Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

„O lectură integrală şi atentă, «cu creionul în mână», a scrierilor lui Coseriu este calea cea mai directă şi mai sigură către profesionalizare”

Eugen MUNTEANU

Alte articole de
Eugen MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Interviu despre Eugenio Coseriu şi lingvistica integrală realizat de Cristinel Munteanu
 
Stimate domnule profesor Eugen Munteanu, mărturiseaţi undeva1 că, deşi numele Coseriu vă era cunoscut de prin anii ’70, prima întâlnire adevărată cu lingvistica lui Eugenio Coseriu s-a produs puţin mai târziu, în momentul în care profesorul Dumitru Irimia v-a împrumutat un volum de studii coseriene traduse în italiană. Atât de mare a fost impactul celor descoperite atunci, încât v-aţi hotărât să învăţaţi germana pentru a-i citi lucrările, în special cele de filozofia limbajului. Cum sau cu ce anume v-a „cucerit” Coseriu? Mai ales că în România ideile sale nu prea avuseseră ecou, ba chiar păreau a fi, în acea vreme, un „fruct oprit”. Să vă fi tentat şi acest lucru?
– Nu cred că cineva interzicea în mod expres citarea numelui lui Coseriu în România anilor 1970-’80. Necunoaşterea operei sale în acei ani la noi se datorează mai degrabă unor cauze care, în parte, sunt încă şi astăzi active. Este vorba despre o anumită obedienţă excesivă a lingviştilor români faţă de „moda” momentului, care a condus, în unele cazuri, ca pe parcursul carierei unuia şi aceluiaşi „specialist” român să recunoaştem, ca într-un sit arheologic, o perioadă „pragheză”, una „barthesiană”, alta „chomskyană”, apoi una „intertextuală”, una „semiologică” etc., la fel cum, în actualitatea imediată, unii dintre lingviştii români se declară, cu un aplomb ridicol, adepţi înflăcăraţi ai „pragmaticii” sau ai „ştiinţelor comunicării”, fără să îşi dea seama, lipsiţi de o pregătire filozofică şi fără o orientare solidă în istoria ideilor lingvistice cum sunt, că toate aceste „şcoli”, „orientări” sau „discipline” la modă nu sunt altceva decât explorări parţiale (unele respectabile şi utile în sine) în câmpul generos al lingvisticii moderne integrale, în care reperele ferme sunt Humboldt, Saussure, Hjelmslev, Martinet şi Coseriu. Se mai adaugă o „boală” care, de data aceasta, nu mai este o specialitate exclusiv românească, şi anume prezumţiozitatea sfruntată a cutărui posesor de catedră universitară de a emite o „teorie” proprie sau de a „crea o şcoală” nouă şi personală. Coseriu atrăgea mereu atenţia că, în lingvistică, la fel ca şi în filozofie, de altfel, numărul veritabilelor „şcoli” de gândire este extrem de limitat.
Revenind acum la direcţia confesivă spre care mă orientează întrebarea Dumneavoastră, trebuie să spun că în timpul studiilor universitare la Iaşi am avut iniţial preocupări mai mult literare şi filozofice, de domeniul lingvisticii interesându‑mă doar în măsura în care mă obligau datoriile de student. Îmi amintesc că, în această perioadă, numele lui Eugenio Coseriu evoca figura unui personaj legendar, a unui român care reuşise să îşi creeze o solidă reputaţie în spaţiul universitar german, după o scurtă perioadă de formaţie la Universitatea din Iaşi la sfârşitul anilor ’30 şi un periplu misterios prin America Latină. Doctrina sa lingvistică ne era însă ca şi necunoscută; nu îmi amintesc ca vreunul dintre profesorii mei de atunci să fi menţionat vreodată la curs vreuna dintre ideile sau teoriile sale. Cum am mai spus şi altă dată, lectura în anul 1978 a versiunii italiene a celor „cinci studii” a fost pentru mine un moment de revelaţie. Am înţeles atunci că lingvistica poate fi o preocupare fascinantă, o veritabilă disciplină filozofico‑teoretică, departe nu doar de plictisitoarea „grămăticeală” şcolară şi de istorismul factologic care ne umpleau orarul de studenţi, ci şi de structuralismul descriptiv încă la modă în acei ani. M‑au sedus în textele lui Coseriu profunzimea ideilor, dozarea ideală între evaluarea critică a înaintaşilor şi afirmarea unor idei originale proprii, coerenţa impecabilă a argumentării, discursul limpede şi convingător. Aflat atunci încă la vârsta tatonărilor şi a încercărilor, mi‑am spus că „aşa ceva” aş vrea să fac şi eu, aşa încât Coseriu mi-a devenit în mod natural, chiar dacă in absentia, magistru şi reper. Am început să caut şi să procur cu asiduitate lucrările sale, ajungând să deţin, în curând, în original sau fotocopii, aproape tot ce publicase până atunci, în germană, spaniolă şi italiană. În aceiaşi ani, începutul anilor ’80, s-a petrecut şi o altă „întâlnire providenţială” a mea, cea cu profesorul Gh. Ivănescu, personalitate fascinantă la rândul său, pe care îl consider, de asemenea, magistru al meu. Pe Ivănescu am avut privilegiul să îl cunosc îndeaproape şi ca persoană, încercând să deprind de la el şi ceea ce nu se „predă” şi nu „se învaţă”: înţelegerea ştiinţei ca vocaţie, pasiunea şi dăruirea pentru cunoaştere, dezinteresul faţă de laturile secundare ale existenţei, altruismul. Am aflat astfel cu bucurie că între cei doi învăţaţi, Ivănescu şi Coseriu, exista o veche relaţie de amiciţie, datând din anii ’38-’40 ai secolului trecut, când primul (cu opt‑nouă ani mai vârstnic) era asistent, iar celălalt, student la Litere la Iaşi. În anii despre care vorbesc, Ivănescu tocmai îşi vizitase la Tübingen vechiul prieten, pe care îl aprecia în grad maxim, fără a-şi stăpâni însă remarcile critice la adresa lui. Asemenea unui fiu credincios ambilor părinţi, ignoram aceste critici ale lui Ivănescu, al căror conţinut propriu‑zis nici nu l-am ţinut minte! Ce am ţinut însă minte este aprecierea lui Coseriu, formulată prin 1992: „Gh. Ivănescu avea o minte genială”. Fapt este că, aflând de interesul meu pentru scrierile lui Coseriu, Ivănescu mi‑a dăruit câteva extrase cu texte coseriene, între acestea şi un exemplar din cunoscutul studiu Determinación y entorno din 1956, purtând deasupra iscăliturii lui Coseriu dedicaţia: „Lui Gheorghe Ivănescu, ca unui frate mai mare”. Când i-am arătat mai târziu acest extras, Eugenio Coseriu mi-a făcut un dar nepreţuit, adăugând, cu scrisul său clar şi viguros, o nouă dedicaţie, simetrică: „Lui Eugen Munteanu, ca unui frate mai mic!”. Evoc cu mândrie şi de câte ori am prilejul acest episod, ca şi împrejurările publice în care marele nostru mentor s-a exprimat laudativ la adresa scrierilor şi a activităţii mele ştiinţifice, cunoscut fiind spiritul său critic foarte acut şi parcimonia cu care formula evaluări pozitive la adresa cuiva. Cu intensă emoţie îmi reamintesc de una din zilele Congresului de Lingvistică şi Filologie Romanică de la Palermo, 1994, când, luându-mă de braţ în felul imperativ care îl caracteriza, Coseriu m‑a prezentat pe rând câtorva specialişti pe care, spunea el, „este bine să îi cunoşti”. Cu unii dintre aceştia (Wolf Dietrich, Wolfgang Dahmen) am devenit ulterior prieten apropiat. Cele câteva zeci de ore de discuţii private pe care Coseriu mi le-a acordat cu generozitate în cursul anilor 1991 şi 1994, mă îndreptăţesc să cred că o simpatie reciprocă, bazată pe inefabile „afinităţi elective”, a stat la baza relaţiilor noastre. Între altele, i-am expus proiectele mele de viitor, arătându-i şi cum înţeleg să aplic şi să valorific ideile şi teoriile sale în domeniul filozofiei limbajului şi al cercetărilor concrete de semantică şi de filologie românească. Nuanţările, precizările şi sugestiile sale au fost hotărâtoare pentru definitivarea concepţiei mele lingvistice.
Ce aţi aplicat din teoria sa lingvistică, ştiut fiind faptul că „Gigantul de la Tübingen”, deşi a scris foarte mult şi despre mai toate aspectele limbajului, s-a mulţumit în unele privinţe să fixeze principii, lăsându-i pe ceilalţi (mai ales pe discipoli) să-i dezvolte ideile?
– Pentru mine, ca lingvist şi ca profesor, lingvistica integrală coseriană reprezintă lingvistica pur şi simplu. Nu mi-am propus în mod expres să continui sau să dezvolt doctrina, ci am învăţat‑o, mi‑am însuşit‑o ca atare şi o predau studenţilor mei, atât începătorilor, cât şi celor mai avansaţi în studiu, încercând să îi conving de justeţea şi utilitatea ei. Dincolo de orientările generale în care mă înscriu (dezideratul „integralităţii”, primatul istoriei şi înţelegerea finalistă a schimbărilor în limbă etc.) pot fi totuşi depistate şi unele elemente, concepte, distincţii şi raţionamente coseriene pe care le „aplic” în mod mai concret în practica mea ştiinţifică.
Primul dintre aceste elemente este preocuparea mea constantă pentru istoria ideilor lingvistice şi pentru filozofia limbajului. Citind, cu decenii în urmă, Geschichte der Sprachphilosophie, mi‑am dat seama de relevanţa şi „actualitatea” ideilor înaintaşilor, ale gânditorilor antici şi medievali, ale lui Descartes, Leibniz, Harris, Humboldt etc. şi am înţeles că a reflecta în permanenţă pe marginea textelor lor este nu doar pasionant în sine, ci aproape obligatoriu pentru a‑ţi însuşi o gândire teoretică proprie adecvată şi flexibilă. Mai mult, unele formulări din lucrarea citată, ca de exemplu afirmaţia lui Coseriu că Sf. Augustin este „adevăratul întemeietor al semioticii”, m‑au determinat să transpun în româneşte şi să comentez din perspectivă lingvistico‑filozofică textele cu conţinut semiologic ale Sf. Augustin, De dialectica, De Magistro şi Confessiones. Pe această filieră am pătruns apoi în câmpul absolut fascinant al semanticii scolastice, trasându‑mi un program care va trebui dus la capăt şi care include traducerea şi interpretarea unor texte de Thomas de Aquino, Petrus Hispanus, Raimundus Lullus, Thomas de Erfurt, Sigerus de Cortraco ş.a. Frecventa raportare la Humboldt a lui Coseriu a jucat, de asemenea, un rol important în decizia mea de a traduce în română tratatul humboldtian despre diversitatea limbilor, care se adaugă traducerilor comentate pe care le‑am dat unor texte din aceeaşi sferă ale lui Jean‑Jacques Rousseau, Jacob Grimm şi Ernst Renan.
Semantica pe care o predau şi o practic este şi ea cea coseriană. Aceasta, împreună cu lingvistica textului în înţeles coserian, a fost aplicată în cercetările mele de lexicologie biblică. Îmi propun, totodată, să contribui la rafinarea şi perfecţionarea metodologiei filologice în editarea textelor româneşti vechi prin introducerea în discursul descriptiv‑explicativ specific a conceptelor şi al distincţiilor lingvisticii integrale coseriene.
În privinţa interpretării unor fapte, în privinţa unor etimologii, oricine poate greşi (Quandoque bonus dormitat Coseriu), adesea soluţiile nu sunt definitive. În privinţa teoriei însă, doctrina lui Coseriu se prezintă ca având o remarcabilă coerenţă încă de la începuturi. Pentru studierea corectă a limbajului, lingvistica lui Coseriu mi se pare a fi ceea ce este Logica lui Aristotel (Organon) pentru gândire, aşadar un instrument indispensabil, un suport epistemologic obligatoriu pentru orice cercetare de limbă. Totuşi există vreun punct al teoriei sale în care vă îndepărtaţi de maestru, pe care nu-l împărtăşiţi în totalitate? De altfel, chiar Coseriu nu dorea să fie urmat orbeşte, declarându-vă şi Dumneavoastră într-un interviu: „Aş putea chiar formula, glumind, că elevii mei non jurant in verba magistri, sed in magistrum, adică ei cred în mine în măsura în care şi eu le las libertatea de a fi ei înşişi”2.
– Nu îmi dau seama la ce vă gândiţi în aluzia pe care o faceţi cu privire la eventuale erori de detaliu ale lui Coseriu. Dacă aveţi în vedere părerea unor specialişti că, de exemplu, etimologia pe care a dat‑o Coseriu verbului a socoti în limba română nu se susţine, vă declar că, după părerea mea, această etimologie este corectă! După cum impecabile ca demonstraţie, ingeniozitate şi bogăţie de material sunt şi alte studii şi interpretări coseriene pe probleme lingvistice concrete, cum sunt cele despre problema lui torna, torna, fratre, despre expresia romanică „sibi in sinum spuere”, despre influenţa greacă asupra latinei populare sau despre exprimarea perifrastică a aspectului în greaca veche. Nu aş putea indica, aşadar, vreun punct sau vreun aspect mai slab al teoriilorcoseriene, poate şi pentru că nu am reflectat niciodată asupra textelor sale cu intenţia de „a‑i găsi nod în papură”. Nu putem decât să regretăm că numărul contribuţiilor de acest tip nu este mai mare. Sunt de acord însă cu Dumneavoastră că încă de la începuturi (aş jalona aceste începuturi prin studiul menţionat despre determinare şi cadru din 1956) concepţia coseriană globală era deja formată în liniile sale esenţiale. Ca adepţi şi admiratori ai doctrinei coseriene, pentru noi ea reprezintă un veritabil „organon”, după cum spuneţi. Sunt însă de părere să evităm tentaţiiile „idolatre” şi exclusiviste, căci coserianismul nu este o „credinţă” şi nici o castă. Valabilitatea universală a ideilor sale nu câştigă nimic dacă exacerbăm, cu mândrie „patriotică”, românitatea creatorului lor!
– La începutul întrebării anterioare aveam în vedere unele ipoteze etimologice (de altminteri, ingenioase), insuficient cercetate, pe care Coşeriu le-a lăsat în manuscris…3 Dincolo de doctrina sa lingvistică, ce anume aţi deprins de la cercetătorul şi magistrul Coseriu, cu referire la metodă, la modul de lucru şi la relaţia care trebuie cultivată cu studenţii?
– În perioada mea de formare, din cercetarea asiduă a scrierilor lui Coseriu, am căpătat convingerea, întărită ulterior prin frecventarea persoanei Coseriu, că epigonismul este deplorabil şi contraproductiv. Prin epigonism în ştiinţă se înţelege reproducerea mecanică a spuselor maestrului, însoţită de gesturi şi de ritualuri de adulare necondiţionată. Rezultatul acestei mecanici a adulării constă în transformarea doctrinei adoptate în dogmă şi a atitudinii interogative, proprie ştiinţei, într‑o atitudine de supunere oarbă, proprie credinţei religioase. Cred că aceasta este „învăţătura” pe care dorea să o transmită Coseriu când spunea, fie şi glumind, că discipolii nu trebuie să jure în cuvintele magistrului, ci în magistrul însuşi! Cu alte cuvinte, dezbaterea rămâne întotdeauna liberă, însă o anumită fidelitate faţă de persoana magistrului (care nu trebuie să se confunde, repet, cu idolatria!) este obligatorie. Mărturiile foştilor studenţi şi colaboratori converg în conturarea portretului unei personalităţi dominante şi autoritare. Supunându‑se el însuşi unui exerciţiu permanent al efortului de documentare, reflecţie şi creaţie, se aştepta să găsească la colaboratori un comportament similar. Energia umană şi forţa sa de muncă cu totul ieşite din comun, erudiţia absolută, cunoaşterea a numeroase limbi, imaginaţia critică, un fel de paternalism intransigent în relaţiile cu discipolii apropiaţi (într‑o discuţie pe această temă l‑am auzit formulând apăsat preceptul popular «pe copii trebuie să îi săruţi doar atunci când dorm»), sarcasmul îndulcit de o anumită toleranţă faţă de neputinţele omeneşti, toate acestea sunt trăsături ale unei personalităţi care nu avea cum să nu-i marcheze profund pe cei din preajma sa, pe discipoli în primul rând. Port cu mândrie, împreună cu alţii, această „marcă [a lui] Coseriu” şi resimt simpatie şi încredere faţă de „semenii mei întru Coseriu”. Unul dintre cei mai vechi discipoli ai maestrului mi‑a produs recent o imensă bucurie adresându‑mi‑se, într‑o discuţie privată, cu sintagma «wir, die Coserianer». Îmi place să cred că am „moştenit” de la Coseriu şi o oroare aproape viscerală faţă de prostia agresivă, faţă de impostură şi lichelism. În rest, cât priveşte metodele şi modalităţile de lucru, nu ne rămâne decât să ne însuşim şi să „aplicăm” cu bună credinţă cele cinci cunoscute „principii ale lingvisticii ca ştiinţă a culturii”, pe care Coseriu le‑a formulat, dar le‑a şi urmat el însuşi cu consecvenţă: al obiectivităţii, al umanismului, al tradiţiei, al antidogmatismului şi al utilităţii publice.
Coseriu susţinea adesea, citând din înaintaşi, că ştiinţa are nevoie de distincţii, deoarece „a cunoaşte înseamnă a distinge”, după cum spunea Benedetto Croce, sau, după cum postula un cărturar medieval (contemporan cu Abelard), Gilbert de la Porrée, „ori de câte ori întâlnim o dificultate raţională, trebuie să facem o distincţie”. Să li se pară celor de azi Coseriu prea dificil tocmai pentru că, în acord cu realitatea limbajului, a introdus prea multe distincţii? Pentru mine este un mister de ce o lingvistică atât de coerentă şi unitară cum este lingvistica integrală nu se bucură încă, în ţara noastră, de răspândirea meritată – lucru pe care îl constatase cu tristeţe însuşi Coseriu. Care să fie motivele acestei lipse de interes, îndeosebi la Bucureşti?
– Idealul oricărei teorii ştiinţifice este simplitatea, deoarece, o ştim de la Aristotel, iar scolasticii nu au încetat să o repete, Fiinţa supremă reprezintă simplitatea absolută. Numai că, pentru a ajunge la esenţa simplă a lucrurilor, raţiunea noastră este nevoită să‑şi găsească jaloane ferme, inventând mereu criterii şi operând distincţii. Criteriile şi distincţiile raţionale numai atunci sunt prea multe, când nu sunt necesare («entia non sunt multiplicanda sine necessitate» ne învaţă Occam!). Apreciat pe baza acestui principiu epistemologic fundamental, discursul teoretic coserian este simplu şi în grad înalt inteligibil, implicând exact atâtea distincţii câte îi sunt necesare. Mai amintesc, în acest context, şi formularea pe care, în Prolegomenele sale, o dă Hjelmslev acestui principiu, pe care învăţatul danez îl numeşte „empiric”: ca orice bună teorie, oteorie lingvistică trebuie să fie (în ordine) noncontradictorie, exhaustivă şi simplă. Dacă uneori unele segmente din teoria coseriană ni se par „complicate”, această impresie poate apărea sub presiunea exigenţelor noncontradictoriului şi ale exhaustivităţii. De cele mai multe ori insuficienţele de înţelegere aparţin însă „subiectului” cunoscător, căci este mult mai comod să îţi însuşeşti „teorii” rudimentare şi parţiale decât să înţelegi în toate conexiunile sale o doctrină completă, cum este cea coseriană.
Cât priveşte acum a doua parte a întrebării Dumneavoastră, confirm faptul că în ultimii săi ani de viaţă Coseriu îşi exprima dezamăgirea că teoria şi ideile sale nu sunt destul de cunoscute şi aplicate în România. Pe de altă parte, cei care se consideră adepţi sau continuatori într‑un fel sau altul ai doctrinei coseriene sunt uimiţi sau nemulţumiţi de faptul că această doctrină nu are o răspândire realmente mondială – să fie adică profesată şi predată, dacă se poate, în universităţi din toate continentele deopotrivă. Sunt de părere că aceste temeri nu sunt justificate. Înainte însă de a argumenta această afirmaţie aş vrea să precizez că denumirea de „integralism”, folosită de unii dintre noi pentru a desemna doctrina lingvistică a lui Coseriu, nu mi se pare prea fericită. Este adevărat că, în interviurile pe care le-a dat în ultimul deceniu de viaţă, Coseriu însuşi sublinia caracterul „integral”, adică, altfel spus, complet al concepţiilor sale, folosind, pentru a se autocaracteriza, chiar sintagma „lingvistică integrală”. Această sintagmă ca atare, însoţită eventual de calificativul „coseriană”, mi se pare potrivită, explicită şi justă şi o putem întrebuinţa ca atare. Dar „integralism” singur, ca substantiv, nu! Pentru mine, cum am mai spus, doctrina coseriană reprezintă lingvistica modernă pur şi simplu, în expresia ei completă, cea mai credibilă şi mai eficientă, deoarece satisface nu doar criteriul coerenţei interne, ci şi pe cel al aplicabilităţii practice; căci nu trebuie să uităm adevărul fundamental că orice teorie îşi află confirmarea ultimă în confruntarea cu obiectul său, în vederea cunoaşterii căruia a fost formulată. Or, din acest punct de vedere, al virtuţilor sale metodologice şi aplicative, doctrina coseriană îşi găseşte confirmări parţiale în alte doctrine moderne (Saussure, Hjelmslev, Jakobson, Martinet, Chomsky), dar este singura care prezintă răspunsuri convenabile la toate întrebările esenţiale ale înţelegerii şi cercetării limbajului şi ale limbilor, organizate într‑un ansamblu coerent.
Dacă avem acum în vedere „soarta istorică” a coserianismului, nu ar trebui să uităm încă un lucru: valabilitatea şi caracterul universal al unei teorii ştiinţifice în general nu sunt valori plebiscitate, nu se calculează, cu alte cuvinte, prin vot sau prin alte criterii cantitative! Ea există în sine şi este sau nu convingătoare prin însăşi natura ei şi prin virtuţile ei implicite. Pentru a fi verificată şi a se impune ca valoare „clasică”, o teorie ştiinţifică mai are nevoie şi de proba timpului, adică de perspectiva posterităţii non‑imediate. În această dinamică istorică a ideilor lingvistice, nu trebuie pierdută din vedere nici rezistenţa unor tradiţii locale redutabile, cum este de exemplu cea britanică, destul de puţin penetrabilă faţă de teorii „exterioare”. Mi‑aş permite aici un raţionament riscant! Putem presupune că, dacă Eugenio Coseriu ar fi devenit profesor nu la Tübingen, ci la Oxford, este probabil că astăzi coserianismul ar fi fost o componentă a tradiţiei... britanice. În lumina acestor disocieri, aş spune că lucrurile stau astăzi, la mai puţin de un deceniu de la dispariţia fizică a maestrului, mult mai bine decât, să zicem, la un deceniu de la moartea lui Saussure cu doctrina acestuia! Posteritatea lui Coseriu s‑a dezvoltat pe solul şi în tradiţia care îi sunt native, şi anume în spaţiul german, în cel hispanofon şi în cel italian. Cred chiar că puţini lingvişti din generaţia sa au avut atât de mulţi şi de proeminenţi urmaşi direcţi în universităţi europene majore! Îi menţionez, într‑o listă alfabetică, desigur lacunară, în Germania pe profesorii şi cercetătorii Fr. Abel, J. Albrecht, W.Busse, Helga Crössmann-Osterloh, Wolf Dietrich, H. Geckeler, Johannes Kabatek, J. Lang, Jens Ludtke, Reinhard Meisterfeld, Gunter Narr, Ch. Rohrer, Brigite Schlieben-Lange, B. Staib, Harald Thun, Jurgen Trabant, H. Weydt, Rudolf Windisch, în Italia pe Donatella di Cesare, în Spania pe Óscar Loureda Lamas, Ana Agud, Rosario Gonzalez Perez, José Polo, B. Garcia Hernández şi Adolfo Murgia, în Franţa pe J.‑P. Durafour, H. Dupuy-Engelhardt. Toţi aceştia (şi alţii, pe care nu mi‑i amintesc pe moment!) se află la vârsta maturităţii depline, alţii către sfârşitul carierei. În scrierile şi în practica lor academică ei au continuat şi adâncit una sau mai multe dintre elementele doctrinei coseriene. Ceea ce este îmbucurător de constatat este faptul că şi în Franţa, graţie mai ales reputatului cercetător François Rastier, probabil cel mai important lingvist francez al momentului, ideile lui Eugenio Coseriu sunt din ce în ce mai insistent discutate şi integrate în discursul ştiinţific actual. Este de presupus că şi urmaşii acestor învăţaţi au primit şi şi‑au însuşit, într‑un fel sau altul, coserianismul, asigurându‑i astfel continuitatea. S‑a întâmplat, aşadar, şi se întâmplă cu Coseriu ceea ce este normal în istoria ştiinţei: ideile importante se impun în cele din urmă în conştiinţa specialiştilor, devenind astfel un „bun public”, în sensul că, uneori, le formulăm şi le folosim fără să mai fie nevoie să menţionăm de fiecare dată numele „părintelui” lor.
Desigur, pentru difuzarea şi impunerea doctrinei coseriene ar fi foarte utilă şi o anumită „strategie de promovare”, în care s‑ar cuveni să se înscrie toţi cei care se recunosc sau se simt „marcaţi” de personalitatea lui Coseriu. Ideea „pluteşte în aer”, cum se spune, iar începuturile au fost deja făcute în cadrul Colocviului Coseriu: réceptions contemporaines, sémantique, linguistique du texte, philosophie du langage, care a avut loc la Aix-en-Provence între 17‑19 septembrie 2007, când a fost lansată ideea întemeierii unei „fundaţii internaţionale” de studii coseriene. Să sperăm că la Colocviul Coseriu de la Cluj, plănuit pentru anul 2009, această idee va prinde viaţă. Personal, cred că formula cea mai potrivită ar fi aceea a unei „asociaţii internaţionale de studii coseriene” sau „de lingvistică integrală”, cu regim juridic, statute, congres periodic, publicaţie proprie etc.
Vă număraţi printre puţinii care au pus umărul la editarea şi traducerea lui Coseriu în româneşte. Mai aveţi în vedere astfel de proiecte? În acelaşi timp, aveţi doctoranzi care se ocupă de Coseriu. Puteţi face o evaluare a receptării lui Coseriu la Iaşi? Mă gândesc şi la faptul că, la Cluj, există un Centru de studii integraliste sub îndrumarea profesorului Mircea Borcilă. Există ceva similar la Iaşi?
– Iniţiativa colegilor clujeni este admirabilă. Asumându‑şi anumite riscuri instituţionale şi confruntându‑se cu regretabile adversităţi „colegiale”, ei au reuşit, sub conducerea profesorului Mircea Borcilă, să impună Clujul ca centru‑pilot al lingvisticii coseriene în România. Sunt convins că vizibilitatea internaţională a centrului de studii coseriene de la Cluj nu va înceta să crească în anii viitori prin elaborarea şi publicarea unor contribuţii majore la cunoaşterea şi dezvoltarea doctrinei coseriene. Tinerii pregătiţi de dl Borcilă (Emma Tămâianu, Eugenia Bojoga, Cornel Vîlcu, Lucian Lazăr, Lolita Zagaevschi, Oana Boc, Rodica Frenţiu) alcătuiesc deja un grup redutabil de cercetători cu preocupări comune.
Cât priveşte acum traducerea în româneşte a lucrărilor lui Coseriu, vreau mai întâi să menţionez că, după părerea mea, pentru cunoaşterea doctrinei sale acest lucru este util, dar nu absolut necesar. Cine este într‑adevăr interesat de cunoaştere şi performanţă poate găsi cu uşurinţă drumul către textele coseriene originale, în germană, spaniolă sau italiană. Dacă totuşi traducem aceste texte în română, o facem în special pentru începători, pentru „pedestraşii” ştiinţei, adică pentru studenţi, masteranzi şi doctoranzi. Din acest punct de vedere, apreciez că „nu stăm rău”. Graţie în special eforturilor depuse de Nicolae Saramandu, Eugenia Bojoga şi Andrei A. Avram, principalele volume coseriene deţin deja o versiune românească. La acestea se adaugă numărul apreciabil de studii şi articole publicate în româneşte în ultimii treizeci de ani, în reviste de specialitate din România şi Republica Moldova. Sunt la curent cu faptul că, la Cluj, sub îndrumarea domnului Borcilă, urmează să apară un volum masiv de studii şi articole ale lui Coseriu şi că, la Suceava, colegul Dorel Fînaru pregăteşte şi el o culegere cuprinzătoare din textele coseriene de filozofia limbajului. În ce mă priveşte, ajutat de doi tineri colaboratori cunoscători de limbă germană, pregătesc versiunile în româneşte ale celorlalte două cărţi de importanţă majoră, Geschichte der Sprachphilosophie şi Textlinguistik. Cineva ar trebui, poate, să se gândească şi să întreprindă demersurile necesare traducerii în română a recent apărutei Geschichte der romanischen Sprachwissenschaft, elaborată după manuscrisele coseriene şi adusă la zi de Reinhard Meisterfeld.
La întrebarea Dumneavoastră directă, încerc să răspund la fel de direct. Nu, la Iaşi nu există în mod formal un centru de studii coseriene echivalent celui de la Cluj. Putem însă spune că la Iaşi a început procesul de „recuperare” sistematică a lui Eugenio Coseriu, prin organizarea, la iniţiativa profesorului D. Irimia, în 1992, a unui Colocviu internaţional Eugenio Coseriu, ale cărui lucrări s‑au concretizat într‑un consistent volum. Cu acea ocazie, Coseriu a venit la Iaşi însoţit de un grup masiv de discipoli din Germania, Spania, Franţa şi Portugalia şi a revenit ulterior pentru a ţine o serie completă de conferinţe (publicate, de asemenea, de noi la Iaşi). Tot noi, ieşenii, cu „complicitatea” profesorului Gheorghe Popa şi a unor ofiţeri de graniţă, i‑am organizat prima sa întoarcere acasă, la Chişinău. Proiectul de a‑l avea pe Coseriu un an întreg la Iaşi, în calitate de „visiting professor”, proiect acceptat în principiu de el, a eşuat, din păcate, datorită neputinţei noastre de a învinge inerţiile administrative... Dincolo de această anecdotică istorică, în cercul specialiştilor ieşeni ideile şi teoriile lui Coseriu se simt „la ele acasă”. Fiecare după disponibilităţile şi puterile noastre încercăm să asimilăm şi să dezvoltăm doctrina coseriană atât în spiritul care îi este propriu, cât şi în conexiune cu tradiţia locală a „Şcolii Philippide”, pe care am preluat‑o de la înaintaşii noştri Gh. Ivănescu şi Iorgu Iordan. De unele dintre virtuţile acestei tradiţii locale, cum sunt spiritul critic, preocuparea pentru o bună fundamentare filozofică şi teoretică a cercetărilor empirice, perspectiva istorică şi comparatistă, respectul pentru documentul filologic, nu a fost străin Coseriu însuşi, prin anii săi de formaţie primară, ca student, la Iaşi. Mai vizibilă este componenta coseriană a acestei sinteze la dl Stelian Dumistrăcel, care a explorat, împreună cu unii dintre doctoranzii Domniei Sale, în special teoria coseriană despre varietăţile limbii şi despre tehnica „discursului repetat” – Dumneavoastră, domnule Cristinel Munteanu, prin monografia despre sinonimia frazeologică, sunteţi un asemenea „produs” al „clasei Dumistrăcel” din „Şcoala Coseriu”! La rândul ei, colega mea Lucia Cifor încearcă o cât mai profitabilă integrare a ideilor‑forţă ale coserianismului în sfera hermeneuticii literare. În ceea ce mă priveşte, mă străduiesc să transmit doctoranzilor mei convingerea că o lectură integrală şi atentă, „cu creionul în mână”, a scrierilor lui Coseriu este calea cea mai directă şi mai sigură către profesionalizare. Dacă vor reuşi să dea măsura optimă a capacităţii lor creatoare, sper ca unii dintre doctoranzii mei să aplice în mod adecvat una sau mai multe dintre căile de cercetare deschise de Coseriu şi să‑şi finalizeze cu succes cercetarea doctorală. Menţionez mai întâi studiul monografic despre E. Coseriu– lingvist, la care lucrează Cătălina Tărcăoanu; odată finalizată, am avea prima încercare de sinteză a gândirii coseriene. Alţi tineri doctoranzi explorează în spirit coserian chestiuni de semantică istorică (Alina Bursuc şi Dinu Moscal), contacte interlingvistice româno‑germane (Anamaria Prisecaru), onomastică istorică (Anamaria Gînsac şi Sabina Savu), lingvistică a textului (Ioana Repciuc), frazeologie comparată (Maria Husarciuc) sau tipologia discursului jurnalistic (Adrian Hazaparu).
Aţi învăţat atât de bine germana, din dorinţa de a-l citi pe Coseriu, încât aţi ajuns să-l traduceţi pe Wilhelm von Humboldt4, căruia i s-a reproşat că are un limbaj foarte dificil, aproape obscur. Apariţia recentă a cărţii Despre diversitatea structurală a limbilor... în româneşte marchează un moment la fel de important ca cel prilejuit de publicarea versiunii româneşti, din 1998, a Cursului lui Saussure. Ştim că E. Coseriu îşi propusese să-i împace în lingvistica sa pe cei doi titani, pe Saussure cu Humboldt. Sunteţi acum cel mai în măsură să ne spuneţi cât îi datorează Coseriu lui Humboldt (Coseriu recunoscând în Humboldt pe unul dintre marii săi maeştri).
– Într‑o primă instanţă, m‑am apropiat de Humboldt din nevoia de a‑l înţelege mei bine pe Coseriu! După cum am menţionat în nota asupra traducerii la versiunea românească recentă pe care am dat‑o celei mai importante scrieri humboldtiene, o discuţie cu Coseriu a fost decisivă în decizia pe care am luat‑o de a mă angaja în acest dificil proiect. În introducere arătam că „înţelegerea «energetică» a limbii, cu corolarul ei, primatul acordat vorbirii ca tehnică şi creaţie continuă, definirea tripartită a nivelurilor formei lingvistice (normă, sistem, tip lingvistic), stabilirea unei juste proporţii între structură şi funcţiune, între întrebuinţarea limbii şi schimbarea ei, între istorie şi descriere, între sistem şi schimbarea lingvistică, distingerea corectă a tipurilor de conţinut lingvistic (desemnare, semnificaţie, sens) ca premise ale unei semantici funcţionale coerente şi eficiente ar fi componentele centrale ale lingvisticii integrale coseriene, în care «filigranul» humboldtian este recognoscibil”. Tema aceasta a aportului ideilor humboldtiene la constituirea concepţiei lingvistice a lui Coseriu este însă mult mai amplă şi mai complexă şi aşteaptă a fi explorată în continuare. Există, pe de altă parte, concepte, distincţii şi disocieri importante, formulate de Humboldt doar în treacăt sau în felul său fulgurant, care nu au fost exploatate nici de Coseriu şi care pot fi valorificate chiar în spiritul şi în completarea doctrinei coseriene. Pe de altă parte, după cum arată o lectură atentă a unor manuscrise saussuriene inedite recent publicate şi traduse deja şi în limba română5, Saussure însuşi era mult mai humboldtian decât ni‑l prezintă „vulgata” structuralismului ortodox dezvoltat în secolul al XX‑lea. Aşa încât o re‑lectură atentă, însoţită de confruntarea sistematică a textelor celor trei mari teoreticieni, poate fi una dintre căile de dezvoltare ale lingvisticii integrale.
Semnificativ mi se pare faptul că, deşi cu o întârziere de aproape patru decenii, cartea fundamentală a lui Coseriu, Sincronie, diacronie şi istorie (1958), a apărut în versiune românească în... 1997 (aşadar, cu un an înaintea publicării Cursului saussurian). Coseriu îi admira, de asemenea, pentru coerenţa lor, pe Bloomfield şi pe Hjelmslev. V-aş ruga, în încheiere, de vreme ce sunteţi şi autorul unei foarte utile introduceri în lingvistica generală6, să ordonaţi valoric următoarele cărţi de referinţă (aranjate de mine după criteriul cronologic): Despre diversitatea structurală a limbilor (Humboldt), Curs de lingvistică generală (Saussure), Language (Bloomfield), Prolegomena to a Theory of Language (Hjelmslev), Sincronie, diacronie şi istorie (Coseriu). După cum vedeţi, nu l-am luat în calcul pe Chomsky. Ar fi trebuit?
– În primul cerc, cel al „titanilor” lingvisticii moderne, ale căror nume le‑aţi citat, ar trebui inclus, după părerea mea, şi André Martinet, a cărui concepţie generală, în fundamentele sale, este apropiată de cea a lui Coseriu. Numai că, în domeniul ştiinţei, ca şi în cel al filozofiei şi artei, ierarhizările clare şi rigide sunt întotdeauna riscante şi nedrepte. Cât îl priveşte acum pe Noam Chomsky, scrierile sale nu pot fi nicidecum ignorate, fie doar şi datorită marii lor popularităţi. Tot aşa nici aportul altor importanţi lingvişti din secolele al XIX‑lea şi al XX‑lea (Hermann Paul, G. von der Gabelenz, A.Meillet, Charles Bally, Alan Gardiner, N. S. Trubetzkoy, R. Jakobson, É.Benveniste ş.a.) la ampla dezbatere care a condus la constituirea lingvisticii moderne nu trebuie minimalizat sau trecut sub tăcere. Să ne amintim că însuşi Coseriu spunea deseori că nicio doctrină lingvistică nu este integral greşită! Singura problemă în acest cadru evaluativ este de a nu confunda, din neştiinţă sau din comoditate, „calea regală” a lingvisticii moderne, trasată şi urmată, pe urmele înaintaşilor (Humboldt, Saussure, Hjelmslev), de un Eugenio Coseriu, cu unele „cărări” sau „drumeaguri” lăturalnice cum ar fi, de exemplu, generativismul chomskyan. Ideea de bază a lui Chomsky, cea a generării infinite de enunţuri posibile pe baza unui set de reguli determinate în fiecare limbă, idee validă şi valoroasă din moştenirea humboldtiană, nu poate fi totuşi transformată în „piatra unghiulară” a unei teorii lingvistice complete şi se află, pe de altă parte, integrată, acolo unde îi este locul, în ansamblul teoriei coseriene. Un alt exemplu de asemenea „confuzie metodologică metonimică” (pars pro toto) se constată la foarte mulţi „pragmaticieni” care absolutizează dimensiunea dialogală a vorbirii şi prezintă „intenţionalitatea”şi „implicaturile” drept factori determinanţi exclusivi ai actelor de vorbire, ignorând astfel adevărul elementar, enunţat de Coseriu încă în Determinación y entorno, că „determinarea” prin limbă şi „cadrul” pragmatic sunt componente complementare şi indisociabile ale „universului semantic” manifestat în şi prin limbaj.
Vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care mi-aţi răspuns la întrebări!
 
Note
1   Vezi Eugen Munteanu, Coşeriu, aşa cum l-am cunoscut, în „Limba română”, Chişinău (XII), nr. 10, 2002, p. 12-14.
2   Vezi A gândi independent este cel mai preţios lucru pentru un tânăr. Un dialog cu Eugen Coşeriu despre idealul paidetic, realizat de Eugen Munteanu, în „Cronica”, nr. 11, 1992, p. 6-7 (I) şi nr. 12, 1992, p. 12, 15 (II).
3   Vezi Eugeniu Coşeriu, Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Saramandu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005. De altfel, chiar Coşeriu mărturisea, în unele situaţii, că sunt doar încercări şi că problemele ar trebui cercetate mai bine. De pildă: „Aici o propunere timidă pentru Dunăre: cum ar fi dacă Dunăre ar fi un cuvânt refăcut, pe baza unui genitiv: *Dună-lei > Dunărei, cu rotacism; cu articolul -lei, ceea ce se înţelege (a fost interpretat) ca un genitiv de la Dunălea, de unde rezultă apoi: Dunărea. Forma originară ar fi, în acest caz, pur şi simplu, Duna, care, în general, în aceste ţinuturi, provine, evident, din substrat” (p. 31).
4   Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii. Versiune românească, introducere, notă asupra ediţiei, bibliografie şi indici de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
5   Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistică generală. Text stabilit şi editat de Simon Bouquet şi Rudolf Engler, cu colaborarea lui Antoinette Weil, traducere de Luminiţa Botoşineanu, Polirom, Iaşi, 2004.
6   Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Polirom, Iaşi, 2005.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog