Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONGRESUL I AL FILOLOGILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

Cuvântul scris ca factor al unităţii de limbă

Alin-Mihai GHERMAN

Alte articole de
Alin-Mihai GHERMAN
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XI, 2001

Pentru tipar

Existenţa unei limbi este indisolubil legată de fiinţa poporului ce o vorbeşte, de aceea istoria poporului şi a limbii trebuie studiate într-o singură privire şi nu în două investigaţii diferite. Românii înstrăinaţi, pentru care menţinerea fiinţei naţionale şi păstrarea limbii au fost o misiune grea timp de nenumărate veacuri, au spus-o şi mai apăsat, dezvoltând o sensibilitate în plus faţă de problemele limbii. Pentru noi, cei veniţi de pe meleaguri ardelene, trezirea naţională şi împletirea luptei naţionale cu cea pentru păstrarea fiinţei limbii s-a făcut, începând cu secolul al XVIII-lea, prin reprezentanţii Şcolii Ardelene şi continuatorii lor; iar marii lingvişti proveniţi de la dumneavoastră, precum Bogdan-Petriceicu Hasdeu sau Eugeniu Coşeriu, au făcut acelaşi lucru cu mijloacele ştiinţei moderne.
Aş aminti doar în treacăt că textul cu care începe orice manual de Citire şi se încheie orice mare tratat dedicat poporului nostru, balada Mioriţa, cea auzită de Vasile Alecsandri şi Alecu Russo în munţii Moldovei, îşi are formele ei cele mai arhaice în colindele culese în Transilvania, fiind, după opinia celui mai avizat cercetător al ei, Adrian Fochi, chiar originară de aici. Dar de câte ori folclorul nu s-a dovedit un factor liant, care asigura coeziunea românilor din diferite regiuni! Fie-mi permis să amintesc doar câteva momente care mi-au marcat existenţa: am asistat la Cluj la două concerte ale Mariei Tănase, când sala cânta, alături de marea cântăreaţă, moldovenescul Văleleu sau Butelcuţa mea şi ardelenescul Cine iubeşte şi lasă sau cântecele ei olteneşti. De asemenea, am avut şansa să asist la regalurile oferite de doi mari interpreţi contemporani, Sofia Vicoveanca şi Dumitru Fărcaş, pe care ştiu că şi dumneavoastră îi iubiţi la fel ca şi mine. Dar am putut constata şi răspândirea, şi dragostea cu care e înconjurat orice folclor de calitate, indiferent cine îl cântă şi cine este cel care ascultă.
Dar nu despre acest lucru doream să vorbesc acum. Profesia mea îmi oferă şansa să mă limitez la un singur fapt: şi anume la textul scris care, de-a lungul veacurilor, a participat la crearea şi la consolidarea acestei coeziuni naţionale.
Printre primele texte tipărite în limba română se numără şi Tetraevanghelul editat de diaconul Coresi, cel venit la Braşov din Muntenia, unii cercetători au presupus, în baza investigării limbii textului, că tipăritura braşoveană are la originea ei o traducere făcută în Moldova. Sunt în măsură să aduc câteva noi argumente, care pot întări această supoziţie. Permiteţi-mi, fără a detalia, să le enumăr. Comparând textele din Evanghelie pe care le găsim în Cartea românească de învăţătură (subliniez, românească), tipărită de mitropolitul Varlaam la Iaşi – motiv pentru care este cunoscută şi sub numele de Cazania lui Varlaam –, am constatat asemănări izbitoare cu textul coresian (dar şi faptul că limba cazaniilor marelui mitropolit este diferită de limba textelor citate la începutul fiecărei cazanii). Aceste asemănări cu textul coresian nu pot fi, însă, explicate printr-o preluare a tipăriturilor coresiene în secolul următor – aşa cum am fost tentat iniţial să cred –, ci printr-un izvor original: un manuscris moldovenesc, pierdut astăzi sau care urmează a fi descoperit. Căci asemănări la fel de mari – dar nu aceleaşi – găsim şi între textul Cazaniei de la Govora şi textul coresian, or aceasta este anterioară cu un an tipăriturii moldoveneşti. dacă aşa stau lucrurile, ne aflăm în faţa unei comunicări neaşteptate între Moldova, Muntenia şi Transilvania, care erau politic separate şi, chiar în această perioadă, se aflau în conflicte militare.
Vorbind despre Cartea românească de învăţătură a mitropolitului Varlaam, menţionez câteva fapte care ţin de posteritatea ei în Transilvania. Mitropolitul o destinase tuturor românilor “oriunde să află ei”, gândindu-se în mod special, după cum arată şi alte texte şi fapte ale sale1, la românii transilvăneni, supuşi în acel moment unui proces forţat de calvinizare. Putem bănui că cea mai mare parte din cartea sa a fost ghidată în mod intenţionat pentru uzul românilor din Transilvania, din moment ce într-un singur judeţ din Transilvania (Alba, Bihor, Mureş sau Hunedoara, de exemplu) se găsesc pe la diferite biserici mai multe exemplare din această tipăritură decât în toată Moldova de dincoace de Prut (la dumneavoastră, după ştiinţa mea, aflându-se doar un exemplar, păstrat la Biblioteca Academiei). Să mai adaug numărul mare de cópii manuscrise ale tipăriturii care au fost făcute în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea în Transilvania şi sunt păstrate peste tot?
La 1699, un tipograf venit din Muntenia, Mihail Iştvanovici, tipăreşte la Alba-Iulia o carte numită Chiriacodromion, care reia aproape integral cazaniile lui Varlaam, carte care s-a bucurat de un asemenea prestigiu încât ea a fost retipărită în următoarele două secole de mai multe ori în toate provinciile româneşti, ba, la începutul secolului al XIX-lea, şi la Buda.
Avem nenumărate alte exemple, poate nu la fel de spectaculoase, de coerenţă naţională şi culturală asigurate prin textele tipărite în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Nu doresc să insist asupra lor, majoritatea fiind notorii. Aş aminti, pentru secolul al XVIII-lea, tipăriturile bucureştene şi ieşene apărute în timpul domniei familiei Mavrocordat, la care emblema domnitorului era însoţită de stemele ambelor principate. Dar această circulaţie a culturii între diferitele regiuni româneşti este dovedită de un fapt care nu este îndeajuns subliniat: Transilvania este singura regiune locuită de români unde Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei nu a fost doar copiată (lucru care în alte regiuni, Moldova sau Muntenia, de exemplu, nu s-a întâmplat), ci anumiţi psalmi au devenit folclor, fiind cântaţi – chiar şi astăzi – drept colinde.
Un alt moment în care coeziunea culturală naţională a fost asigurată prin circulaţia cuvântului scris, asupra căruia doresc să mă opresc, este cel al receptării operei lui Dimitrie Cantemir de către Şcoala ardeleană. Pentru aceasta dovedirea latinităţii şi romanităţii a fost, din motive pe care nu le voi dezvolta acum, una dintre activităţile prioritare. În momentul în care era necesară argumentarea cu dovezi istorice a latinităţii şi romanităţii, un mare episcop transilvănean, Inochentie Micu Clain, a sacrificat o treime din veniturile episcopiei Blajului pentru a achiziţiona de la Viena o copie a hronicului româno-moldo-vlahilor a marelui cărturar, copiat la curtea acestuia după refugiul în Rusia. Era, fără îndoială, textul cel mai doct pe care îl puteau avea atunci ardelenii la îndemână, referitor la istoria întregului popor. Manuscrisul a fost atât de important, încât, în interval de câţiva zeci de ani, a fost copiat integral sau parţial de mai multe ori la Blaj, între cei care au preluat informaţii şi chiar pasaje mari din acesta aflându-se Samuil Micu şi Gheorghe Şincai. Tot în Transilvania a fost copiat Divanul marelui voievod de către un mic diac bisericesc din Săliştea Sibiului, dar un mare iubitor de cultură.
Activitatea literară a şcolii ardelene a avut urmări directe şi neaşteptate dincolo de munţi. Amintesc doar un caz, mitropolitul basarabean, dar ardelean de origine, Bănulescu-Bodoni a retipărit fără nici o schimbare la Sankt-Petersburg biblia în minunata tălmăcire a lui Samuil Micu Clain. Acesta, la rândul său, reluase în traducerea sa versiunea primei Biblii de la Bucureşti, tipărite după o mai veche traducere moldovenească la care, probabil, Nicolae Milescu Spătarul sau Dosoftei au contribuit substanţial. La tipărirea Bibliei de la Bucureşti, diortositor (îngrijitor, redactor şi tipograf) a fost Mitrofan, fost episcop de Huşi şi, cât a stat în scaunul episcopal din Moldova, mâna dreaptă a mitropolitului Dosoftei. dar la definitivarea textului tipărit au lucrat şi fraţii Greceanu din Muntenia şi ardeleanul Teodor Corbea.
Dar unul dintre marile miracole ale existenţei poporului nostru este faptul că niciodată cultura nu a curs numai într-o direcţie, de la un centru spre periferie, aşa cum s-a întâmplat în Franţa, Anglia sau Rusia, de exemplu. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea asistăm la o veritabilă inversare a fluxului cultural. După mişcarea şcolii Ardelene, mulţi dintre ardeleni au făcut o adevărată nouă descălecare culturală dincolo de munţi: de pildă Gheoghe Lazăr, Florian Aaron şi August Treboniu Laurian în Muntenia, Gherman Vida şi Simion Bărnuţiu în Moldova, au participat masiv la modernizarea culturii în principatele române. Şi modelul ardelenesc nu rămâne aici: pentru Kogălniceanu textele istorice ale reprezentanţilor şcolii Ardelene erau fundamentale pentru scrierea unei istorii noi a românilor. Să mai amintim gestul de-a dreptul emoţionant al lui Gheorghe Asachi, care, în ultimul an al vieţii, face un drum istovitor la Lvov pentru a aduce în ţară manuscrisele lui Ioan Budai Deleanu? Pe cărţile Şcolii Ardelene au învăţat să citească româneşte Negruzzi şi heliade Rădulescu, cei care sunt consideraţi întemeietorii culturii româneşti moderne în Moldova şi Muntenia.
Au urmat deceniile în care, din cauza opresiunii naţionale, în Transilvania şi, după puţin timp, şi în Basarabia – după cum spunea Ioan Slavici – “soarele tuturor românilor răsare la Bucureşti”, căci, prin construirea instituţiilor României moderne, focarul de cultură central coincidea cu centrul politic al statului naţional. Dar acest centru, departe de a fi acaparator, era şi un focar în care convergeau toate marile valori naţionale. Limba devenise din nou un teritoriu în care fiinţa naţională se rostea plenar, căci în acelaşi timp au trăit şi activat, intersectându-şi, de multe ori întregindu-şi activitatea mari personalităţi precum Hasdeu, Titu Maiorescu, Odobescu, originari din diferite provincii, dar care, prin absenţă, fiecare dintre ei ar văduvi cultura naţională de o dimensiune esenţială.
Apoi a venit marele Eminescu, care s-a lăsat cotropit întru sine de fiinţa şi limba întregului popor, cotropindu-ne, apoi, pe noi toţi... Scria în numele tuturor românilor şi pentru fiecare dintre ei, “de la Nistru pân’la Tisa”, găsind, poate printr-o adâncă cunoaştere a folclorului şi a limbii vechilor cărţi bisericeşti, dar sigur prin genialitatea sa, o limbă care să fie înţeleasă de toţi şi cuvinte care să ne emoţioneze deopotrivă.
Alături şi în colaborare cu Eminescu au fost Creangă, Caragiale şi Slavici, care au contribuit substanţial la tezaurul comun al tuturor românilor.
Mi-am permis acest excurs istoric, onorată audienţă, pentru a arăta că problema limbii şi a fiinţei naţionale se află în afara ingerinţelor politice şi trebuie să rămână astfel. nu un funcţionar aflat pe un scaun comod are dreptul şi puterea de a decide asupra limbii naţionale sau a fiinţei întregului popor. Au fost cazuri şi în istoria noastră când, bine intenţionată sau nu, oficialitatea a încercat acest lucru, dar s-a acoperit întotdeauna de ridicol. Căci limba noastră, care este a tuturora, a făcut dreaptă şi cuvenită judecată acestor aberaţii2.
Aş evoca, în final, momentul când întregul popor român urmărea cu sufletul la gură miracolul care se petrecea la dumneavoastră în anii 1988-1990. Ascultam uluiţi sărbătorirea secolului de nemurire a lui Eminescu şi cuvintele Doinei, care (în paranteză fie spus) era interzisă  – Eminescu interzis! – în România comunistă. Am trăit un moment istoric, când pentru câţiva ani sufletul, limba şi fiinţa întregului nostru popor îşi mutase capitala aici, la Chişinău.
 
Note
1 Răspuns împotriva catehismului calvinesc, tipărit de Varlaam la Bucureşti, se adresa în mod special românilor transilvăneni.
2 După ştiinţa mea, nici un german din Austria sau Elveţia nu vorbeşte altceva decât germana, fără a pune sub semnul întrebării existenţa statelor cărora le aparţin cu mândrie. La fel, nici francezii din Canada, Belgia, Elveţia şi Franţa nu se ceartă în aceeaşi limbă asupra “statalităţii” lor. Şi pentru că suntem la un congres al limbii române, îmi permit să observ că acest barbarism a fost creat pentru a oferi un scaun mai comod (moale?) unei autorităţi care nu se gândea nici la limbă, nici la popor.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog