Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COORDONATE CULTURALE INTERBELICE

O familie de intelectuali basarabeni*

Elisabeta ISANOS

Alte articole de
Elisabeta ISANOS
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XII, 2002

Pentru tipar

“Din dragostea de oameni neînvinsă / răsar aceste poeme...” (Magda Isanos, Din dragostea de oameni, Poezii,Editura pentru literatură, 1964), “...n-am deosebit oamenii / după naţie şi după religie” (Magda Isanos, Prin el am cunoscut norodul, op. cit.). “Aştept anul unu, / Anul păcii între popoare. / Ale istoriei mari abatoare /vor fi dărâmate./ Inima mea de pe-acuma murmură: «Frate, / iartă-mă pentru urile strămoşeşti...»” (Magda Isanos, Aştept anul unu, op. cit.). Dacă ar fi să căutăm în opera Magdei Isanos ţesătura profundă a ideilor tutelare, acestea ar fi, fără îndoială, cele ce se desprind din citatele de mai sus. Poeta însăşi le indică drept surse generatoare de poezie şi de speranţă, uneori de suferinţe, atunci când vremurile deveneau intolerante. Desigur, se poate spune că poeta avea o fire generoasă, ca toţi marii poeţi, şi să nu mai căutăm izvoarele care i-au alimentat sufletul, el fiindu-i astfel dăruit de Dumnezeu. Deşi cele de mai sus sunt adevărate, trebuie spus că o influenţă profundă, decisivă au avut asupra poetei educaţia primită în familie şi atmosfera în care i s-a format caracterul, cu un cuvânt, “geniile tutelare” ale copilăriei, adică părinţii. Aceştia i-au insuflat încă de la cea mai fragedă vârstă iubirea şi toleranţa faţă de semeni, respectul pentru viaţă, sub toate formele ei. Cine au fost şi cum erau părinţii Magdei Isanos? Iată întrebarea la care mă voi strădui să răspund în cele ce urmează.
Puţină lume ştie că “poeta primăverii” se trage din neamul unui fierar originar din Ardeal, al cărui nume de familie era Şanta1. În împrejurări rămase încă neclare, fiii acestuia, Mihai şi Iosif, şi-au schimbat numele de familie în cel de “Isanos”2, nume care sună greceşte, fără a fi totuşi grecesc, ci un hibrid cu etimologie obscură. El nu se mai întâlneşte absolut nicăieri în onomastica românească, unica lui prezenţă fiind aceea din familia poetei. Aş îndrăzni să spun că a fost un fel de pseudonim “avant la lettre”, parcă anume făcut pentru poeta care avea să vină. Iosif, devenit Isanos din Şanta, a fost bunicul poetei pe linie paternă, adică tatăl doctorului Mihai Isanos. Şi dacă revenim acum la întrebarea cine a fost acesta, ne-o spune el însuşi prin însemnările puse pe hârtie în 1958, cu patru ani înainte de moarte. Ca şi cum nu s-ar fi putut mulţumi cu datele seci comunicate de acte, încearcă să-şi facă un portret în câteva pagini, având drept moto un citat din Maurice Maeterlinck: “On s’endort enfant et l’on se réveille vieillard. On fait le tour de son berceau et l’on se trouve au bord de sa tombe”3. Însemnările se distanţează în intenţie atât de biografie, cât şi de memorii, autorul lor fiind de acord cu Brunetičre “că nu-şi scriu memoriile decât oamenii care simt nevoia să altereze adevărul”. Şi Mihai Isanos mărturiseşte în continuare: “...am avut totdeauna o mare oroare şi un profund dispreţ pentru minciună. Ca medic, atât prin cultura mea ştiinţifică, cât şi prin constituţia mea psihică, am avut totdeauna un cult pentru adevăr”. În acest spirit, Mihai Isanos caută să le ofere urmaşilor câteva informaţii cu privire la înaintaşii lor, lucru necesar pentru ca primii să ştie cum să-şi dirijeze paşii în viaţă, ce carieră să îmbrăţişeze, de ce pericole să se ferească. “Fiecare din predecesorii noştri ne-au lăsat câte ceva din fiinţa lor fizică şi psihică, prin celulele lor germinative, prin acei germeni invizibili şi misterioşi ai generaţiilor anterioare, care se ascund în femeie ca şi în bărbat, fie că sunt chromosomi sau locul specific al substanţei hereditare. Ei trăiesc în noi, fiindu-ne transmişi de cei mai îndepărtaţi strămoşi, după cum, transmişi de noi, ei vor continua să trăiască în descendenţii cei mai îndepărtaţi”. Cu această convingere, foarte în spiritul epocii lui Hippolyte Taine, Claude Bernard şi Emile Zola, doctorul Mihai Isanos pune mâna pe condei, cu emoţie şi sfială, încercând “să-şi pipăie sufletul şi inima”.
S-a născut la 4 octombrie 1886, în comuna Rogojeni, judeţul Covurlui, pe malul drept al Prutului, comună de oameni săraci, ţinând de moşia imensă luată în arendă de grecul Dionisie Macri. Tatăl, Iosif, era “maşinistru”, adică mecanic pe moşie, având în grijă maşinile agricole, iar mama, Hrisopia, născută Papadopol, se trăgea dintr-o familie de negustori greci, veniţi din insula Samos, în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. Fire sensibilă, cu timpurii înclinaţii spre lectură, Mihai îşi face studiile liceale la Galaţi şi la Bârlad şi îşi ia diploma de bacalaureat în 1907. Între 1907 şi 1908 îndeplineşte serviciul militar, iar în toamna anului 1908 se înscrie la Facultatea de Medicină din Iaşi. Un amănunt, aparent minor, din timpul stagiului militar are, în afară de valoarea anecdotică, puterea de a-i pune mai bine în lumină structura psihică: cu toate eforturile făcute, n-a reuşit să memoreze “părţile componente ale armei” decât în ordinea logică a îmbinării lor, şi nu aşa cum le erau cerute de superiori, “ca la carte”, ceea ce i-a atras, desigur, multe neplăceri. Într-adevăr, în orice împrejurare, călăuzitoare i-au fost logica şi raţiunea, predispoziţie care făcea parte din constituţia lui psihică, dar era, în acelaşi timp, şi în pas cu vremea, dominată de entuziasmul pentru ştiinţă, de pozitivism şi de cultul pentru experienţa dusă până la limitele fantasticului. Ştiinţa nu-şi arătase încă faţa inumană, dar avea s-o facă mai curând decât se aşteptau admiratorii ei.
De aproape patruzeci de ani era pace în Europa. Numeroase curiozităţi tehnice stârneau entuziasm sau oroare, în funcţie de capacitatea de adaptare a fiecăruia: bicicleta, automobilul, trenul erau pe cale de a le da oamenilor un nou sentiment al spaţiului şi timpului, fără a ajunge încă să le domine viaţa. În curând va apărea cinematograful, Blériot va trece în zbor cu aeroplanul peste Canalul Mânecii, primul zeppelin va pluti pe deasupra catedralei din Strasbourg, în uralele privitorilor, care nu aveau de unde să ştie că jucăria minunată se va prăbuşi în aceeaşi zi, la Echterdingen4. Cine să se fi gândit pe atunci că zeppelinul şi aeroplanul aveau să se prefacă din jucării în arme, aducând asupra zonelor survolate moartea şi groaza? Vara lui 1914, anul fatal al atentatului de la Sarajevo, a fost extraordinară, mai frumoasă ca niciodată şi mai plină de speranţă. “Niciodată n-am iubit vechiul nostru continent mai mult ca în aceşti ultimi ani dinaintea primului război mondial, niciodată nu mi-am pus mai multe speranţe în unificarea Europei, niciodată n-am crezut în viitorul ei mai mult ca acum, când ni se părea că se iveşte o nouă auroră. Dar, de fapt, era geana de cer înroşit care anunţa deja apropierea incendiului universal” (Stefan Zweig). O nouă mentalitate începea să-şi facă simţită prezenţa, şi, concomitent cu ea, un nou ideal de frumuseţe fizică. Femeile renunţă la corset şi îşi scurtează fustele, dar nu se opresc la atât: vor să aibă drepturi, să participe la viaţa obştească, să poată urma orice fel de studii, într-un cuvânt, se emancipează. Suflul nou al vremii a pătruns cu o incredibilă repeziciune până în cele mai îndepărtate locuri, făcându-se simţit şi în casa unui modest preot de ţară din Basarabia, care avea cinci fete, destinate, conform tradiţiei, căsătoriei. Iată însă că, după sora sa mai mare Elena5, şi Elisaveta Bălan a vrut s-o rupă cu tradiţia, conform căreia ar fi trebuit să devină preoteasă, şi s-a decis să plece la Iaşi pentru a urma Medicina. Dârză, curioasă şi tenace, şi-a dus hotărârea la îndeplinire, în ciuda greutăţilor condiţiei ei, de două ori defavorizate: era femeie şi provenea din Basarabia, cu studii făcute în limba rusă. Această fată vitează, care nu s-a sfiit să meargă la Nicolae Iorga pentru a-i cere sprijinul în vederea înscrierii la facultate, provenea dintr-o autentică familie basarabeană, având atât pe linie maternă, cât şi dinspre partea tatălui, slujitori ai bisericii: preotul Constantin Gândea din Căpriana, judeţul Lăpuşna, şi dascălul Petru Bălan din Tartaul Moldoveni, judeţul Cahul.
Aşadar, în toamna anului 1908, Mihai Isanos şi Elisaveta Bălan erau studenţi în anul I la Facultatea de Medicină şi Chirurgie din Iaşi. Un amănunt, care a contribuit, poate, la apropierea lor: comunele în care se născuseră, la distanţă de trei ani unul de altul, erau vecine, situate pe cele două maluri ale Prutului, faţă-n faţă, peisajul familiar era de asemenea identic: zonă de bălţi şi stufărişuri, pe unde caii, haiducii şi turmele treceau liber dintr-o parte în alta. S-au căsătorit la 14 iulie 1915, la Iaşi, într-un moment în care, fără să ţină seama de ei şi de planurile lor, războiul începuse. Fiecare dintre ei şi-a făcut în mod exemplar datoria: Elisaveta a fost trimisă la Turnu-Măgurele, în campania de combatere a unei epidemii, apoi a lucrat în spitalele pentru răniţi (externă la Spitalul “Sf. Spiridon” din Iaşi din 1912 până în 1914, apoi, ca internă şi medic provizoriu, la acelaşi spital, din 1914 până în 1918). Mihai Isanos a fost mobilizat la 23 iunie 1913, cu grad de plutonier, la Batalionul 3 Cetate; la 1 aprilie al aceluiaşi an este înaintat la gradul de medic sublocotenent în rezervă, iar în perioada aprilie-august 1917 este mobilizat cu acelaşi grad la Regimentul 32 Infanterie, cel care avea să-şi afle celebritatea pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti. Din nou înaintat în grad, este mobilizat în continuare, ca medic locotenent în rezervă, fiind repartizat, până la demobilizarea lui, la 23 iunie 1919, la Regimentul 3 Vânători. Au fost ani grei, în special 1916 (pe care Nicolae Iorga îl numeşte “anul hotărârilor”), entuziasmul ostaşilor, care plecau pe front cu flori prinse la şepci şi ramuri verzi înfipte în arme şi tunuri, a făcut repede loc cumplitei “ierni a pribegiei”, când Iaşul, în care se îngrămădiseră ca într-o inimă românii, era bântuit de stoluri imense de corbi, ce se roteau aşezându-se pe turnurile Mitropoliei şi în firidele Palatului6. Viaţa tinerei familii a început deci în vremuri dificile, cu o cununie simplă. A urmat, la 17 aprilie 1916, naşterea primului copil, o fată căreia i-au pus numele Magda. Când ne gândim azi la aceşti oameni şi la vremurile în care şi-au petrecut tinereţea, ne apar ca figuri de-a dreptul eroice, pentru că n-au pregetat să aducă pe lume cinci copii, să-i crească şi să-i educe, şi să-şi urmeze drumul înainte, fără să se lase intimidaţi de primejdii şi lipsuri. Un scriitor francez contemporan7, vorbind într-o carte recentă despre generaţiile primului război mondial, afirmă că francezii de-atunci se deosebeau de cei de astăzi mai mult decât se diferenţia omul din neolitic de cel de dinainte de 1914: erau patrioţi şi mult mai căliţi, mai rezistenţi din punct de vedere fizic. Poate că afirmaţia este valabilă şi pentru români. Educaţi la răspântia dintre secole, într-un anumit spirit care s-a pierdut pe parcurs, ştiau că este mai important “să dai” decât “să ceri”, ceea ce au şi făcut mulţi dintre ei, pe diverse tărâmuri, mergând până la sacrificiul vieţii. La fel s-au comportat şi Mihai şi Elisaveta Isanos, cu o modestie care nu-i lăsa să-şi etaleze meritele. Când a fost decorat (şi a fost de două ori: la 19 iunie 1918, cu Ordinul “Coroana României” cu spade, în gradul de Cavaler, cu panglica de Virtutea Militară, şi la 30 aprilie 1925, cu medalia “Victoria” a “marelui război pentru civilizaţie”), a spus că nu merita asemenea distincţii, pentru că nu făcuse nimic deosebit, faţă de soldaţii care-şi lăsaseră vieţile pe câmpurile de luptă.
Anul 1918 a fost, pentru soţii Isanos, un prag peste care au păşit într-o nouă etapă a vieţii. Dar să-i dăm cuvântul lui Mihai Isanos, care evocă momentul cu douăzeci de ani mai târziu, într-o scrisoare din 19388: “Acuma când vă scriu, e ora 4 p.m., maică-ta citeşte, afară e urât, bate vântul, o vreme mohorâtă, din când în când fulguieşte şi în total domneşte în casă o linişte puţin obişnuită şi destul de apăsătoare. [...] Ieri a fost închiderea şcoalei ţărăneşti, am avut serbare mare, cu mulţi musafiri de la Bucureşti. Directorul n-a fost şi am reprezentat eu Căminul (se zice că am fost bine), ni s-au adus mulţumiri pentru munca depusă şi mi-a cerut fotografia ca s-o dea la gazetă (a fost şi presa). [...] În fine, totul a decurs bine şi frumos. [...] Astfel trec zilele şi lunile, căci [nu] cu oarecare sentiment de tristeţe îmi amintesc că acum 20 de ani în urmă, la 15 martie 1918, tot pe un timp aşa urât ca şi astăzi, am trecut Prutul pe la Vadul lui Isac, cu Reg. 32 Infanterie, poposind după 10 zile de marş în judeţul Ismail, aproape de Chilia Nouă. De atuncea n-am mai părăsit Basarabia şi, cine ştie, poate nu o voi părăsi niciodată, îmi pare că a fost ieri...”. Într-adevăr, speranţă asupra îndeplinirii căreia numai Dumnezeu avea să hotărască, şi nu în sensul dorit, ci în acela al vremurilor, cărora, după vorba cronicarului, omul trebuie să li se supună. Dar în acel moment de primăvăratic entuziasm atât în natură, cât şi în cugete, când toată lumea credea că, după un asemenea măcel, avea să înceapă, odată cu pacea, un timp mai bun, nimeni nu se gândea că totul avea să dureze atât de puţin: doar cât un scurt răgaz. Mihai Isanos a fost numit medic secundar la spitalul de alienaţi Costiujeni, iar Elisaveta avea să vină tot aici, pe un post similar, la 1 martie 1919. Amândoi îşi luaseră diplomele de “doctor în medicină şi chirurgie” ai Facultăţii de Medicină din Iaşi şi îşi îndepliniseră în mod exemplar stagiile preliminare, ea – la spitalul “Sf. Spiridon”, iar el – în cei doi ani de front.
Spitalul Costiujeni, aflat la 8 km, de Chişinău, era aşezat într-un peisaj deosebit de liniştitor, o unduire domoală de dealuri roditoare, acoperite de lanuri, vii, păşuni şi livezi, ale căror fructe erau neobişnuit de mari şi de dulci. Celui venit aici pentru prima oară i se înfăţişa ca un parc imens de castani, străbătut de alei pietruite. După obiceiul timpului, medicii locuiau, ca şi restul personalului, în incinta spitalului, în casele “de serviciu”, care alcătuiau o mică aşezare, cât un sat, mai la o parte faţă de pavilioanele bolnavilor. Spitalul avea de asemenea biserică, grădiniţă şi şcoală primară pentru copiii salariaţilor, şi o sală de spectacole. Casei în care locuia familia Isanos i se spunea “Casa din Vale”, deoarece fusese zidită pe buza unei râpi prin care curgea un pârâu, vijelios primăvara, aproape secat în restul anului. Era o casă singuratică, aflată într-o margine a parcului, lângă o poartă secundară, ce dădea spre un drum, şerpuind printre lanurile de grâne. Grădina casei era, mai ales pentru copii, un adevărat paradis, cu iarbă mătăsoasă şi pomi fructiferi: meri, cireşi, vişini şi caişi. Pământul, pe care Geo Bogza îl consideră elementul primordial al Basarabiei9, îşi arăta pretutindeni puterea, în florile primăverii şi în roadele toamnei, prinzând sufletele în ţesătura vie a farmecului său. Priveliştea pământului basarabean a avut o influenţă hotărâtoare asupra poeziei Magdei Isanos, iar cea care a învăţat-o să-l descifreze şi să-l iubească a fost mama sa, Elisaveta. Născută la Iaşi, la 17 aprilie 1916, Magda Isanos a trăit de la vârsta de doi ani pe pământul Basarabiei, care se răsfrânge în poezia ei ca într-o oglindă miraculoasă. Macii, care ard şi acum într-una dintre cele mai frumoase poezii din prima tinereţe, sunt cei pe care-i văzuse în lanurile din preajma Casei din Vale, iar toporaşii, pentru care “paharu-i un sicriu”, creşteau la rădăcinile castanior din parc, unde mama ei i-a deschis ochii asupra lumii, arătându-i tenacitatea făpturilor mărunte, forţa mai tare decât piatra a firelor de iarbă şi a mugurilor care o să răzbată la lumină10. Spectacolul lumii, aşa cum apărea el explicat de glasul matern, avea drept regizor principal voinţa. Voinţa de a trăi, voinţa de a învinge, căreia nu-i poate rezista nici un obstacol. Astfel, primăvara, anotimpul preferat al poetei, nu era altceva decât imaginea vie, în mişcare, a voinţei de a trăi: frunzele fragede străpungeau lemnul ca nişte lame ascuţite, florile ieşeau la lumină din ţărână, gâzele iuţi treceau peste “munţii uriaşi” ai bulgărilor de pământ, de mii de ori mai mari decât ele. Fiecare fiinţă are însuşiri care-i compensează slăbiciunile, deci până şi o fetiţă firavă are puterea ei: mintea, inteligenţa pe care i le-a dat Dumnezeu. Aceasta este lecţia despre lume şi viaţă pe care Magda Isanos a auzit-o de la mama ei, încă de la vârsta fără-de-griji şi a jocurilor. Harnică, întreprinzătoare, curajoasă şi pricepută în toate, aceasta a fost, pentru copilele ei şi pentru mulţi alţii, un sprijin de nădejde la greu şi izvor de mângâiere pentru orice necaz. Elisaveta Isanos a fost omul a cărui prezenţă umplea spaţiul şi trecerea ei prin lume a lăsat urme adânci.
Cu un temperament diferit de al soţiei lui (mai ponderată, mai calmă), doctorul Mihai Isanos se definea, ca şi dânsa, prin respectul fără margini pentru viaţă, pentru fiinţa umană, văzută de el ca o încununare a Creaţiei. Era, practic, incapabil de dispreţ faţă de oameni şi, cu atât mai puţin, faţă de bolnavii pe care-i avea în grijă. Obişnuia să afirme că limitele normalităţii sunt foarte labile şi greu de precizat, iar faţă de suferinzi avea compasiune, înţelegere şi, uneori, un fel de uimire, ca atunci când întâlneşti un fenomen neobişnuit. Nici el nu obişnuia să împartă oamenii “după religie şi naţie”, pentru el toţi fiind egali cu valoarea lor umană. Lucru destul de curios pentru un raţionalist, considera afectivitatea drept calitate fundamentală a omului, şi spunea de multe ori că femeile sunt mai capabile de sentimente puternice şi durabile decât bărbaţii, mai disponibile pentru sacrificiu decât aceştia, în special ca mame sau soţii. Totuşi, cunoscându-şi firea, impulsivă şi timidă totodată, s-a străduit să se ghideze, ca medic şi ca om, după “luminile raţiunii”, combătând, atât cât i-a stat în putere, intoleranţa, ignoranţa şi fanatismul care nu lipseau, din păcate, în lumea din jur, şi ale căror efecte aveau să se accentueze până la tragism. Dacă a avut vreo pasiune, aceasta a fost cititul. Încă din liceu, a început să cumpere cărţi, din care avea să-şi formeze cu timpul o bibliotecă de câteva mii de volume. Din nefericire, refugiile care au urmat după 1940, ca şi epurarea bibliotecilor după 1944, au dus la risipirea ei aproape în întregime. Dacă, aplicând aici metoda lui Cuvier, am încerca să reconstituim întregul cu ajutorul celor aproximativ 200 de volume rămase, am constata, în primul rând, diversitatea, evantaiul larg de preferinţe: istorie, filozofie, cărţi de călătorie, beletristică română şi străină şi, bineînţeles, numeroase cărţi de medicină. Se poate lesne închipui ce a însemnat pentru Magda Isanos faptul că în casa copilăriei a avut la dispoziţie o bibliotecă în care putea găsi aproape orice, de la Haeckel, Freud şi Maeterlinck la Vasile Conta şi Ioan Petrovici, de la D.D. Pătrăşcanu şi Brătescu-Voineşti la Duiliu Zamfirescu, Sadoveanu şi Vlahuţă. Nu lipseau nici cele 12 volume ale Istoriei Românilor de A.D. Xenopol, nici fascinantele însemnări de călătorie ale părintelui Huc, ale amiralului Byrd şi ale lui Fridtjof Nansen. Erau acolo, în rafturi, şi numeroşi autori străini, în special francezi (Victor Hugo, Maupassant, Emile Zola, dar şi contemporani, ca Pierre Benoit, Paul Bourget, Pierre Loti); întrucât limba franceză era aceea pe care o cunoştea cel mai bine, mulţi dintre autorii ruşi sau germani erau prezenţi în biblioteca doctorului Isanos în versiuni franceze (Turgheniev, Gorki, Iacob Wasserman, Thomas Man, posibil şi Rainer Maria Rilke, poetul preferat, dintre străini, al Magdei Isanos). Fire cu predispoziţii colocviale şi conviviale, doctorul Isanos discuta cu plăcere despre cele citite. Discuţiile aveau loc în prelungirea meselor de seară, pe terasa năpădită de parfumurile grădinii. Pe lângă literatură, subiectul preferat era spitalul, cu problemele lui curente, cazurile mai deosebite şi evoluţia lor. Aşadar, se poate spune fără exagerare că prezenţa soţilor Isanos iradia în jur o anumită atmosferă, a cărei caracteristică era apetitul pentru cultură. Şi asta într-o perioadă în care la Chişinău nu exista încă nici o instituţie de învăţământ superior, în afară de seminar, iar revistele de cultură, cărţile se străduiau, uneori fără succes, să-şi facă drum spre mintea şi sufletul oamenilor11.
Mihai şi Elisaveta Isanos, ca şi alţi intelectuali basarabeni din acele timpuri, au desfăşurat şi activităţi obşteşti cu caracter cultural. Constatând că o mare parte din personalul spitalului Costiujeni nu stăpânea bine limba română, Mihai Isanos a înfiinţat cursuri speciale de exprimare corectă în româneşte. Se ştie că, în domeniul bolilor mintale, anamneza şi chiar tratamentul se bazează în primul rând pe posibilitatea comunicării verbale cu pacientul. Se poate, deci, lesne închipui ce mari dificultăţi se năşteau din necunoaşterea limbii, dat fiind faptul că majoritatea populaţiei era românofonă. Împreună cu soţia sa, doctorul Isanos a creat în cadrul spitalului o cooperativă cu dublu ţel: productiv şi cultural. Cooperativa se numea “Cosânzeni”, nume care avea să înlocuiască cu timpul denumirea hibridă a spitalului12. Articolele de artizanat produse de membrii cooperativei erau valorificate, iar din banii obţinuţi erau organizate diverse activităţi culturale, de pildă conferinţe ţinute de scriitori; unul dintre conferenţiarii de la “Cosânzeni” a fost, prin anii 30, Gala Galaction. În cadrul spitalului mai fusese înfiinţată şi “şcoala ţărănească”, un fel de “şcoală de duminică”, special pentru copiii de ţărani din împrejurimi, ocupaţi în timpul săptămânii cu muncile din gospodărie. Din fragmentul de scrisoare citat anterior reiese şi munca depusă la “Căminul cultural”, care se folosea de sala de spectacole a spitalului pentru a organiza reprezentaţii teatrale şi serbări, la care participau artişti veniţi în turneu.
N-a fost mai prejos decât soţul ei nici Elisaveta Isanos, în pofida faptului că era mamă a cinci copii şi că avea, pe lângă postul de medic la Costiujeni, şi pe acela de profesoară la Şcoala Normală de fete din Chişinău. A fost membră a Ligii Naţionale a Femeilor Române, a organizat, împreună cu elevele Şcolii Normale, cursuri de igienă a nou-născutului pentru tinerele mame din satele apropiate, a condus întocmirea de către eleve a monografiei unui sat basarabean etc. Cum era şi firesc, o atât de bogată viaţă familială şi profesională nu lăsa prea mult loc studiului teoretic şi cercetării ca scopuri în sine. Sau poate că modestia caracteristică i-a împiedicat să-şi facă publice rezultatele practicii de-o viaţă, risipite prin foi de observaţie şi alte hârtii din dosarele bolnavilor. Am izbutit totuşi să dau de urma unei lucrări ştiinţifice pe care o semnează amândoi în volumul jubiliar publicat în onoarea profesorului dr. C.I. Parhon, Iaşi, 1934: Două cazuri de sinucidere la parkinsonieni post-encefalitici / Deux cas de suicide chez les parkinsoniens post-encephalitiques. Poate că aprofundarea cercetării va scoate la lumină şi alte lucrări.
Cu privire la intelectualitatea basarabeană interbelică a existat (şi mai există încă, din păcate) o prejudecată alimentată asiduu de surse răuvoitoare: se spunea că ar fi fost formată cu precădere din elemente inferioare ca pregătire profesională, cu un nivel moral foarte scăzut, indivizi care nu şi-ar fi putut găsi loc în altă parte şi care profitau de înapoierea culturală a regiunii pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile mercantile. Portretul de familie pe care l-am schiţat aici contrazice în mod categoric prejudecata aceasta, dovedind că adevăraţii intelectuali au ştiut, oriunde, să “sfinţească locul”, lăsând “urme de aur”, atât pe pământ, cât şi în memoria contemporanilor. În ceea ce-i priveşte pe Mihai şi Elisaveta Isanos, fiicele lor sunt “cartea de vizită” care-i recomandă posterităţii: patru dintre ele i-au urmat în meseria de “medici fără de arginţi”, iar una şi-a înscris numele în memoria colectivă prin versurile incomparabile în care răzbat cu putere murmurele şi parfumurile Basarabiei.
 
Note
1 Conform cu însemnările autobiografice redactate de Mihai Isanos în 1958.
2 În arhiva familiei, există două acte oficiale prin care este atestat acest nume, în 1885.
3 “Adormi copil şi te trezeşti bătrân. Faci înconjurul leagănului şi te trezeşti pe marginea mormântului”.
4 După Stefan Zweig, Lumea de ieri, Editura Univers, Bucureşti, 1988.
5 Elena Alistar-Romanescu, figură importantă a vieţii politice, deputată în primul Sfat al Ţării, în 1918.
6 Nicolae Iorga, Războiul nostru în note zilnice, 1916-1918, Editura Ramuri, Craiova.
7 Philippe Meyer, Dans mon pays lui-même, Flammarion, 1993.
8 Scrisoare adresată fiicelor lui, Magda şi Silvia, aflate la studii la Iaşi, datată 11 martie 1938, Costiujeni.
9 Geo Bogza, Basarabia, ţară de pământ, 1939.
10 După mărturia verbală a Elisavetei Isanos.
11 “Presa locală era într-adevăr într-o stare deplorabilă. Potrivit unor izvoare, în Basarabia anilor 1918-1930 au apărut 12 cotidiene şi nouă săptămânale în română şi 36 cotidiene şi patru săptămânale în rusă. Din cele 12 cotidiene naţionale nu s-a putut menţine nici unul, iar din cele 36 cotidiene ruseşti s-au menţinut numai cinci” (Scriitori de la “Viaţa Basarabiei”, Chişinău, Hyperion, 1990).
12 Denumirea “Cosânzeni” o înlocuieşte pe cea de “Costiujeni”, în acte, încă din 1928.
 
 
* Autoarea – cunoscută poetă, prozatoare şi traducătoare – este fiica lui Eusebiu Camilar şi a Magdei Isanos.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog