Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CLUBUL DE LECTURĂ

Pereniţa

Vasile MARTIN

Alte articole de
Vasile MARTIN
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XII, 2002

Pentru tipar

Nuvelă
 
Soarele de iulie frigea necruţător şi, cam după jumătate de oră de alergătură, batalionul risipit într-o coloană lungă şi dezordonată părea un balaur istovit, cu sute de picioare, cam nu putea nicidecum scăpa din praful încins al drumului de ţară, mărginit de o puzderie de ciulini. Sudoarea ardea, neîndurătoare, ochii, se prelingea şiroaie pe faţă, pe cefele tunse până la piele, pe spinările încovoiate sub greutatea pistolului-mitralieră “Kalaşnikov” modernizat şi a măştii antigaz, amestecându-se cu praful şi zugrăvind în negru frunţile, obrajii şi gurile recruţilor aşternuţi pe goană.
Todirel nu mai putea de sete, iar cizmele cazone, pe care câteva luni în urmă rudele şi prietenii i le doriseră uşoare, după jumătate de oră de alergătură erau cumplit de grele. Fugea, stins de oboseală, în urma coloanei care urca pe creasta unui deal lipit de orizont, încolăcindu-se ba într-o parte, ba în alta, şi, când văzu pe sub norul de praf ridicat de sute de picioare vârfu-i pierdut în lungul drumului ce se întindea în sus ca o omidă cenuşie, îşi dădu seama că unica scăpare din infernul prafului e să ajungă iarăşi în capul coloanei, acolo unde se aflase în primele cincisprezece minute de goană prin amiaza de foc. Ambiţios din fire, o rupse la fugă cu paşi mari, săltaţi, fără a-şi cruţa puterile şi fără a bănui că de data asta ele îl vor menţine în fruntea coloanei doar primul sfert de oră, ca după încă un sfert să se pomenească, spre ruşinea lui, ultimul în norul de praf ce nu se mai sfârşea.
Dorinţa de a se vedea cât mai repede acolo unde era salvarea lui puse cu desăvârşire stăpânire pe el. Se grăbi să-şi reprime slăbiciunea provocată de oboseală şi să şteargă cu totul din memorie urma ei. Atras de o fantomă a nerăbdării, îşi înfipse degetele în muşchii vlăguiţi ai piciorului drept, ca să scape de zvârcolirile unui cârcel, îşi plimbă limba pe buzele înroşite de efort, adună cu o ultimă licărire de speranţă în ochi toată bruma de puteri, ajunse coloana şi chiar izbuti să-şi facă loc în înghesuiala sufocantă a pădurii de trupuri fierbinţi, însă după vreo două sute de paşi gâfâia ca un câine în amiază şi se pomeni din nou alergând ultimul prin norul de praf ce-l înghiţea cu voracitatea unei pajuri, dar calm, cu răbdare, fără nici o grabă.
Gura îi era uscată iască, buzele i se mişcau fantomatic, coşul pieptului i se umfla şi i se desumfla ca nişte foale, picioarele i se înfundau în colbul drumului, abia îl mai ţineau şi i se părea că aleargă de când lumea şi că n-o să se sfârşească goana niciodată... Îşi şterse cu dosul palmei faţa transpirată şi simţi între degete respiraţia grea, gâfâindă. Îi venea să se adăpostească la umbra ciulinilor de la marginea drumului, să urle şi să muşte de necaz pământul colţuros şi uscat, dar teama că ar putea să nu se mai ridice, să rămână acolo – ospăţ pentru lupi şi corbi – îl făcea să uite de oboseală şi să se gândească la lucruri mult mai grave ce i se puteau întâmpla dacă se desprindea de coloană, chiar dacă tentaţia devenise irezistibilă, fiind mai mult decât o tentaţie.
O cană cu apă rece i-ar fi potolit setea, i-ar fi împrospătat puterile, însă de-a lungul drumului ce ducea de la poligon spre cazarmă nu se vedea nici o cumpănă de fântână, nici un râuleţ, nici o aşezare omenească, ci mereu aceeaşi întindere fără început şi fără de sfârşit încăpută pe mâna militarilor, nearată de cine ştie când şi plină de ciulini acoperiţi de praf. Un şuvoi de ploaie i-ar fi răcorit niţel capul frumos ca de zeu, pus pe un trunchi înalt, cu articulaţii proeminente, însă câmpia răsufla fierbinte şi pe cerul cu faţă albastră şi nepăsătoare nu se vedea decât soarele din cale afară de roşu, care-şi arunca toată dogoarea asupra coloanei, peste tot ce era vegetaţie sau vietate şi care ar fi putut incendia cliulinii cu tot cu praf, drumul cu tot cu oameni.
Fântânile cu apă limpede şi rece, izvoarele din închipuire i se perindau ca nişte vedenii în faţa ochilor mari, înfriguraţi de patima tinereţii. Spre disperarea lui, ciuturile pline se îndepărtau îndată ce-şi îndrepta braţele spre ele, iar izvoarele secau când se lăsa în genunchi în faţa lor, cu palmele întinse căuş spre şuviţa de apă. Ca să scape de teroarea acestora, le îndepărta cu ambele mâini sau închidea pe câteva clipe ochii micşoraţi până la lipirea pleoapelor, dar imaginea fântânilor şi a izvoarelor i se păstra sub pleoape.
După atâta alergătură prin acest infern al prafului şi al setei începu să-şi uite povestea propriei vieţi, de unde vine, cine este, încotro se duce. Satu-i de sub geana codrilor, cu cele câteva sute de case adunate în jurul bisericii, părinţii, copilăria, iubita cu ochi uşor melancolici, desprinsă parcă dintr-un tablou de Grigorescu, toate se îndepărtau încetul cu încetul, până se pierdeau în ceţuri fierbinţi şi rămânea, singur şi neajutorat, în urma coloanei care îl purta după ea ca pe un ostatic.
Pe o parte şi pe alta a drumului dealurile prinseră a se arăta tot mai abrupte, strivind fără pic de milă între trupurile lor firul prăfuit pe care alerga coloana, iar deasupra se întindea o fâşie de cer doar de vreo trei ori mai lată decât drumul şi era sufocant să vezi puhoiul de câteva sute de oameni strecurându-se printr-un loc atât de îngust...
În goana asta nebună nu mai auzea nici o voce, nici un ordin, nici o sudalmă, ci numai respiraţia grea şi tropotul infernal, înaintea lui nu vedea decât cefe umede, tunse chilug, şi spinări încovoiate ca sub greutăţi nebănuite, imaginile ce i se perindau în faţa ochilor amestecându-se cu pete bizare, ca la un cinematograf de vară cu ecranul murdar.
Dincolo de dealul pe care îl lăsaseră în urmă, la vreo trei kilometri distanţă de el, se ascundea Ternovka, un sat de colonişti bulgari fugiţi din ţara lor de răul turcilor şi pripăşiţi aci cu peste o sută de ani în urmă, spre care ducea un răzor ce despărţea două mirişti pârjolite, iar în dreapta, spre orizont, pe celălalt mal al Bugului, răsăriră siluetele unor case din cărămidă roşie ale Varvarovkăi, pomenită de trei ori pe zi cu vocea roasă de alcool de comandantul cărunt şi cam întârziat în grad al batalionului, maiorul Zverinţev. Acolo, urla acesta mistuit de ţicnelile-i nevrotice, explodând într-o indignare fără margini, ca un caporal în faţa unui pluton la prima instrucţie, şi arătându-le de fiecare dată cu mâna tremurândă la aşezarea de pe malul drept al râului le amintea că în ultimul război acolo au fost stăpâni românii şi scotea din recruţi trei rânduri de sudoare pe zi, de parcă tocmai ei ar fi cedat armatei române Varvarovka şi celelalte localităţi de până la Bug, dar asta nu mai avea acum nici o importanţă.
După jumătate de oră de alergătură prin nemărginirea uitată de Dumnezeu, ce se pierdea de amândouă părţile Bugului într-o clătinare verde-gălbuie spre fundul zărilor, batalionul lăsă în urmă peste patru kilometri din cei şase, la capătul cărora era aşteptat, de această dată, de maiorul Zverinţev cu toţi adjuncţii săi şi orchestra regimentului, însă Todirel nu ştia de asta, după cum nu ştia dacă va ajunge vreodată undeva... Soarele i se băga în ochi ca un păianjen, privirea i se lovea de ciulinii de la marginea drumului şi avu pe o clipă senzaţia că se află într-un ţarc din care n-o să mai poată scăpa. Tâmplele îi zvâcneau puternic, pleoapele i se zbăteau ca două aripi mici, în căutare de aer, în creier i se învălmăşeau în dezordine frânturi de gânduri alunecoase şi ameţite, apoi, pe neaşteptate, toate se limpezeau şi dorinţa obsedantă de a evada din norul de praf şi de a se vedea acolo unde era salvarea lui – în fruntea coloanei – iar începea să-l împingă peste îngrămădirea de trupuri înăbuşite de sudori cleioase.
La un moment dat, auzi prin tropotul a sute de picioare bătăi de tobă şi strigări de clarinet, cărora le ţineau hangul o trompetă, un trombon şi câteva viori, care tocmai porniseră să răscolească văzduhul. Îşi plimbă palmele pe frunte şi obraji, ca şi cum ar fi căutat ceva, apoi îşi astupă pe o clipă urechile, dar orchestra se auzea din ce în ce mai desluşit. Ţâşnind din măruntaiele instrumentelor muzicale, sunetele pluteau şi se încrucişau deasupra împrejurimilor, deveneau mai clare, adunându-se, spre mirarea lui, într-un joc săltăreţ de la el de-acasă şi simţi cum în sufletu-i ademenit de muzică se întâmplă ceva, luminând întâmplări uitate şi trezind la viaţă forţa aţipită în corpul lui tânăr, gata să se dezlănţuie, să explodeze. Îşi dădu seama că de data asta nici orchestra pe care deocamdată n-o vedea, nici “Periniţa” cântată de ea nu erau iluzii provocate de arşiţă şi oboseală.
Pe neprins de veste, norul de praf se desfăcu parcă în două şi-şi văzu aievea satul de sub geana codrilor, cu consătenii adunaţi la vatra jocului, care gemea şi se hurduca sub picioarele scăpărând vijelios. Ritmul jocului se iuţi, unul din lăutari slobozi un chiot prelung, la care răspunseră în cor flăcăii şi fetele din cercul dansatorilor, cu feţele înroşite de clocotul şi beţia dansului ce topea sufletele într-o pasiune dezlănţuită. Din vârtejul zvăpăiat al “Periniţei” se desprinse, cu o batistă în mână, o codană în ie albă, înflorată şi cu ochi uşor melancolici, desprinsă parcă dintr-un tablou de Grigorescu, se opri în centrul cercului de dansatori, căutându-l – îndelung şi zadarnic – cu privirea pe flăcăul cu cap frumos ca de zeu, pus pe un trunchi înalt, cu articulaţii proeminente, cu care ar fi vrut să îngenuncheze pe batistă, şi Todirel simţi cum o pârghie nebănuită de el îl împinse cu o viteză nebună pe lângă balaurul cu sute de picioare ce-l purtase în urma sa ca pe un ostatic.
Nu ştia şi nici nu avea de unde şti că “Periniţa” era cântată de orchestra regimentului, formată aproape în întregime din basarabeni, după cum nu ştia că celelalte batalioane ale regimentului de infanterie motorizată erau şi ele pline de recruţi de pe palma de pământ dintre Prut şi Nistru, răpită în vara lui 1940 din trupul Ţării... La auzul “Periniţei”, în care era adunat tot ce era mai frumos în grădina plină de culori şi miresme a meleagului natal, sensibilitatea şi dragostea de viaţă a unui neam, aceştia uitau de sete, de moleşeală, de înjurăturile gradaţilor şi ritmul muzicii îi ademenea irezistibil spre locul unde îi chemau bătăile de tobă şi strigările de clarinet, ca şi cum de acolo ar fi urmat să vină mântuirea...
În întreaga lume nu erau acum decât el şi orchestra ce trezise la viaţă forţa aţipită în corpul lui tânăr şi-l îmbia să se prindă în vârtejul “Periniţei”, amintindu-i cine este şi din ce neam se trage, chemându-l la palma de pământ din care răsărise... Din spaţiile uriaşe ale ţării nimănui, pe care i se spusese că trebuie s-o apere de nu se ştie cine, nu-i rămase decât acest drum îngust de ţară, mărginit de o puzderie de ciulini, ce-l ducea pe aripile muzicii la casa şi la cerul lui.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog