Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

Sacrul în lirica basarabeană

Dan MĂNUCĂ

Alte articole de
Dan MĂNUCĂ
Revista Limba Română
Nr. 4-8, anul XI, 2001

Pentru tipar

Deschiderea politică de după 1990 dintre România şi Republica Moldova a ocazionat şi o deschidere culturală, de care s-a bucurat şi Ana Bantoş: în noile condiţii, a urmat un doctorat la Iaşi şi a putut lua legătura cu specificul mişcării critice româneşti şi occidentale. De aici, a rezultat o lucrare de neconceput, până mai ieri, pentru un critic basarabean: Ana Bantoş a început să studieze prezenţa sacrului*. Constantin Stere era de părere că basarabeanul este caracterizat de “misticism democratic”. Sunt însă convins că nu aici îşi are sorgintea preocuparea autoarei. Este vorba, mai curând, de abordarea unui subiect interzis în ultimii cincizeci de ani în stânga Prutului. În mod cert, a contribuit şi apariţia în limba română a unei bogate bibliografii în materie, precum lucrări devenite clasice (Rudolf Otto, Mircea Eliade, Roger Caillois). Pe de altă parte, Ana Bantoş consideră că aprofundarea acestei dimensiuni a liricii basarabene postbelice va contribui la “eliberarea literaturii de sub dictatul extra-literar”. În consens cu autorii invocaţi în bibliografie, autoarea este convinsă că nevoia de sacru consolidează identitatea umană şi, pornind de aici, face o paralelă între evoluţia liricii de pe cele două maluri ale Prutului. Se urmăreşte să se demonstreze sincronizarea lor: “Generaţiei de poeţi Nichita Stănescu – Ana Blandiana, care se afirmau la începutul deceniului al şaselea, îi corespunde, în Basarabia, generaţia lui Grigore Vieru şi Liviu Damian, care nu e străină de climatul menţionat, cu precizarea că aşa-numitul paşoptism a durat aici mai mult”.
Efortul este lăudabil, căci tinde să afle puncte comune între termenii relaţiei. Iar aceste puncte, fără îndoială, există şi unele sunt discutate în exegeza analizată aici. Ar fi cu totul fastidios măcar să ne gândim că le putem aborda, pe toate, într-o simplă cronică. Sunt tentat să găsesc, mai degrabă, diferenţele, spre a sublinia cât de dificilă este integrarea culturală. Nu poate fi trecută cu vederea – şi Ana Bantoş afirmă clar, de la cea dintâi pagină, acest lucru – ideologizarea profundă din literatura sovietică moldovenească. Era o consecinţă a situaţiei pe plan unional. Sunt însă de părere că, datorită acestei situaţii, “şaizeciştii” basarabeni au fost mai puternic rupţi de generaţia marilor noştri creatori interbelici, decât afirmă exegeta, iar refacerea legăturii era anevoioasă, dacă nu cumva imposibilă. La noi, ruptura a durat mult mai puţin, iar Arghezi, Blaga sau Barbu au reintrat relativ repede în circuit. Cu alte cuvinte, şaizeciştii noştri sunt foarte apropiaţi de lirica interbelică, de la care preiau unele principii fundamentale. Îndrăznesc chiar să susţin că asemănările dintre cele două generaţii de şaizecişti se reduc doar la simpla situare în acelaşi deceniu, având, în schimb, numeroase deosebiri în plan profund literar.
Şaizeciştii noştri accentuează caracterul de artefact al versului, ilustrat de Marin Sorescu şi, cu deosebire, de Nichita Stănescu. Lor le este străină narativitatea. În schimb, şaizeciştii basarabeni agreează “logica vie a naraţiunii”. Procedeul este elogiat de un poet minor, precum George Meniuc. Acesta se formase în România anilor treizeci, dar la întretăierea păşunismului cu modernismul. Întors în Basarabia ocupată, devine un clasic în viaţă, accentuându-şi retorica discursivă. Venea astfel în întâmpinarea discursivităţii civice, imperios reclamate de directivele unionale de partid. Este linia pe care au mers şaizeciştii basarabeni.
Pe de altă parte, nici nu pot fi trecute cu vederea tentativele, subterane, de racordare la cealaltă tradiţie, cea românească. Există prea numeroase fapte care confirmă tendinţa, despre care totuşi nu se poate susţine că a fost nici generalizată, nici profundă. Ea este sporadică şi mai mult tematică, aflată la nivelul câtorva motive, între care l-aş considera drept principal pe acela pe care l-aş numi sentimentul metafizic al originilor. Anatol Codru, spre exemplu, invoca, în 1967, “îndărătnicia pietrei”.
Pe acest tărâm, Ana Bantoş vine cu o perspectivă nouă, alegând un nou referent. În general, teoreticienii şi istoricii literari moldo-sovietici se opreau asupra lui Cantemir, Creangă şi Eminescu, între care strecurau minori născuţi între Prut şi Nistru, precum Constantin Stamati. Eminescu era însă câmpul de referinţă cel mai agreat – desigur, în varianta lui cenzurată drastic şi în stil bolşevic. Cam aşa cum se întâmplase şi la noi, până prin 1955. Generaţia şaizeciştilor basarabeni s-a folosit de ocazie, revendicându-se, ca tip de discurs liric, din eminescianism. Era o modalitate de salvare şi de derogare de la sovietisme.
Ana Bantoş află acum şi alte înrâuriri, scoţând în prim-plan poezia lui Lucian Blaga, convinsă fiind că “în spaţiul basarabean, Blaga stă alături de Eminescu”. Concordanţele, similitudinile şi înrâurirea s-ar fi amplificat la şaptezeciştii şi, apoi, la postmodernii din stânga Prutului. Propunerea este pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de insolită şi trebuie luată în considerare, cu atât mai mult, cu cât şi alţi critici ai noii generaţii apelează la marea literatură interbelică pentru a căuta puncte de reazem (foarte recent, Alexandru Burlacu cerceta răspândirea lui Ion Barbu dincolo de Prut). Cu atât mai mult, de asemenea, cu cât propunerea Anei Bantoş este şi serios argumentată. Exegeta este de părere că “importantă se dovedeşte schimbarea codurilor, nu a mijloacelor cu care se înfăptuia aceasta. Decalajul dintre mijloacele de exprimare şi lumea interioară, a eului intim, ca să-i spunem aşa, îi va preocupa pe poeţii basarabeni de după ’80, mai exact, după ce ecourile teatrului lui Eugen Ionescu au răzbătut aici, anihilând inerţia limbajului poetic înţepenit”.
Aceste afirmaţii constituie premisa principală de la care pleacă Ana Bantoş, care, mai departe, subliniază că în poezia ultimelor două decenii ale secolului al XX-lea se produce un fenomen de sincronizare şi mai puternică, “însuşi discursul fiind transformat în subiect liric”.
Ana Bantoş constată circulaţia intensă a unor motive care, prin persistenţă, devin un fel de simboluri obsedante: limba maternă, mama, locul natal, izvorul, lacrima, piatra, teiul, Eminescu. Existenţa tuturor acestora este exemplificată prin citate din autori de incontestabilă valoare, precum Grigore Vieru, Liviu Damian, Gheorghe Vodă, Ion Vatamanu, Anatol Codru. Nu am întâlnit aici un rând dedicat grafomanilor. Acest fapt întăreşte credibilitatea tezei avansate de exegetă şi constituie o generalizare deja câştigată pentru viitoarele cercetări asupra liricii basarabene.
Am însă şi unele rezerve, care privesc modul de încadrare a unora dintre motivele respective. Teamă mi-este că, de multe ori, acestea au o bătaie prea scurtă, datorită includerii lor într-un ansamblu strict conjunctural. Motivul “limba maternă” poate fi sublim din perspectivă ontologică. Ce folos însă dacă este înconjurat de o constelaţie foarte agresivă, care îi subliniază caracterul “moldovenesc”, amploarea “sovietică” ş.a.m.d.! În aprecierea unor astfel de situaţii, se impune ca perspectiva să fie numai românească.
Şi Ana Bantoş reuşeşte deseori performanţa, cu deosebire în capitolul despre Grigore Vieru, la care află un spaţiu al “ludicului sacru”. Deşi trimiterea la Oda eminesciană nu mi se pare prea potrivită, din cauza mijloacelor lirice diferite de realizare. La Eminescu, pe de o parte, şi la Grigore Vieru, de cealaltă parte, “modernitatea” înseamnă altceva. Ceea ce este absolut firesc. Capitolul despre Grigore Vieru, excelent realizat, serveşte însă mai puţin paradigmei propuse de exegetă, constituindu-se ca o cercetare în sine a versurilor poetului. Mult mai convingător pentru paradigma blagiană este capitolul despre Liviu Damian. Aici, Ana Bantoş dovedeşte reale însuşiri analitice şi stabileşte o serie de coordonate esenţiale ale versului lui Liviu Damian prin raportare la versul lui Blaga şi, totodată, la gândirea poetică a acestuia.
Cu Nicolae Dabija, consideră exegeta, în lirica basarabeană se produce o mutaţie profundă în ce priveşte raportarea la sacru: acesta “este delimitat de profan”. S-ar pregăti astfel terenul pentru ceea ce Ana Bantoş numeşte “poezia postmodernă basarabeană”. Din acest punct de vedere, exegeta se înscrie perfect modei noastre naţionale. Nici un poet român nu se mai consideră modern. Numai postmodern. Pesemne pentru că astfel şi-ar avea asigurată posteritatea...
Întorcându-ne la studiul semnat de Ana Bantoş, constatăm că, dincolo de eticheta folosită, caracterizarea poeziei basarabene de azi rămâne una exactă, chiar riguroasă. Evidenţiez un fapt particular, asupra căruia autoarea nu insistă, pentru că nu intra cu totul în vederile lucrării. Este vorba despre relaţia dintre poeţii basarabeni şi cei din ţările baltice. Este o problemă de literatură comparată, dar, în egală măsură, şi de sociologie literară. De ce a fost posibil ca scriitori de limbă română să se îndrepte spre experienţa literară a unor limbi (cele ugro-finice şi balto-slave) cu totul străine de specificul limbilor romanice – iată o întrebare la care nu se poate răspunde nici prea simplu şi nici în grabă.
În general, Ana Bantoş îşi prezintă tezele nuanţat, fără a stabili graniţe rigide. De aceea, află precursori ai modernităţii şi printre reprezentanţii generaţiilor mai vechi, precum Arcadie Suceveanu şi chiar Anatol Codru. Dintre poeţii afirmaţi în ultimul timp, sunt discutaţi pe larg Eugen Cioclea şi Emilian Galaicu-Păun. Cercetătoarea nu-l uită pe Blaga (reamintesc – referentul fundamental) şi susţine, cu deplină îndreptăţire, că, la Eugen Cioclea, cel puţin, pot fi întâlnite elemente “antiblagiene”. De altfel, cred că poezia foarte nouă, şi nu numai aceea din stânga Prutului, fie că fuge, fie că se teme de sacru. Sunt şi eu convins, împreună cu exegeta, că abia prin generaţiile tinere şi foarte tinere se va produce sincronizarea cu literatura română, printr-o ardere a etapelor care ne este obişnuită.
Dincolo de obiectivele particulare şi de premisele didactice, studiul Anei Bantoş se arată a fi o foarte bună introducere în istoria poeziei basarabene postbelice.
 
 
* Ana Bantoş, Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană, Prefaţă de Constantin Ciopraga, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog