Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CLUBUL DE LECTURĂ

Casa cucerită

Julio CORTÁZAR

Alte articole de
Julio CORTÁZAR
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XII, 2002

Pentru tipar

Ne plăcea casa, fiindcă, în afară de faptul că era spaţioasă şi veche (mai ales acum, când casele vechi cad sub loviturile celor mai nemiloase afaceri), ea mai păstra amintirile străbuneilor şi ale bunelului din partea tatei, poveţile părinţilor şi fantasmele copilăriei noastre.
Ne obişnuirăm cu Irene să locuim singuri în casă, ceea ce părea a fi o nebunie, căci aici puteau trăi liber opt persoane, fără a se incomoda. Sculându-ne la ora şapte, făceam curăţenia de dimineaţă, iar pe la orele unsprezece o lăsam pe Irene singură să deretice ultimele camere, iar eu mă duceam la bucătărie. Prânzeam pe la amiază, totdeauna punctuali; şi nu mai rămânea nimic de făcut, decât doar să spălăm cele câteva farfurii. Ne făcea plăcere să luăm prânzul împreună, gândindu-ne la casa imensă şi liniştită, încântaţi de faptul că ne ajungeau forţe s-o menţinem curată. Câteodată ajungeam să credem că din cauza casei ..., că însăşi casa aceasta ne-a împiedicat să ne căsătorim. Irene îi respinsese pe cei doi pretendenţi, fără vreun motiv serios, iar mie îmi murise Maria Esther, înainte de a ne fi logodit. Ajunsesem la patruzeci de ani cu gândul tăinuit că această căsnicie simbolică şi liniştită de frate şi soră era o izolare necesară a genealogiei statornicite de către străbunei în casa noastră. Vom muri aici într-o zi, iar verişorii noştri, tăcuţi şi sfioşi, vor rămâne cu casă cu tot, şi vor demola-o pentru a se îmbogăţi cu pământul din juru-i şi cu cărămizile din ea; sau şi mai bine, poate chiar noi o vom dărâma, pe bună dreptate, înainte de a fi prea târziu.
Irene parcă era făcută anume pentru a nu deranja pe nimeni. În afară de lucrul ei de dimineaţă, restul zilei şi-l petrecea împletind în fotoliu. Nu ştiu de ce împletea atâta; cred că femeile împletesc prea mult atunci când descoperă în această îndeletnicire marele pretext de a nu face nimic. Dar Irene nu era din acelea, ea împletea mereu lucruri necesare: pulovere de iarnă, ciorapi pentru mine şi veste pentru dânsa. Uneori împletea vreo jiletcă şi, la un moment dat, o despletea în întregime, fiindcă nu-i plăcea ceva. Era nostim să urmăreşti ghemul de lână din coş, care se opunea să nu-şi piardă forma. Sâmbetele mă duceam în centru ca să-i cumpăr lână; Irene avea încredere în gustul meu, ii plăceau culorile alese de mine şi niciodată n-a trebuit să întorc jurubiţele. Mă foloseam de aceste ieşiri ale mele pentru a trece pe la librării, ca să întreb dacă n-a apărut ceva nou în literatura franceză. Din anul 1939 nimic de valoare nu ajungea în Argentina.
Acum însă voi să vorbesc despre casă, despre casă şi despre Irene; eu nu am nici o importanţă. Mă întreb adesea, ce ar fi făcut Irene fără împletitul acesta? Cineva poate reciti o carte, dar când un pulover este gata deja, nu poţi lua lucrul de la capăt fără revoltă. Într-o zi am descoperit în scrinul de camfor un sertar plin cu fulare albe, verzi şi liliachii. Erau date cu naftalină şi aşezate ca într-o mercerie. Nu mi-a ajuns curaj s-o întreb pe Irene ce se gândea să facă cu ele. Nu aveam nevoie de ajutor ca să ne câştigăm bucata de pâine; banii din provincie veneau regulat în toate lunile, iar venitul creştea mereu. Dar pe Irene o distra numai împletitul: în această ocupaţie dovedea o dibăcie uluitoare şi eu pierdeam ore în şir, urmărindu-i mâinile, care semănau cu nişte arici de argint, sau andrelele ce se mişcau încolo şi încoace, iar pe podea, în două coşuleţe, se agitau jucăuş ghemuleţele. Era o frumuseţe, nu alta!
Cum să nu-mi amintesc de configuraţia casei? Sufrageria, o sală cu goblenuri, biblioteca şi trei dormitoare mari se aflau în partea cea mai izolată a casei, geamurile căreia dădeau spre Rodríguez Pena. Doar un mic coridoraş, cu uşa lui masivă de stejar, separa partea aceasta de aripa din faţă, unde se afla baia, bucătăria, dormitoarele noastre şi salonul central. Se intra în casă printr-un vestibul cu majolică, iar uşa cu zăbrele dădea în salonul central. Astfel, dacă cineva intra prin vestibul şi trecea în salonul central, uşile dormitoarelor noastre rămâneau pe de lături, iar în faţa – micul coridor care ducea spre partea cea mai izolată a casei; înaintând prin micul coridor, trăgeai uşa de stejar şi, ceva mai încolo, începea cealaltă parte a casei, ori se putea coti la stânga, exact înainte de a ajunge la uşă şi de a merge pe un coridoraş mai îngust, care ducea spre bucătărie şi spre baie. Când uşa era deschisă, aveai impresia că e o casă foarte mare, iar când era închisă, semăna cu un apartament din cele care se construiesc acum, unde abia de te mai poţi mişca. Noi locuiam în partea aceasta a casei şi rareori ajungeam dincolo de uşa de stejar, doar când făceam curăţenie, fiindcă e de necrezut cât de repede se adună praful pe mobilă. O fi fiind el, Buenos Aires, un oraş curat, nu zic ba, dar aceasta o datorează pe deplin locuitorilor lui şi nu altcuiva. E prea mult praful ce zboară prin aer şi-i suficientă o mică adiere de vânt ca să-l poţi pipăi deja pe obiectele de marmură de pe console şi printre romburile preşurilor. E greu să-l scoţi de acolo cu pămătuful de pene, fiindcă el zboară, rămâne suspendat în aer şi, puţin după aceea, se aşterne din nou pe mobilă şi pian.
Totul îmi stăruie în minte, fiindcă lucrurile s-au desfăşurat foarte simplu şi fără ocoluri inutile. Irene împletea în fotoliul ei... să fi fost opt seara când, deodată, îmi trecu prin minte să pun ibricul la foc. Am mers pe coridor până am dat de uşa masivă de stejar, care era întredeschisă. Încă nu cotisem spre bucătărie când am auzit un zgomot ce venea din sufragerie sau din bibliotecă. Sunetul se şupura neconturat şi surd precum căderea unui scaun pe covor, ori ca ceva nedesluşit, împotmolit în glasuri stinse. În acelaşi timp, sau poate ceva mai târziu, am auzit un zgomot crescând în fundul coridorului, care venea din celelalte camere şi ajungea până la uşă. M-am repezit spre uşă, înainte de a fi prea târziu, am închis-o imediat, lăsându-mă pe ea cu toată greutatea; din fericire, cheia era introdusă din partea aceasta, iar pentru a fi mai sigur, am tras zăvorul cel mare.
M-am dus la bucătărie, am încălzit ibricul, iar când am revenit cu tava de servit ceai, i-am spus Irenei:
– A trebuit să închid uşa de la coridor. Au cucerit partea din fund a casei.
Irene scăpă din mână împletitura şi mă privi cu ochii ei gravi şi obosiţi.
– Eşti sigur? mă întrebă.
Am spus că da.
– Atunci, a zis ea luându-şi andrelele, va trebui să locuim în partea aceasta a casei.
Am pregătit infuzia de ceai mate cu băgare de seamă, în timp ce Irene aşteptă un moment, apoi îşi reluă lucrul. Îmi amintesc că sora împletea o jiletcă cenuşie, care îmi plăcea foarte mult.
Din primele zile ne păru jenantă întâmplarea ceea, fiindcă în partea cucerită a casei lăsasem amândoi lucruri la care ţineam mult. Cărţile mele de literatură franceză, de exemplu, rămăseseră toate în bibliotecă. Irene ducea dorul unor covoraşe şi-i părea rău de o pereche de pantofi, care îi prindeau atât de bine iarna. Eu simţeam lipsa pipei mele de ienupăr, iar Irene se gândea la o sticlă de Hesperdina având o vechime de mai mulţi ani. Deseori, şi aceasta se întâmpla în primele zile, deschideam vreun sertar al comodei şi ne priveam cu tristeţe.
– Nu-i aici...
Şi mai pierdusem ceva în partea cealaltă a casei ...
Am avut însă şi unele avantaje. Curăţenia se simplificase într-atât, că, sculându-ne chiar pe la ora nouă şi jumătate, de exemplu, nici nu bătea încă unsprezece şi totul era deja terminat. Irene se obişnui să meargă cu mine la bucătărie şi să mă ajute la pregătirea prânzului. După o mai lungă chibzuială, am luat o decizie: în timp ce eu pregăteam prânzul, Irene făcea alte feluri de mâncare pentru cină. Ne bucuram, dat fiind că până acum nu demult era neplăcut să părăseşti dormitorul spre seară şi să te apuci de pregătit de-ale gurii. Acum ne era suficient să aşezăm masa în dormitorul Irenei, unde serveam tavele cu mezeluri.
Irene era foarte mulţumită, fiindcă în aşa fel dispunea de mai multă vreme pentru tricotat. Eu eram cam abătut din lipsa cărţilor, dar, ca să n-o întristez pe sora mea, am început să privesc o colecţie de timbre poştale de-ale tatei şi aceasta mă ajuta să ucid timpul. Ne amuzam mult, fiecare cu ale lui, dar aproape mereu stăteam în dormitorul Irenei, unde ni se părea mai comod. Deseori Irene zicea:
– Uită-te ce-i cu ochiul ăsta. Nu-ţi pare că seamănă cu un trifoi?
Ceva mai târziu, eu eram acela care întrerupeam tăcerea, arătându-i Irenei un pătrat de hârtie, pentru a-i reţine atenţia asupra vreunui timbru de Eupen ori Malmédy. Ne simţeam bine şi, puţin câte puţin, nu ne mai gândeam la cele pierdute. Se poate trăi şi fără să te gândeşti la ceva. (Când Irene vorbea prin somn, eu mă trezeam îndată. Aşa şi nu am reuşit să mă obişnuiesc cu vocea aceea de papagal care nu venea din pieptul ei, ci dintr-un vis îndepărtat. Irene zicea că eu eram mai anapoda când visam, dat fiind că mă întorceam de pe o parte pe alta, încât deseori cădea şi cuvertura de pe pat. Dormitoarele noastre erau separate de salon, dar noaptea se auzea orice zgomot din casă; cum respirăm, cum tuşim, presimţeam gestul ce conducea spre măsuţa de noapte şi chiar frecventele şi reciprocele insomnii.
Dacă făceam abstracţie de toate acestea, în rest era linişte în casă. Ziua puteai desluşi clinchetul andrelelor de împletit sau foşnetul unei foi din albumul filatelic. Uşa de stejar, îmi pare că v-am spus-o deja, era masivă. În bucătărie şi în baie, care se aflau exact lângă partea cucerită a casei, vorbeam, de obicei, mai tare, iar Irene îngâna cântece de leagăn. Într-o bucătărie se produce suficient zgomot de vase de faianţă şi butelii pentru ca celelalte sunete să fie înăbuşite. Aici vorbeam rar de tot în şoaptă, dar când reveneam spre dormitoare sau spre salon se aşternea aşa o linişte în casă, încât trebuia să păşim mai uşurel, ca să nu ne facem auziţi. Cred că din această cauză mă trezeam de îndată ce Irene începea să vorbească prin somn.)
E ca şi cum ai face mereu unul şi acelaşi lucru fără să-ţi pese de urmări. Noaptea îmi era sete şi, înainte de culcare, am rugat-o pe Irene să-mi aducă un pahar cu apă de la bucătărie. Din uşa dormitorului (Irene împletea încă) am desluşit un zgomot în bucătărie ori poate în baie, deoarece cotul coridorului reducea intensitatea sunetului. Pe Irene o miră felul meu de a mă opri şi ea veni spre mine, fără a scoate un cuvânt. Ascultam sunetele, urmărind clar zgomotul lor, care se producea în partea aceasta a uşii de stejar: în bucătărie sau în baie, ori, poate, chiar în micul coridor, unde începea cotul, aproape de noi.
Nici nu ne privirăm măcar. Am apucat-o pe Irene de mână şi am tras-o spre uşă, fără a ne mai întoarce înapoi. Zgomotul se auzea tot mai tare, dar din ce în ce mai surd şi tot mai în urma noastră. Am închis uşa dintr-o singură mişcare şi am rămas în vestibul. Acum nu se mai auzea nimic.
– Au cucerit şi partea aceasta a casei, a spus Irene cu tristeţe. Împletitura o mai ţinea în mâini, iar firele duceau în jos şi se pierdeau sub uşă. Când îşi dădu seama că ghemele au rămas în partea cealaltă, lăsă împletitura să cadă jos, fără a o mai privi.
– Ai reuşit să iei ceva? am întrebat într-o doară.
– Nu, nimic.
Eram îmbrăcaţi aşa cum ne cuprinsese momentul. Mi-am amintit de cele cinsprezece mii de peso din şifonierul dormitorului meu. Dar acum era deja târziu.
Fiindcă îmi rămăsese ceasul de mână, am observat că era ora unsprezece de noapte. Am cuprins-o pe Irene de mijloc cu braţul (cred că Irene plângea) şi am ieşit astfel în stradă. Înainte de a ne depărta, îmi păru rău pentru un moment, dar m-am stăpânit cu greu, am închis uşa de la intrare şi am aruncat cheia în canalul de scurgere. Nu care cumva să-i dea prin minte vreunui biet om să pătrundă la un ceas atât de târziu şi să ne fure casa demult cucerită.
 
Traducere din limba spaniolă de Ion Reniţă
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog