Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Eugeniu Coșeriu și Școala lingvistică de la Tübingen1 (I)

Eugenia BOJOGA

Alte articole de
Eugenia BOJOGA
Revista Limba Română
Nr. 5, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

„Eugenio Coseriu a fait école. Ceux qui font partie de l’école et qui ont fait, sous les yeux critiques, mais bienveillants du maître, les premiers pas dans la linguistique, se félicitent d’avoir été à bonne école.”
(Harald Thun)
 
Faire école
1. În Faire école, un text emblematic publicat în 1981, Harald Thun îşi declara pentru prima dată în mod explicit apartenenţa la Şcoala lui Eugeniu Coșeriu. Prin prisma concepţiei lingvistice pe care tocmai şi-o asumase, el interpreta expresia faire école ca pe un exemplu prototipic de discurs repetat, referindu-se nu doar la sine, ca model ideal de discipol, ci şi la alţi colegi de-ai săi întru ucenicie. Având conştiinţa puternică a faptului că se înscrie în tradiţia unei școli lingvistice viguroase, H. Thun remarca, pe de o parte, spiritul critic al Maestrului, pe de altă parte, orizontul teoretic foarte vast al acestuia. Totodată, elevul făcea aluzie la carisma intelectuală a lui E. Coşeriu şi la vocaţia lui pedagogică înnăscută: „E. Coseriu a su garder cette fraîcheur d’idées et cette largeur de vues qui font impression sur son interlocuteur comme sur son auditeur et sur son lecteur”2. Pe scurt, la altitudinea anului 1981, când Eugeniu Coşeriu împlinea 60 de ani, H. Thun se referea la şcoala întemeiată de Maestrul său ca la o mișcare științifică ferm consolidată şi solid afirmată.
Între timp şi alţi discipoli şi-au declarat profesiunea de credinţă, unii vorbind despre partea acroamatică a învăţăturii lui Eugeniu Coşeriu (Jürgen Trabant), alţii despre principiile sale ştiinţifice (Reinhard Meisterfeld) şi pedagogice (Heidi Aschenberg) sau despre manuscrisele sale nepublicate (Johannes Kabatek). După trecerea la cele veșnice a Maestrului, Jörn Albrecht trasa cu acribie sarcinile fiecărei generaţii de discipoli în vederea continuării paradigmei ştiinţifice a lui E. Coşeriu3. Cât priveşte semnificaţia de ansamblu a experienţei lor formative, Nelson Cartagena a surprins-o astfel:
„Şcoala lingvistică de la Tübingen înseamnă pentru mine tot ce am învăţat de la Eugeniu Coşeriu: cunoştinţele acumulate, activitatea sa didactică, cursurile şi seminariile pe care le-a ţinut de-a lungul anilor şi pe care le-am frecventat cu mare interes, concepţia sa lingvistică şi grupul de discipoli adunaţi în jurul său, care, fiecare în parte, s-a dedicat ulterior unui domeniu particular al edificiului teoretic dezvoltat de Maestru. Unii s-au ocupat de gramatică sau de semantică, de semiotică sau de traducere. Alţii s-au specializat în spaniolă sau portugheză, în română sau italiană, în catalană sau franceză, în galiciană sau occitană. Indiferent însă de specializarea fiecăruia, învăţătura lui Coşeriu este cea care ne defineşte pe toţi şi ne uneşte sub acelaşi numitor comun. (...) Chiar şi cei care nu vor să recunoască acest lucru sunt impregnaţi de conceptele sale, de modul său de a interpreta faptele lingvistice, de postura sa ştiinţifică în ansamblu”4.
2. În 2008, la o distanţă de 27 de ani de la publicarea textului lui Harald Thun, expresia faire école va fi folosită de Claudia Mejia Quijano în volumul său Le cours d’une vie. Portrait diachronique de Ferdinand de Saussure. Importanţa pe care autoarea o acordă acestui proces transpare din faptul că un capitol al cărţii este intitulat chiar aşa, Faire école. Drept condiţii necesare pentru a crea o şcoală sunt considerate trei aspecte pe care le regăseşte la F. de Saussure. În primul rând, este vorba de latura activă a învăţării / învăţăturii. Maestrul este un gânditor care nu transmite doar informaţii, ci însuşi elaborează o doctrină proprie. Pentru confirmare, autoarea aduce ca argument afirmaţiile lui An. Meillet: „F. de Saussure était, en effet, un vrai maître: pour être maître, il ne suffit pas de réciter devant des auditeurs un manuel correct et au courant; il faut avoir une doctrine et des méthodes et présenter la science avec un aspect personnel. Les enseignements particuliers que l’étudiant recevait de F. de Saussure avaient une valeur générale, ils préparaient à travailler et formaient l’esprit; ses formules et ses définitions se fixaient dans la mémoire comme des guides et des modèles”5. În al doilea rând, este vorba de afecţiune. Pentru a le putea transmite elevilor pasiunea pentru disciplina sa, pasiune care să constituie un fel de fundament pentru crearea şcolii, Maestrul trebuie să fie iubit, admirat, respectat şi... temut. Ca mărturie, este citat Murat: „Il y [la Ecole Pratique des Hautes Etudes] enseigna pendant une dizaine d’années avec un éclat et une autorité incomparables et, parmi tant de maîtres éminents, fut l’un des plus écoutés et des plus aimés. Nous admirions dans ses leçons l’information large et solide, la méthode rigoureuse, les vues générales alliées au détail précis, la parole d’une clarté, d’une aisance et d’une élégance souveraines”6. În al treilea rând, Cl. Mejía Quijano subliniază capacitatea de muncă a Maestrului,altfel spus, tenacitatea Maestrului trebuie să aibă rol de model pentru elevii săi, nu doar în sensul unui stil aparte de a-și desfășura activitatea, ci prin aptitudinea ieşită din comun de a munci.
Luând ca linii directoare aceste trei condiții / premise remarcate de Cl. M. Quijano, vom urmări în continuare în ce măsură pot fi ele reperate și în cazul Școlii de lingvistică întemeiate de Eugeniu Coșeriu.
 
Latura activă a învăţăturii
1. Prima condiţie evidenţiată de Cl. Mejía Quijano reclamă ca Profesorul, pe lângă faptul de a le transmite cunoştinţe unor tineri pasionaţi de materia sa, să fie în acelaşi timp un adevărat savant care să aibă propria sa concepţie în domeniul lingvisticii. Condiţie sine qua non pentru întemeierea şcolii, doctrina sa trebuie să le ofere discipolilor un punct de reper, teoretic şi metodologic, la care aceştia să se raporteze de fiecare dată în studiile lor proprii.
În ceea ce îl priveşte pe E. Coşeriu, la momentul sosirii sale la Universitatea din Tübingen, el le oferea studenţilor cursuri despre individualitatea fiecărei limbi romanice în parte, dar şi o confruntare aprofundată cu istoria gândirii lingvistice şi cu principalele orientări ale lingvisticii contemporane. Ambele demersuri erau făcute de pe poziţia unei concepţii temeinice asupra limbajului, prin care postula o „schimbare radicală a perspectivei” în cercetarea lingvistică şi iniţierea unui proces „de reconstrucţie, din temelii, a întregii discipline, pe baza unei viziuni coerente şi unitare asupra limbajului ca activitate creatoare”7.
Originalitatea concepţiei – pe care o va prezenta şi susţine în cadrul cursurilor şi a seminariilor speciale de-a lungul activităţii sale la Universitatea din Tübingen – se bazează la nivel epistemologic, în opinia lui Mircea Borcilă, pe trei premise filozofice fundamentale. Cea dintâi vizează natura creativă a limbajului şi posibilitatea abordării acesteia ca obiect autonom al cunoaşterii ştiinţifice şi filozofice („demersul lui Coşeriu furnizează o reîntemeiere teoretică a autonomiei obiectului cercetării lingvistice, în complexul ştiinţelor umane contemporane”). Cea de-a doua premisă epistemologică se referă la locul şi statutul demersului teoretic în cadrul cunoaşterii ştiinţifice şi raporturile teoriei cu cercetarea lingvistică empirică („Coşeriu defineşte, pentru prima oară, în mod clar, statutul legitim, relativ autonom, al teoriei limbajului, ca fundament preliminar şi cadru general al investigaţiei, precizându-i relaţia constant dialectică cu studiul descriptiv”8). A treia premisă esenţială pentru evaluarea aportului global al operei lui E. Coşeriu ţine, în opinia lui M. Borcilă, de implicarea necesară şi organică a istoriei gândirii lingvistice în perspectiva elaborării unei teorii unitare sau integrale asupra limbajului, care să servească drept fundament pentru cercetarea empirică.
În acord cu această evaluare de ansamblu, ideea primordială din care s-a dezvoltat curentul lingvistic de la Universitatea din Tübingen a fost cea a importanţeistudiului integral al limbajului şi al limbilor particulare. Or, marile proiecte şi realizările reprezentanților acestei şcoli ilustrează cu brio orientarea sa teoretică de principiu. De la bun început, discipolii adunaţi în jurul lui E. Coşeriu au adoptat, ca viziune comună, necesitatea şi posibilitatea unei noi perspective, pornind de la răsturnarea principiului lui F. de Saussure conform căruia languear constitui obiectul de studiu al lingvisticii:
„...no hay que explicar el hablar desde el punto de vista de la lengua, sino viceversa. Ello porque el lenguaje es concretamente hablar, actividad, y porque el hablar es más amplio que la lengua (...). En nuestra opinión, hay que invertir el conocido postulado de F. de Saussure: en lugar de colocarse en el terreno de la lengua, hay que colocarse desde el primer momento en el terreno del hablar y tomarlo como norma de todas las otras manifestaciones del lenguaje (incluso de la lengua). (...) Desde nuestro punto de vista, el estudio de la lengua es el estudio de un aspecto del hablar, que no es abstracto ni exterior al hablar mismo y que, naturalmente, es fundamental, pues el hablar es siempre histórico: es siempre hablar una lengua”9.
În acest demers integrator, pe lângă planul limbilor istorice, explorat de structuralişti, apar recuperate de la bun început şi celelalte două planuri ale limbajului – planul universal, care corespunde vorbirii în general, şi cel particular, care corespunde discursului sau textului. Înţelegerea aprofundată şi integrală a tuturor aspectelor limbajului uman (deci şi a limbilor particulare) legitimează din capul locului Școala de la Tübingen din punct de vedere conceptual-teoretic și metodologic. Într-o aproximare generală, se poate afirma că valoarea aportului acestei şcoli constă în înscrierea convergentă a investigaţiilor particulare, desfăşurate pe o imensă arie faptică, în perspectiva realizării unei viziuni integratoare asupra limbajului. În acest sens, coerenţa de adâncime a lucrărilor reprezentanţilor acestei şcoli – lucrări elaborate sub forma unor teze de doctorat sub îndrumarea Prof. E. Coşeriu – se dezvăluie printr-o unitate conceptuală fundamentală, conferită de statutul privilegiat al lingvisticii ca ştiinţă a culturii şi de principiile sale ontologice – principiul obiectivităţii, al umanismului, al tradiţiei, al antidogmatismului şi cel al binelui public sau al responsabilităţii social-culturale10.
2. Impactul acestei concepţii asupra studenţilor din Germania a fost unul imediat şi profund, tinerii remarcând din capul locului noutatea cursurilor şi a seminariilor Profesorului E. Coşeriu. În acest context, Rudolf Windisch mărturiseşte:
„Cu toate că eram un începător în domeniul lingvisticii romanice (...) m-am dus la cursul lui Coșeriu din simplul motiv că îmi dădusem seama – atât eu, cât şi colegii mei – că de la el puteam învăţa lingvistică la modul serios. Anterior cunoscuserăm şi alţi profesori de filologie romanică nu doar din Germania, ci şi din Franţa şi Italia. Or, în comparaţie cu aceștia, E. Coşeriu mi s-a părut cu totul excepţional. În afară de pregătirea sa didactică, de nivelul teoretic al cursurilor sale, aşa cum am putut noi compara şi estima la vremea respectivă, am înţeles că el era şi cel mai mare savant în domeniul lingvisticii romanice11.
Referitor la activitatea didactică tumultuoasă a lui E. Coşeriu din acei ani de început, Wolf Dietrich ne oferă alte amănunte concludente: „Profesorul Coşeriu ne impresionase pe toţi prin varietatea tematică a cursurilor pe care le-a propus din start. Pe lângă prelegerile sale magistrale de lingvistică şi de romanistică, el ţinea seminarii de portugheză, franceză, spaniolă, sardă, provensală, de istorie a limbii române ş.a. m. d. Totodată, el ne oferea o viziune teoretică largă asupra fenomenelor lingvistice12.
Horst Geckeler, care la sosirea Profesorului Coşeriu la Tübingen tocmai îşi luase licenţa în limbile romanice cu Prof. Wandruszka, a remarcat caracterul riguros al metodei lui Coşeriu şi perspectiva sa amplă asupra fenomenelor lingvistice:
„O noutate absolută pentru noi a fost rigoarea lingvisticii lui E. Coşeriu, rigoarea teoretică a doctrinei, dar şi a metodei sale. Profesorii noştri de până atunci erau preponderent de orientare istoricistă, în sensul că făceau lingvistică tradiţională, comparativă. Într-adevăr, E. Gamillscheg sau G. Rohlfs erau nume mari în lingvistica romanică. Cu toate acestea, nu păreau deloc interesaţi de ceea ce se făcea la ora respectivă în lingvistica teoretică, în reflecţia asupra limbajului, ei fiind preocupaţi doar de fenomene punctuale ale limbilor romanice. (...) De aceea, în comparaţie cu aceşti profesori ai noştri, E. Coşeriu ne-a impresionat de la bun început prin faptul că avea concepţia sa proprie nu doar în semantică, ci şi în lingvistica generală. El nu era un profesor obişnuit care să transmită doar informaţii discipolilor săi, ci avea o doctrină proprie bine închegată şi bine articulată13.
Conform mărturiilor discipolilor săi, în primii ani de activitate didactică la Universitatea din Tübingen, în domeniul lingvisticii generale, E. Coşeriu făcea o introducere în structuralism – lua în dezbatere fundamentele filozofice și conceptuale ale acestui curent – şi în gramatica generativ-transformaţională, arătând posibilităţile, dar şi limitele teoretico-metodologice ale acestora. Un alt curs magistral era cel de istorie a filozofiei limbajului, în care recupera gândirea lingvistică din Antichitate până în prezent. Aceste cursuri magistrale se predau în germană, deoarece erau adresate unui public foarte larg, frecventate nu doar de studenţii de la romanistică, ci şi de către cei de la slavistică, germanistică şi alte specializări.
E. Coşeriu avea venia legendi – adică drept obţinut prin abilitare în sistemul academic german – atât pentru lingvistica generală, cât şi pentru lingvistica romanică. Cum proceda Profesorul? De obicei, lua o temă de lingvistică generală sau de lingvistică romanică pe care o propunea spre dezbatere. De fiecare dată, el îmbina teoria cu cercetarea empirică, descrierea concretă a faptelor de limbă cu o viziune conceptuală temeinică. De altfel, Harald Thun va recunoaşte această particularitate a învăţăturii lui E. Coşeriu: „Iniţial lingvistica romanică mi s-a părut cam plictisitoare. De aceea îmi spusesem că poate aşa o fi fiind domeniul filologiei, mai bine să studiez altceva. Când însă am ajuns în preajma lui Eugeniu Coşeriu, mi-am dat seama că lingvistica poate fi diferită şi cu adevărat captivantă. Diferenţa consta în faptul că pentru Coşeriu nu exista o teorie lingvistică pură, fără exemple din limbile concrete, fără o aplicare directă la realitatea lingvistică. Poate că cea mai mare „descoperire” a mea a fost tocmai aceasta: să constat că Profesorul gândea pornind de la limbă, de la faptele concrete de limbă, nu plana deloc pe deasupra lor”14.
Cât priveşte seminariile / cursurile speciale, acestea abordau teme punctuale din întreaga Romania şi erau ţinute, de fiecare dată, în limba respectivă. În acei ani, mărturisesc elevii săi, E. Coşeriu era unicul Profesor din Germania care făcea lingvistică romanică în sensul larg al cuvântului, adică nu se focaliza doar asupra limbii franceze sau a celei italiene, ci cuprindea toate limbile romanice – de la spaniolă la română – inclusiv pe cele dispărute. În acest sens, G. Narr vine cu următoarele detalii: „Îmi amintesc că în acei ani a trebuit să studiem din scoarţă în scoarţă singura carte despre dalmată a lui Mateo Bartoli (Das Dalmatische). Fireşte, Eugeniu Coşeriu nu cerea de la noi să învăţăm dalmata pentru a o vorbi. Tot astfel, nu eram obligaţi să învăţăm sarda sau megleno-româna ca să putem conversa în aceste idiomuri. Scopul Profesorului era să ne ofere o imagine de ansamblu asupra acestor limbi: diferenţele istorice, dar şi similitudinile structurale între Romania Occidentală şi Romania Orientală. (...) Pe scurt, cursurile lui Coşeriu erau atât de interesante şi de o noutate absolută, încât, nu întâmplător, foarte repede s-a răspândit vestea în toată Germania că la Universitatea din Tübingen a sosit un Profesor străin, de origine română, care e un mare lingvist şi un mare romanist15.
Cu privire la amplitudinea viziunii panromanice a lui E. Coşeriu şi la metoda sa de predare, aducem spre confirmare afirmaţiile regretatului Horst Geckeler:
„Alt aspect care m-a impresionat atât pe mine cât şi pe colegii mei a fost că Profesorul Coşeriuţinea, în aceeaşi zi, cursuri în mai multe limbi: un curs în italiană sau în spaniolă, altul în portugheză sau în română. Aşa ceva nu mai făcuse nici unul dintre profesorii noştri. Recunosc că şi Prof. Wandruszka era un bun cunoscător şi un bun vorbitor al limbilor romanice, însă toată viaţa a predat doar în limba germană. Probabil că la vremea respectivă în Germania încă nu exista tradiţia – pe care a impus-o E. Coşeriu – de a ţine cursurile de fiecare dată în limba respectivă: dacă era vorba de lingvistica franceză, cursul se ţinea în franceză, dacă preda istoria limbii portugheze, seminarul decurgea în portugheză ş.a.m.d.”16.
Ca o concluzie pe marginea acestor mărturisiri, putem observa că studenţii Universităţii din Tübingen l-au perceput pe E. Coşeriu, prin cuvintele lui G. Narr, ca pe un altfel de profesor, ca pe un autentic inovator: „Cel puţin noi îl vedeam atunci ca pe un adevărat deschizător de drumuri. Dar cred că şi colegii mai în vârstă, adică acei profesori de la universităţile din oraşele vecine (Stuttgart, Konstanz sau Freiburg) care veneau la cursuri de rând cu noi l-au perceput la fel. (...) E. Coşeriu a propus foarte multe cursuri cu o tematică total nouă, inedită, iar noi, studenţii, eram de-a dreptul entuziasmaţi. De aceea, foarte repede am devenit discipoli ai lui Coşeriu şi adepţii concepţiei sale”.
3. Cât priveşte procesul de transmitere a cunoştinţelor, acesta era investit de Coşeriu cu două atribute fundamentale: creativitate şi alteritate. Din capul locului între profesor şi discipoli trebuia să se fi instituit o stare de comuniune inefabilă, ce înlesnea o comunicare de ordin superior. Profesorul ştia să-i motiveze pe discipoli, întrucât el le cunoştea preferinţele şi se plia pe orizontul lor de aşteptare. Starea de empatie sau cunoaşterea intuitivă a celorlalţi conferea autenticitate acestui proces de învăţare. Deloc întâmplător, unul dintre principiile sale pedagogice a fost chiar acesta – a ţine cont de ceea ce îl interesează pe fiecare student în parte – văzut ca manifestare a generozității (B. Laca) sau a alterităţii intelectuale (H. Aschenberg).
În calitate de Profesor, E. Coşeriu a exercitat o mare putere de atracţie asupra studenţilor, fascinându-i de-a dreptul pe tinerii săi interlocutori. El le-a deschis o poartă nu doar spre cunoaşterea lingvisticii, dar şi spre cunoaşterea de sine. Care ar fi secretele lingvisticii romanice? Cum poți deveni pasionat de studiul limbajului? Erau întrebări pe care le formulase Profesorul pentru a-și provoca discipolii.
În acest sens, învăţarea era pentru Coşeriu inter-activă, dimensiunea dialogică fiind constitutiva metodei sale didactice. Adept al paideii clasice, el repeta mereu că atât în filozofia clasică germană, cât şi la Atena, ştiinţa era deopotrivă şi Bildung, adică formare17. „Cursurile sale nu constituiau doar o expunere a unor concepte sau teorii străine, ci erau totodată o introducere în gândirea maestrului, adică în lingvistica lui E. Coşeriu (...) Noi, studenţii, aveam întotdeauna impresia că intrăm într-un univers fascinant – o iniţiere în adevărata lingvistică – şi că Profesorul ne facilitează accesul într-un domeniu unde totul a fost deja pus la punct. Prelegerea pornea, aproape de fiecare dată, de la un punct de vedere contrar pe care îl explica şi apoi îl confrunta, fără prea multă milă, cu propriile sale idei. La sfârşit prezenta un „edificiu” teoretic foarte convingător pentru noi (...). Or, prelegerile lui Coşeriu erau altfel şi prin acest aspect polemic foarte pronunţat care, pe moment, ne-a atras mai curând ca un joc. Adevărul e că am avut nevoie de mult timp pentru a ne da seama că, în realitate, este vorba de un joc foarte inteligent, foarte serios, bine construit din punct de vedere retoric şi pedagogic. La început el ne capta interesul cu fel de fel de triade, de concepte, cu doctrine ispititoare. Dar era prea inteligent şi prea exigent încât să se mulţumească cu atât. Vroia să ne facă pe noi capabili de un dialog cu dânsul, vroia să devenim partenerii lui de discuție18.
Astfel, dimensiunea dialogică a învăţării era pentru Coşeriu fundamentală. Cum iis ipsis docemus discamus, principiu paidetic în Antichitate, a constituit crezul său pedagogic. De altfel, Profesorul mărturisea că, de fiecare dată când împărtăşeşte altora din învăţătura sa, învăţa şi el însuși: „Trebuie avut în vedere şi faptul că, de câte ori predai ceva, înveţi şi tu ceva odată cu discipolul şi astfel vezi ce nu se înţelege imediat, ce este neclar, negândit până la ultimele consecinţe”. În acelaşi interviu acordat lui E. Munteanu, E. Coșeriu declara: „Acest proces al învăţării active trebuie înţeles ca un dialogos, un fel de obiectivare în celălalt, însoţită de o revenire la sine, printr-un proces repetat. Pedagogia, ca şi limbajul însuşi, este o activitate creatoare”19.
4. Dată fiind deci această „irepresibilă nevoie de a-i învăţa pe alţii ceea ce el ştie” (E. Munteanu), contactul direct cu discipolii – sau latura activă a învăţării – i-a fost indispensabil lui Coşeriu pentru constituirea Şcolii de la Tübingen. Altfel spus, a fi în preajma Maestrului era o condiţie pentru a-i deveni discipol, pentru asumarea şi conştientizarea acestei funcții. Dar, în acelaşi timp, studenţii i-au fost absolut necesari lui E. Coşeriu şi pentru elaborarea propriilor sale studii, a propriei sale concepţii. Între profesor şi discipoli a existat o colaborare întru desăvârşirea Operei totale, a lingvisticii integrale. Discipolii, ca ascultători, au asistat la germinarea ideii, la elaborarea progresivă a intuiţiei în timpul predării. Parafrazând-o pe H. Aschenberg, în timpul prelegerii Profesorul lucra la text, iar studenţii, ca ascultători, erau invitaţi să participe la parcurgerea aceluiaşi drum, doar că în direcţie inversă: de la cuvinte la idee.
Aspecte ale acestui proces iniţiatic de ascultare şi participare – sau de complicitate intelectuală – au fost surprinse şi de Jürgen Trabant. Pe urmele lui Platon, Trabant crede că adevăratul proces de cunoaştere se produce în dialogul viu şi că alături de învăţătura Maestrului, transmisă prin scris, mai există şi o altă învăţătură, nescrisă, orală, la care au avut acces doar cei care i-au frecventat cursurile20. Or, această parte a învăţăturii lui Coşeriu a fost încredinţată doar ascultătorilor săi direcţi, adică doar celor „iniţiaţi”. Tocmai de aceea elevii săi au devenit „akroatai”, ascultători şi, prin aceasta, persoane care îşi amintesc de o învăţătură care a rămas în unele privinţe „acroamatică”, în sensul că n-a fost încă divulgată şi altora din afara cercului lor restrâns. Totuşi, spre deosebire de Platon – precizează Trabant –, Coşeriu nu era un adversar al scrierii, el nu vedea în scriere un pericol pe calea descoperirii adevărului. Drept dovadă, multe texte, prevăzute iniţial doar pentru prelegeri orale, au fost publicate între timp de către elevii săi ca manuscrise de curs elaborate. Prin urmare, aceste cursuri, după ce au fost audiate şi asimilate, au fost răspândite şi sub forma tiparului, adică au fost împărtăşite și „divulgate” marelui public.
Pe cale de consecinţă, „se poate afirma că – exceptând lucrările timpurii – întreaga operă a lui Coşeriu se bazează pe transpunerea în scris, de către ascultători, a expunerilor sale orale. Chiar şi articolele, al căror caracter oral nu este la fel de evident ca acela al transcrierii cursurilor, au fost întotdeauna dictate unui asistent care îşi făcuse doctoratul cu Coşeriu, adică unui ascultător care înţelege despre ce este vorba. [...] Pentru a scrie, Coşeriu avea nevoie de vocea sa şi, evident, avea nevoie de un ascultător, de un „acroates”, care devenea apoi cel care notează în scris cele auzite / audiate. În acest sens, opera scrisă a lui Coşeriu este în esenţă „acroamatică”, adică deopotrivă şi opera ascultătorilor săi. Acest complicat mecanism / proces de transpunere în scris, oral în fond, conservă caracteristicile esenţiale ale limbii apropierii (a limbii vorbite între cei doi – n. trad., E.B.), lucru care se întâmplă, în special, în cazul cărţilor care îşi au originea în transcrierea cursurilor. Or, componenta „acroamatică” a acestor texte le sporeşte şi mai mult intensitatea”21.
5. Gestul discipolilor lui Coșeriu de a-i publica volumele – de a le prezenta / a le face cunoscute marelui public – arată încrederea lor imensă în învăţătura Maestrului. Graţie strădaniei şi devotamentului lor, au văzut lumina tiparului multe din cursurile lui Coșeriu. Aceştia au avut convingerea fermă că, elaborând notiţele de curs, multiplicându-le sau editându-le, salvează o învăţătură extrem de valoroasă.
Iniţiativa le aparţine lui Gunter Narr şi Rudolf Windisch. „Dat fiind că eu întotdeauna am notat totul, cuvânt cu cuvânt – rememorează R. Windisch –, am avut ideea de a bate la mașina de scris cursurile prof. Coșeriu. Imaginaţi-vă, cu mijloacele tehnice de atunci, când nu existau nici măcar aparate de fotocopiat (...). Deci am colaţionat notiţele mele cu cele ale lui Gunter Narr, le-am verificat, le-am dactilografiat şi le-am multiplicat. În felul acesta, a apărut mai întâi Einführung in die strukturelle Linguistik, apoi Einführung in die transformationelle Grammatik. A treia carte a fost Die Geschichte der Sprachphilosophie von der Antike bis zur Gegenwart. Eine Übersicht. După ce am constatat interesul foarte mare printre studenţii de la Tübingen, ne-am zis: ce-ar fi să difuzăm aceste reproduceri şi în alte centre universitare? În acest sens am început să facem publicitate pe la alte universităţi germane şi am primit foarte multe comenzi. Ca să vedeţi, a existat o perioadă când aproape zilnic aveam trei-patru comenzi, astfel încât în fiecare zi împachetam cărţile solicitate şi le expediam prin poştă”22.
Această întreprindere a lá Saussure / a lá Charles Bally, Albert Sechehaye și Albert Riedlinger s-a bucurat de succes, iar volumele litografiate s-au răspândit imediat în toată Germania. G. Narr explică succesul prin faptul că „aceste volume umpleau un gol în bibliografia academică. Nu existau studii pe tema respectivă, iar studenţii aveau nevoie de manuale, de bibliografie serioasă şi de ultimă oră la acest capitol. În general, Geschichte der Sprachphilosofiea reprezentat o noutate absolută, până atunci neexistând un astfel de curs universitar, cu atât mai puţin sub formă de carte! În al doilea rând, volumele erau foarte ieftine, adică accesibile oricărui student”. Dincolo de aceste aspecte, „E. Coşeriu a devenit cunoscut dintr-odată la toate universităţile din Germania. Imaginaţi-vă, la acea vreme (în 1966-1967) Profesorul publicase puţin în germană. Cărţile sale fundamentale erau scrise în italiană şi spaniolă, iar studiile de semantică fuseseră redactate în franceză. Or, prin volumele pe care le-am multiplicat noi în limba germană, am facilitat instantaneu accesul tuturor la opera şi concepţia lui E. Coşeriu”23.
Modalitatea de a publica notele de curs ale lui E. Coşeriu, elaborate şi completate, s-a răspândit foarte repede printre discipolii săi. Exemplul lui Windisch şi Narr a fost preluat imediat de către Dieter Kastowsky (care a pregătit pentru tipar Strukturelle Semantik), apoi de Hansbert Bertsch (editor al volumului Das romanische Verbalsystem) şi Jörn Albrecht (Textlinguistik). Ceva mai târziu, tot în baza însemnărilor de la lecţiile lui Eugeniu Coşeriu, Heinrich Weber va publica Sprachkompetenz, iar Rienhard Meisterfeld va elabora primul volum din Geschichte der romanischen Sprachwissenschaft, vol. 1: Von den Anfängen bis 1492.
Poate fi o dovadă mai sugestivă de coparticipare a discipolilor la consolidarea Școlii lingvistice de la Tübingen decât implicarea lor directă în publicarea operei lui Eugeniu Coșeriu?
 
Note
1 O versiune prescurtată a acestui text, intitulată Coseriu war ein attraktiver Lehrer sau Eugeniu Coşeriu în memoria discipolilor săi, a apărut în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, T. LI, 2011, Număr special (coor. de Eugen Munteanu): Lucrările Colocviului Internaţional Eugeniu Coşeriu – 90 de ani de la naştere (Iaşi – Bălţi, 27-29 iulie 2011), p. 21-33.
2 Harald Thun, Faire école / Logos semantikos. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu, Hrsg. Von H. Geckeler, B. Schlieben-Lange, J. Trabant und H. Weydt, 5 Bde, Berlin-New York – Madrid, 1981, v. III, p. 7.
3 J. Albrecht, El paradigma incompleto de E. Coseriu: tarea pendiente para la tercera generación, in Jesús G. Martínez del Castillo (ed.), Eugenio Coseriu in memoriam, Odisea. „Revista de estudios Ingleses”. Numero extraordinario, 2003, nr. 3, 41-54.
4 Întâlnirea cu Eugeniu Coşeriu a fost decisivă pentru tot restul vieţii mele. Interviu cu Prof. Dr. Nelson Cartagena (Universitatea din Heidelberg, Germania) realizat de E. Bojoga, în „Limba Română”, 2011, nr. 11-12, p. 95.
5 Cl. Mejía Quijano, Le cours d’une vie. Portrait diachronique de Ferdinand de Saussure, Editions Cécile Defaut, 2008, p. 253.
6 Ibidem, p. 254.
7 M. Borcilă, Eugeniu Coşeriu şi orizonturile lingvisticii, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1996, nr. 5, p. 43.
8 Ibidem, p. 44-45.
9 E. Coseriu, Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar, in „Romanistisches Jahrbuch”, VII. Band, 1955-1956, p. 32.
10 Pentru alte evaluări exegetice de ansamblu, facem referire la M. Borcilă (2006), C. Vîlcu (2011), E. Tămâianu (2001) etc.
11 E. Coşeriu a aprins în noi flacăra cunoaşterii. Interviu cu Rudolf Windisch (Universitatea din Rostock, Germania), realizat de E. Bojoga, în „Contrafort”, anul VIII, nr. 3-6 (martie-iunie) 2001, p. 31.
12 Prof. E. Coşeriu a inaugurat o panoramă vastă de studii la Universitatea din Tübingen, Interviu cu Prof. Dr. Wolf Dietrich (Universitatea din Münster, Germania), în „Limba Română”, nr. 4-8, 2001, p. 85.
13 Dacă studiile fundamentale ale lui E. Coşeriu ar fi fost traduse la vremea lor în engleză, astăzi lingvistica ar fi arătat cu totul altfel. E. Bojoga în dialog cu Hosrt Geckeler (Universitatea din Münster, Germania), în „Limba Română”, 2010, nr. 9-10, anul XX, p. 25.
14 Prof. E. Coşeriu schimba tematica cursurilor de la un semestru la altul. E. Bojoga în dialog cu Prof. Dr. Harald Thun (Universitatea din Kiel, Germania), în manuscris.
15 Am înfiinţat editura din dorinţa de a-i publica studiile lui E. Coşeriu. Dialog cu Gunter Narr, directorul ed. Narr din Tübingen, Germania, realizat de E. Bojoga, în „Observator cultural”, nr. 585, 28 iulie 2011, p. 11.
16 Dacă studiile fundamentale ale lui E. Coşeriu ar fi fost traduse la vremea lor în engleză, astăzi lingvistica ar fi arătat cu totul altfel. E. Bojoga în dialog cu Hosrt Geckeler (Universitatea din Münster, Germania), în „Limba Română”, 2010, nr. 9-10, anul XX, p. 23.
17 A se vedea excelentul interviu realizat de E. Munteanu, Eugeniu Coșeriu despre idealul paidetic, în „Cronica”, nr. 11 (1-15) aprilie 1992.
18 Şcoala făcută la Eugeniu Coşeriu m-a pregătit pentru alte experienţe sublime. Dialog cu Manfred Ringmacher realizat de E. Bojoga (în manuscris).
19 E. Munteanu, Eugeniu Coşeriu despre idealul paidetic, în „Cronica”, 1992, nr. 11 (1-15 aprilie).
20 J. Trabant, Akroamatische Aspekte der Coseriuschen Lehre, în „Eugenio Coseriu als Profesor an der Universität Heidelberg”, Tübingen 1997, p. 18-22.
21 J. Trabant, Vor-Bemerkungen, dreißig Jahre danach, în E. Coseriu, Geschichte der Sprachphilosophie. Von den Anfängen bis Rousseau. Neu bearbeitet und erweitert von J. Albrecht, Tübingen. Basel, A. Francke Verlag, 2003, p. XI.
22 Eugeniu Coşeriu a aprins în noi flacăra cunoaşterii. Interviu cu Prof. Dr. Rudolf Windisch (Universitatea din Rostock, Germania), realizat de E. Bojoga, în „Contrafort”, Anul VIII, nr. 3-6 (martie-iunie) 2001, p. 31.
23 Am înfiinţat editura din dorinţa de a-i publica studiile lui E. Coşeriu. Dialog cu Gunter Narr, directorul ed. Narr din Tübingen, Germania, realizat de E. Bojoga, în „Observator cultural”, nr. 585, 28 iulie 2011, p. 11.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog