră. Cenuşa din vatră păstrează puterile strămoşilor. După ardere era folosită pentru fertilizarea ogorului, era amestecată-n mâncare de către călugări ca având proprietăţi magice sau era purtată în traistă în caz de strămutare, când vatra şi cuptorul nu se strică, ci se lasă pradă ploilor şi vânturilor. În anumite zile consacrate pomenirii morţilor nu se scoate cenuşa din vatră. Cenuşa este purtată într-o traistă, în alaiurile Brezaiei (simbol al fertilităţii la romani), deoarece „această cenuşă păstrează mana (puterea sacră) strămoşului şi este folosită în riturile fertilităţii câmpului sau ale întemeierii” (Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994, p. 35).
În Oltenia se colindă şi pentru stăpânul casei, şi pentru strămoşi, scormonind tăciunii din vatră cu bastonaşe înflorate. Gospodarul casei/vetrei este un pater familias care în acest microspaţiu sacru se simte în siguranţă.
Toate aceste interferenţe dezvăluie ordinea interioară a lucrurilor, armonizarea obiectelor împrejmuitoare cu viaţa omului şi a omului cu universul. Într-o veşnică rotire în jurul unui centru, satul, casa, vatra rămân, la rându-le, microcentre spirituale.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog