Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

VOCABULAR

Termeni sinonimi pentru pictor, a picta, pictură

Mariana FLAIŞER

Alte articole de
Mariana FLAIŞER
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XII, 2002

Pentru tipar

Preocupări pentru terminologia artelor, prin urmare şi pentru terminologia picturii, se înregistrează încă din antichitate. Vitruviu, de pildă, este de părere “că termenii tehnici (cu referire la domeniul arhitecturii – M. F.), care au o circulaţie restrânsă, trebuie explicaţi”1. În istoria artelor, în epoca de maximă înflorire a plasticii, când la Floranţa lua fiinţă Academia del Disegno (1562), G. Vasari remarca şi conturarea unei terminologii de artă. Comentariile lui G. Vasari privitoare la arte, notele referitoare la tehnicile de realizare a unor opere de artă sunt scrise într-un limbaj nou, în care erau folosite “expresii şi cuvintele proprii artelor şi nu cele frumoase alese cu gingăşie de către scriitori”2.
Publicarea primului dicţionar de artă – Vocabulario toscano dell arte del disegno3 – de către Baldinuci la sfâşitul secolului al XVII-lea este o consecinţă firească a necesităţii explicării, “traducerii” termenilor utilizaţi în comentariile de artă. Preocupările pentru introducerea cuvintelor “de atelier” din domeniul artelor în dicţionare se regăsesc într-o formă mult mai sistematizată în activitatea enciclopediştilor francezi. Voltaire îl încurajează de Duclos să introducă aceste cuvinte în dicţionarul Academiei (1760), Jean Jacques Rousseau scrie un Dicţionar de muzică, D. Diderot vorbeşte despre pictură în Saloane şi despre muzică în Nepotul lui Rameau.
Pentru această epocă (secolele XVII-XVIII) în cultura românească întâlnim rudimente ale unei terminologii de artă, în general, şi de pictură, în particular. În secolul al XVII-lea, în scrierile religioase, în cronici, prin traduceri, calcuri sau termeni populari începe a prinde contur o varietate stilistică deosebită. De origine populară, termenul “scrisoare” pentru pictură se întâlneşte în Biblia de la Bucureşti (1688) şi la Nicolae Costin. Zugravul de icoane este numit “scriitor de umbră”. Sintagma scriitor de umbră, calc după model grecesc4, are pentru receptorul de astăzi valoarea unei metafore în care se poate regăsi teoria platoniciană a artei, potrivit căreia arta, fiind ştiinţa imitaţiei, nu realizează ideile, ci reproduce lucruri naturale sau artificiale, palide umbre ale acelora. “Pictorul reproduce lucruri nevrednice în raport cu adevărul.” Ca urmare, artiştii trebuie alungaţi dintr-o cetate ce va avea legi bune”5. Miron Costin vorbeşte în De neamul moldovenilor de “trufaşe meşteşuguri6, iar N. Costin descrie “o scrisoare în care se vedeau chipurile căpitanilor osăbi cu a domnilor cu mare meşteşug scrise... care zugrăvitură şi scrisoare cu vremea de pe urmă au căzut şi s-au şters”7.
În ceea ce priveşte conturarea conceptului de artă în cultura românească trebuie subliniat rolul important pe care l-a avut eruditul istoric D. Cantemir a cărui formaţie umanistă îl apropiase de textele clasicilor latini de unde preia ideea horaţiană “pictorii şi poeţii au avut întotdeauna permisiunea de a îndrăzni orice”8. În Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (1700), D. Cantemir încearcă să descopere rolul imaginii în cunoaşterea adevărului, adevăr pe care îl consideră de nezugrăvit. Pentru atingerea acestui ideal va folosi instrumente “asemeni pictorilor care se servesc de penel înmuiat în culoare şi pânză pentru a zugrăvi portretul dorit”9. Dacă în lucrările menţionate scrise în limba latină nu putem afla termeni pentru a picta, pictură în limba română, în Istoria ieroglifică, D. Cantemir vorbeşte despre Homeleon în termeni platonicieni (“prin meşteşugul picturii se acoperă adevărul...”). “Homeleonul ştia că cele de multe ori amăgele şi minciunoase văpsele, toată zugrăvală şi chipul adevărului scârnav au muruit şi la cel luminos şi a adeverinţii figură a vini peste putinţa şarurilor a fi dzicea”10).
În toată literatura veche, referindu-se la “meşteşugul” picturii, cronicarii utilizează cu predilecţie termeni de origine neogreacă: zugrav, a zugrăvi, zugrăveală, zugrăvală. Pe lângă notaţiile din cronici, în diferite înscrisuri şi pisanii este atestată prezenţa şi circulaţia termenilor a zugrăvi, zugrav, zugrăvele. În Pisania de la Hurez (1734-1738), care reprezintă mai mult un document poetic al unui crez estetic, se spune: “s-au zugrăvit de mâinile mele cele de ţărână... şi noi vom muri iar lucru va rămâne în veci”11. În secolul al XVIII-lea şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, atâta timp cât influenţa limbii greceşti era puternică în Principate, se remarcă folosirea preponderentă a termenilor derivaţi de la zograf. La Gh. Asachi, D. Golescu, N. Filimon, A. Mureşanu, Gh. Şincai şi alţi cărturari vocabulele a zugrăvi şi zugrav, zugrăvire încep să fie dublate de către neologisme sinonime latino-romanice. Gh. Asachi, care a fost nu numai literat, întemeietor de şcoli şi creatorul presei româneşti, ci şi un pictor de talent, enumeră printre artele frumoase zugrăvirea12. La A. Mureşanu şi N. Filimon, în comentarii despre arta picturii, se întâlnesc dubletele sinonimice: “zugrav sau pictore13 şi a zugrăvi = a depinge,“pictorii flamanzi... să depingă Luvrul”14.
Pentru secolul al XIX-lea, mai familiarizat decât contemporanii săi cu teoriile despre arta din Occident, Al. Odobescu clasifică diferitele genuri de pictură după modelul esteticii franceze în: “pictură de peisagiuri, pictură istorică, pictură de fantezie care se zice pictură de genre”15. Scrierile lui Odobescu despre artele plastice “Viitorul artelor în România, Note luate în Galeria de pictură din Drezda” sunt lucrări interesante atât pentru istoria picturii, cât şi pentru istoria limbii române literare. Recunoscut de către contemporani drept o autoritate în materie de estetică, definiţia propusă de Al. Odobescu pentru artă este trecută de Sextil Puşcariu în Dicţionarul limbii române16. Odobescu intuieşte necesitatea introducerii neologismului în estetica de artă mai ales în momentul în care “ştiinţele şi filozofia cer o limbă ce trebuieşte încă formată...”, dar recomandă adoptarea acestor neologisme pentru a avea o “fizionomie românească”17.
Sfaturile lui Odobescu şi ale altor cărturari ai secolului trecut privind folosirea neologismelor, locul şi rolul lor în limba română literară au rămas fără ecou în terminologia picturii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar şi de mai târziu. În comentariile de istorie a artelor plastice se află numeroase neologisme şi xenisme care fac uneori anevoioasă înţelegerea textului: pictură de chévalet, pictură à la dretrempe, pictură à fresque18, pictură în grissaille19 etc. C. Maneca, într-un studiu care are ca temă terminologia picturii20, opinează că structura acestei varietăţi terminologice se află sub influenţa schimbărilor de concepţie şi practică survenite de-a lungul timpului în pictura română.
Argumentele care să susţină această afirmaţie pot fi termenii analizaţi în lucrarea noastră. Zugrav, de pildă, este înregistrat în dicţionarele actuale având ca prim sens “lucrător specializat în zugrăvit”, prin urmare, meşteşugar. Pentru zugrăveală, zugrăvire se dă următoarea explicaţie “strat de protecţie şi ornamental aplicat pe zidurile unor elemente de construcţie format de obicei dintr-o soluţie apoasă cu pigmenţi minerali şi cu var”21. Cu toate că există artişti care pun accentul pe tehnica realizării operei de artă22, pe meşteşug, nici un pictor nu ar accepta astăzi să fie numit zugrav, când prima accepţie a acestui cuvânt este aceea de maistru în ale zugrăvelii şi nu maestru inspirat de muze.
Termenii pictor, pictură, a picta, care circulă astăzi în comentariile de artă, sunt neologisme adaptate de provenienţă latino-romanică (lat. pictura, pictor, verbul pingo -ere) intrate în limba română prin intermediul limbii italiene (pittore, pitura, “dipinti del mondo” etc.)23. Pornind de la substantivele pictor şi pictură, s-au format numeroase derivate care circulă în limba română actuală. Dificultatea abordării clasei termenilor derivaţi rezidă în identificarea planului original de derivare (termenii neologici putând fi derivaţi în limba de origine sau pe terenul limbii române). Cei mai mulţi dintre termenii derivaţi cu sufixe sau prefixe sunt preluaţi ca atare din limba franceză şi sunt adaptaţi la mediul lingvistic românesc. Astfel, în comentariile de artă din secolul al XX-lea avem multiple exemple de termeni derivaţi sau realizaţi prin prefixare (cu aglutinarea elementelor lexicale componente): pictograme, valoare ... transpicturală24, scriere pictografică25, limbaj pictural26, lume pictorică27, meşteşugul pictoricesc, picturalitate28, motiv pictografic29 (în franceză: pictogramme, pictographie, pictographique, pictural30). Elementul de noutate pe care terminologia din domeniul picturii îl înregistrează sub aspect etimologic în etapa actuală este reprezentat de gruparea, deocamdată restrânsă, a termenilor de origine engleză: “action painting (pictură gestuală), combine painting, perceptual painting (pictură perceptuală)31 etc.
Ca o reîntoarcere spre cuvântul de început – scrisoare (pictură), dar în realitate o preferinţă pentru neologismul francez “écriture” (cu sensul de stil) este calcul lexical scriitură – mult folosit în comentariul de artă şi nu numai: “scriitura e lapidară”32, frumuseţea scriiturii (picturii – M. F.)33 etc. O analiză specială s-ar putea face pentru termenii sinonimici care numesc pictura sau acţiunea de a picta cu o anume ironie, motivată de calitatea operei şi, implicit, a meşteşugului sau talentului creatorului: a mâzgâli, a vopsi etc.: “băzgăliturile lor (ale impresioniştilor)34.
 
* * *
În concluzie, terminologia picturii în limba română, care este o varietate stilistică caracterizată printr-o varietate de termeni are la bază vocabulele a picta – pictură – pictor. În diacronie aceste noţiuni au fost numite iniţial scrisoare şi zugrăvitură (zugrăveală), iar artistul era numit zugrav, pitore.
Începând cu a II-a jumătate a secolului al XX-lea, odată cu pătrunderea masivă a neologismului latino-romanic, se fixează în limba română termenii pictorii, pictură, a picta. Un număr însemnat de neologisme derivate (pictograma, pictural, picturalitate) completează familia lexicală în interiorul cărora puţine cuvinte sunt create pe terenul limbii române (pictoricesc, pictorică, pictoră).
 
 
NOTE
 
1 “Cuvintele ivite din necesităţile meşteşugului opun înţelegerii obscuritatea unui limbaj neobişnuit. Termenii de specialitate nu sunt răspândiţi în vorbirea curentă, numeroase percepte cuprinse în scrierile tehnice... trebuiesc explicate în enunţuri scurte şi limpezi” (cf. Vitruviu, Despre arhitectură, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 205).
2 Georgio Vasari, Vieţile celor mai de seamă pictori, sculptori şi arhitecţi, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1962, p. 44.
3 Cf. Virgil Vătăşianu, Metoda cercetării în istoria artei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974, p. 25.
4 Vezi Eugen Munteanu, Tipuri de calcuri lexicale, Biblia de la Bucureşti... Analele Ştiinţifice ale Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, Serie nouă, Lingvistică, Tomul XXXVI, anul 1990, p. 92/34.
5 Platon, Opere, vol. V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 424-425.
6 M. Costin, De neamul moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor, Bucureşti, Socec, 1914, p. 13.
7 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1600 şi de la 1700 la 1701, Opere I, Editura Junimea, Iaşi, 1976, p. 201.
8 Dimitrie Cantemir, Metafizica, Editura Ancora, 1928, p. 47.
9 D. Cantemir, Op. cit., p. 33.
10 D. Cantemir, Istoria Ieroglifică, Editura Minerva, vol. I-II, Bucureşti, 1978.
11 Răzvan Teodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, vol. II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, p. 161. N. Iorga menţionează o inscripţie pe o piatră funerară din biserica construită în timpul lui Petru la Hârlău care pomeneşte până astăzi numele maistorului Gheorghe Zugravul (cf. N. Iorga, Scrieri despre artă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 140.
12 Gh. Asachi, Opere, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 671.
13 Andrei Mureşanu, Reflexii, Editura Dacia, Cluj, 1977, p. 107, 127.
14 N. Filimon, Excursii în Germania meridională, Nuvele, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 86, 88, 89.
15 Al. Odobescu, Opere, vol. I, Editura Academiei, 1965, p. 133.
16 După Al. Odobescu arta este “Măiestria de a produce, a înfăţişa prin mijloace plastice, prin linii, culori, cuvinte, sunete, mişcări ce naşte în privitori sau ascultători emoţiune estetică”. Cf. Dicţionar al limbii române, Editura Academiei, Librăriile Socec, Bucureşti, 1913, sv.
17 Al. Odobescu, Op. cit., p. 188.
18 N. Idieru, Istoria artelor frumoase, Bucureşti, 1898, p. 231-190.
19 Revista “Arta”, 1, 1989, 20.
20 C. Maneca, M. Bulandra, Probleme de terminologie artistică (Pictura), în Limba română, 1970, nr. 6, anul XIX, p. 533.
21 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, s. v.
22 “Pictura nu e visărie... e un meşteşug manual şi trebuie să o practici ca un lucrător cinstit” (Revista “Arta”, 1, 1931, p. 7). În acelaşi sens, N. Tonitza afirmă: “pictura, ca orice artă este în primul rând o meserie” (Cf. N. Tonitza, Scrieri despre artă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1962, p. 83).
23 Michelangelo – pittore, Editura Rizzoli, Milano, 1966, p. 5-14.
24 Magda Cârneci, Ion Ţuculescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 74, 80.
25 Revista “Arta”, 6, 1989, p. 29.
26 Revista “Arta plastică”, 1956, p. 6.
27 Revista “Arta”, 3, 1989, p. 7.
28 Francisc Şirato, Încercări critice, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, p. 222.
29 Tudor Vianu, Fragmente moderne, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, p. 72.
30 Vezi The Collins Robert, French Dictionarry, Paris, 1987, sv.
31 C. Prut,Dicţionar de artă modernă, Editura Albatros, Bucureşti, 1982, p. 12, 15, 58.
32 Revista “Arta”, 12, 1989, p. 36.
33 Revista “Arta”, 5, 1989, p. 37.
34 Revista “Artele frumoase”, nr. 3-4, 1922, anul I, p. 50.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog