Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

UN PĂMÂNT ŞI DOUĂ CERURI

Eu n-am obsesia morţii, dar am obsesia vieţii

Ana BANTOŞ

Ileana MĂLĂNCIOIU

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Ileana MĂLĂNCIOIU
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

– Stimată doamna Ileana Mălăncioiu, mă bucur să vă revăd. Ne-am întâlnit pentru prima oară la Chişinău, apoi, în toamna anului trecut, la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traduceri la Iaşi (FILIT) şi acum iată-ne, împreună, iarăşi la Chişinău. Vă propun să discutăm despre creaţia dumneavoastră. Să începem cu începutul, cum se spune. Aţi absolvit Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, în 1968...
– Fusese o scurtă perioadă de deschidere şi după absolvire, când am intrat la televiziune, am putut să fac nişte emisiuni cu poeţi contemporani. După aceea au venit tezele lui Ceauşescu din 1971 – şi, oarecum (nu pot să spun că direct), că nu vom da decât texte direct inspirate din realitatea socialistă. Şi am zis eu, vai de mine, renunţăm la literatura clasică şi la cea populară!? Manifestarea mea i-a supărat pe şefii, care primiseră vestea fără să crâcnească, şi m-au discutat într-o şedinţă de partid. Nu m-au dat ei afară, m-am dus singură, căci mi-am dat seama că nu mai putem lucra împreună.
– Apropo de perioada despre care discutăm şi de cele afirmate de dumneavoastră. Ce obiecte studiaţi la Facultatea de Filozofie? Vă întreb deoarece aici, la Chişinău, şi probabil în toată fosta Uniune Sovietică, atunci când era vorba de filozofia contemporană, se studia, în special, filozofia marxist-leninistă. Cât despre alţi filozofi şi tendinţe din filozofia contemporană ştiam doar din nişte broşuri, în care erau interpretate noile tendinţe considerate mic-burgheze, capitaliste, dăunătoare sistemului socialist.
– Noi am apucat o perioadă ceva mai bună, adică făceam istoria filozofiei începând de la antici şi aveam nişte profesori foarte buni. Banu era unul dintre marii profesori, ne preda filozofia antică. Când ajungeam la epoca modernă era mai greu, dar am avut o profesoară foarte bună, Florica Neagoe, care îl preda pe Hegel foarte bine. Însă erau şi multe discipline planificate aiurea. La istoria doctrinelor economice, să zicem, se reluau lucrurile de la capăt, de la formarea limbii şi a poporului român. Deci la toate obiectele învăţai unul şi acelaşi lucru. Şi acela fals. Şi oamenii aceia nu erau de meserie istorici, care să cunoască nişte realităţi, căci veneau de la doctrine economice şi ne învăţau altceva decât ştiau şi ei de acasă. Bunăoară, în 1968, când am terminat eu, Lucian Blaga era încă interzis. Spun acest lucru fiindcă aţi vorbit foarte argumentat despre Blaga la unul dintre simpozioanele dedicate poetului aici, la Chişinău.
– Vă mulţumesc pentru apreciere. Dar teza dumneavoastră de licenţă s-a intitulat Locul filozofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga...
– Da, fiindcă erau şi unii profesori mai deschişi şi aveai aprobarea să o faci. Problema era la susţinere, dar până la urmă mi-au dat voie să fac teza aceasta cu titlul respectiv. M-am documentat şi am studiat la secţia de literatură şi filozofie interzisă, în fondul secret al Bibliotecii Academiei.
– Vă permiteau fiind studentă să cercetaţi acele fonduri?
– Da, aveam bilet de intrare şi dacă aveai o teză aprobată cu titlul acesta puteai să-ţi faci un permis temporar şi să mergi la sala respectivă. La susţinere însă au intervenit şi nişte scandaluri la facultate. Au fost daţi studenţi afară pe motivul că au făcut lucrări idealiste, se ştie însă că filozofia fără idealism e ceva aberant. Oricum şi profesorul Tudor Bugnariu fusese atacat că i-a apărat şi i-a susţinut pe studenţii care s-au abătut de la viziunea partidului şi, deşi fusese comunist din ilegalitate, a primit vot de blam şi n-a mai fost decan. Eu am nimerit pe acest moment cu multe probleme, în primul rând ale profesorului, nu ale mele şi la susţinerea tezei profesorul Radu Florian, care, de altfel, trecea drept unul dintre prietenii lui Tudor Bugnariu, mi-a făcut următorul reproş: „Pentru mine un student care după cinci ani de filozofie marxistă ia teză din Blaga nu prezintă garanţie din capul locului”. Eu, care nu tăceam fără să am dreptul la replică, am zis: „Pentru mine un profesor care-mi contestă titlul lucrării, aprobate de consiliul profesoral, nu prezintă garanţie că va fi obiectiv”. Şi totul a mers aşa. Era prima zi de examene, erau şi studenţi de la fără frecvenţă, care spuneau că nu trebuia să vă certaţi cu ei şi n-aţi fi picat. N-am picat, am luat nota nouă, dar se lua zece şi cu transformarea socialistă a agriculturii, care ştim şi noi cum s-a transformat, însă răfuiala profesorului nu era cu mine, era cu Tudor Bugnariu, ginerele lui Blaga, şi, vai, se abătuse şi din motive de familie să-mi ajute să susţin o teză ca aceasta.
– Rămânând la evocarea acelor ani, vă rog să-mi spuneţi cum se manifesta ostilitatea faţă de Blaga?
– Cred că la mijloc era, în primul rând, atitudinea faţă de Tudor Bugnariu. Pe coridor, după ce am susţinut examenul, m-a oprit profesorul care-mi contestase teza şi mi-a spus că, de fapt, nu a vrut să mă încurce pe mine. Problema lui era cu Blaga, a cărui filozofie, considera el, nu trebuia publicată. Dar, a spus el în continuare, am aflat că aţi lucrat doi ani şi că lucrarea este foarte serioasă. I-am zis: „Domnule profesor, mă iertaţi, dar examenul s-a terminat, nota mi-a fost dată, vom mai vorbi după aceea”.
– După facultate aţi susţinut doctoratul în filozofie cu tema Vina tragică (Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka). Vă rog să vă referiţi la această lucrare publicată ulterior.
– După examen şi după susţinerea lucrării de stat mi-am aruncat caietele în Dâmboviţa şi am zis că nu mai calc niciodată pe aceste coridoare. Profesorul Tudor Bugnariu mă consola, spunându-mi că din cauza lui mi s-au întâmplat toate, iar eu i-am răspuns că oricum n-aş fi rămas în facultate şi că, în situaţia respectivă, să nu-şi facă probleme din cauza mea. Când am ajuns la repartiţie la Iaşi, profesorul Nicuţă, care a venit din diplomaţie şi a devenit decan în locul lui Bugnariu, practic mie mi-a dat înapoi ce mi-a luat la examen: erau cinci locuri pentru televiziune, se înfiinţaseră nişte studiouri noi şi eu am reuşit să obţin un loc la televiziune. Am fost prima care m-am dus să-mi iau postul în primire. Intraseră ruşii în Cehoslovacia şi am găsit televiziunea înconjurată de armată. Nu mi-a contestat nimeni repartiţia, fiindcă eu nu ştiam, dar o repartiţie era sfântă. Am prins o perioadă bună, trei ani am lucrat bine, am făcut o emisiune cu scriitori buni, cu filozofi.
– Să revenim la teza dumneavoastră. Alex Ştefănescu susţine că din Vina tragică, publicată în 1978, „putem extrage pasaje care au valoarea unor poeme în proză, iată, de exemplu, cum rezumă şi cum comentează, implicit autoarea, Tragedia lui Oedip: «După ce a cunoscut toată fericirea, care ne poate fi dată pe pământ şi după ce s-a consumat toată tragedia sa, regele Oedip continuă să trăiască sub înfăţişarea unui bătrân orb, purtat de mână de către fiica sa, departe de pământul pe care a aflat şi măreţia şi căderea. Abia acum el începe să vadă cu adevărat, asemenea păstorului Tiresias, şi abia acum cunoaşte cu adevărat măreţia în forma ei cea mai înaltă, redobândind, prin chin şi suferinţă, bucuria simplă de a trăi şi reconciliindu-se cu zeii, cărora, astfel, li s-a împotrivit şi totodată cu propria lege încălcată fără să vrea, abia acum când a pierdut tot şi a supravieţuit pierderii sale totale, impunându-se zeilor prin suferinţa sa şi făcându-i să accepte moartea altfel decât pe cea a nevinovaţilor este Oedip cu adevărat rege nu al unei cetăţi, ci al întregului pământ»”. Întrebarea mea este: evidenţierea vizionarismului lui Oedip are vreo legătură cu ceea ce se întâmpla în România în acei ani?
– Şi da, şi nu. Avea legătură cu cele ce se întâmplau în viaţa reală. Dovadă e şi faptul că am ales o teză despre tragic, care, în principiu, se susţinea destul de greu şi oamenii se fereau de aceasta. Pe urmă, ideea mea din capul locului a fost că tragedia antică nu poate fi despărţită de cea modernă, aşa cum susţineau unii. Pe de o parte, se afirma că tragicul a fost abolit din cauza raţionalismului, iar pe de altă parte – din cauza creştinismului. Atunci mă întreb, cum poate să apară marea tragedie shakespeariană după atâtea secole de creştinism şi de raţionalism. Ideea mea era că Biblia poate fi privită, la fel cum considerau şi alţii, ca o carte de despărţire dintre două lumi, dintre tragedia antică şi cea modernă, dar poate fi privită şi ca o carte de legătură. Dacă nu mergi pe concepte şi pe felul cum au fost interpretate de-a lungul secolelor, le iei de la capăt şi judeci textele ca atare. Cele mai bune pagini sunt cele de analiză pe texte. Şi deşi era o perioadă foarte rigidă, profesorul Ion Ianoşi, în pofida faptului că era şi evreu, şi liber cugetător, m-a lăsat să fac capitole întregi pe Iov şi m-a lăsat să plec de la Biblie, şi mi-a spus: „Vă rog, am o singură dorinţă – să o invitaţi la susţinere şi pe doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, fiindcă are mai multă credibilitate decât mine”. Doamna Zoe s-a purtat chiar ca o doamnă, cum se purta în general, drept pentru care niciodată nu o să-i înţeleg pe cei care o contestă. Cu sprijinul dânsei eu am putut să susţin într-o perioadă foarte grea o teză în care se vorbea despre Biblie la facultatea care era cea mai rigidă de fapt.
– Personajul liric din poezia dumneavoastră este plasat, chiar de la început, într-un univers rustic, dominat de amintirile ancestrale ale satului, în care viaţa omului era perfect încadrată în natură, în care comuniunea şi comunicarea mai funcţionau. Dacă ar fi să ne plasăm într-o perspectivă actuală, cea a nevoii de comunicare, am putea spune că personajul liric din poezia dumneavoastră este atins şi el de criza incomunicabilităţii omului modern.
– Crizele evoluează şi ele în funcţie de împrejurări. Atunci criza avea o încărcătură, şi acum are alta. De exemplu, atunci n-aveai voie să fii trist, toţi poeţii care debutau erau foarte optimişti. N-aveai voie să vorbeşti de cruci şi de biserici. Eu am început ca toţi copiii, versificând pe linii eminesciene şi am umplut în felul acesta caiete întregi. La un moment dat mi-am dat seama că aşa nu voi depăşi niciodată pastişa şi că trebuie să o iau de la capăt. Şi am luat-o de la capăt, de altfel, cu experienţa mea ţărănească. În opinia lui Eugen Negrici, descoperirea mea cea mai importantă în poezie este că am pus pe balanţă viaţa cu moartea, că am văzut, de fapt, moartea ca o parte a vieţii. Ţăranul, care socoteşte moartea ca rău suprem, speră că după aceea va fi încă ceva, că nu se termină totul aici, pe pământ. La noi ţăranii chiar credeau în hotarul acesta, aşa că nu e descoperirea mea. Eu am putut să fac ceva ca să duc mai departe credinţa tuturor. Când am revenit la alte lucruri, la altă poezie, deja aveam în sânge acea experienţă făcută pe viu pe versurile lui Eminescu, fiindcă una este să citeşti şi să uiţi, dar alta este să faci experienţă pe textul eminescian în fiecare zi, cum făcusem cândva.
– Credeţi că la mijloc e şi ideea de nemurire a sufletului?
– Da, este vorba de acea nemurire a sufletului, fiindcă practic intra în credinţa ţăranului, dar nu văzută foarte simplu, nu văzută ţărăneşte. De fapt, această problemă s-a pus dintotdeauna înainte de creştinism, în texte precum cele despre Epopeea lui Ghilgameş, în care protagonistul, după dispariţia prietenului său, umblă şapte zile şi şapte nopţi pe urmele lui, încearcă toată suferinţa care se poate încerca şi face călătoria în lumea cealaltă. Concluzia este că nu ai nicio posibilitate să te opui morţii, dar întâi face călătoria şi călătoria e importantă în sine. Creştinismul adaogă ceva. În creştinism drumul făcut pe lumea cealaltă a Mântuitorului are o încărcătură, dar are şi îndoiala. În creştinism ideea învierii este însoţită de îndoiala de pe cruce, care înseamnă condiţia umană. Căci trimiterea fiului lui Dumnezeu pe pământ este pentru a face legătura dintre cer şi pământ şi pune întrebarea asumării condiţiei umane de către fiul lui Dumnezeu.
– Tot Eugen Negrici, la care aţi făcut trimitere, afirmă că dumneavoastră creaţi o mitologie a morţii şi prin aceasta vă evidenţiaţi în contextul literaturii din acea perioadă.
– Eu am spus întotdeauna că în poezia mea obsesia morţii a fost prezentă întotdeauna, dacă n-aş avea obsesia vieţii nu m-ar interesa altceva. Eu n-am obsesia morţii, dar o am pe cea a vieţii şi am trecut prin nişte experienţe foarte dramatice. Moartea surorii mele, la 33 de ani, când nu vroia deloc să moară, că avea doi copii să-i crească şi a avut o boală de care nu avea cum să scape, mi-a dat cu totul alte sentimente. Cumva schimbi tot ce credeai despre religie până atunci şi pui întrebarea pe care am pus-o şi eu: „De ce?”. Era tânără, n-a păcătuit, avea doi copii, vroia să-i crească. Dar întrebarea aceasta şi-o pun şi oamenii care sunt necredincioşi şi până la urmă o depăşesc. Perioada aceea mi-a schimbat vederea şi din ea a rezultat o carte, care are o legătură cu credinţele populare, cu tot ce se crede despre moarte, despre ce se face cu sufletul omului după aceea. Plecam de la experienţe reale, dar aveam în subtext şi toată experienţa de până atunci şi de poezie, şi de viaţă, şi de filozofie, adică nu poţi să mergi mai departe dacă mergi doar pe una din aceste experienţe, trebuie să le ai cumva pe toate trei.
– Stilul artistic al creaţiei dumneavoastră a fost pus în legătură cu stilul de viaţă ţărănesc, pe care vi-l asumaţi în felul în care şi l-a asumat şi Constantin Brâncuşi. V-aţi simţit apropiată, atrasă de Brâncuşi?
– Da. Pentru că aşa cum el ciopleşte în piatră Cuminţenia pământului şi pentru mine era o obsesie această cuminţenie a pământului, a zborului. Venind dintr-o zonă din care veneam şi eu, Brâncuşi îşi asumă la cu totul alt nivel concepţia populară. Dar eu cred că foarte apropiată, dacă ne gândim la poezie, rămân, în cele din urmă, de George Bacovia, care mă interesează foarte mult şi ca structură poetică. Pentru mine e un mister cum Bacovia, cu cele mai puţine cuvinte şi fără să chinuie limba deloc, făcând tot ce se poate din cuvintele simple, reuşeşte să ajungă la o poezie atât de mare. În cărţile sale despre rostirea românească, Constantin Noica are o afirmaţie care mie mi-a plăcut foarte mult: „Cuvântului răzbunare i s-a păstrat doar sensul negativ” şi continuă astfel: „Există şi sensul pozitiv al răzbunării, poţi să răzbuni un cuvânt uitat”. Cărţile lui m-au impresionat. Blaga, Cioran, Eliade, oameni foarte adânc cărturăriţi, au interpretat în mod diferit Mioriţa. Eliade, bunăoară, se întreba, de ce să luăm doar povestea cu moartea şi cu capul plecat, de ce să nu luăm de la Mioriţa partea oraculară, care la urma urmei ne poate trimite chiar la oracolul antic? Fiindcă totuşi ea se comportă ca un oracol, anunţă dinainte ce va fi. E adevărat că protagonistul nu luptă poate şi-n ideea creştină. După aceea urmează ceva, o nuntă care vine după moarte. Şi poate că povestea nunţii din Mioriţa are o altă încărcătură. E foarte frumoasă teoria lui Eliade. În genere, marii gânditori dintre cele două războaie au vorbit foarte mult şi despre limbă, şi despre valenţele ei.
– La început, când aţi publicat prima carte, nu aţi fost atât de călduros primită de către critica literară. Cel care a dorit să vă cunoască, după cum mărturisiţi chiar dumneavoastră, a fost Emil Bota. Ce a însemnat pentru destinul de creaţie, pentru biografia dumneavoastră de creaţie întâlnirea cu Emil Bota?
– A însemnat imens, pentru că era perioada aceea de poezie săltăreaţă. Trebuia să fii vesel şi optimist şi Bota avea toate îndoielile asupra a tot ce se întâmpla pe lume, dar chiar şi asupra lui însuşi. După câteva decenii de tăcere, nu mai avea încredere în ce scrie şi în ce a scris. Mă ruga să-i citesc cărţile şi să-i spun cu creionul în mână dacă eu cred că unele poeme mai prezintă interes. Ca novice mi-am luat rolul în serios şi am făcut greşeli. Nu ştiam ce înseamnă ironia în poezia lui şi l-am pus să facă două gafe teribile. Ca dovadă că nu juca teatru, aşa cum se spunea, Bota mă asculta. Mi-a fost foarte ruşine mai pe urmă când cineva, un critic, a zis că erau mai frumoase poemele acelea nemodificate, cum au apărut în prima ediţie. Dar pentru mine a fost esenţial, deoarece m-a învăţat să nu mă ruşinez de îndoiala mea şi să mi-o asum în poezie. Când toată lumea zburda de fericire, eu am scris ce aveam de scris în momentele respective. Dar nu a fost numai influenţa lui asupra mea, a fost şi acea influenţă a prietenului meu, prizonierul care bătuse toate lagărele şi se întorsese din război după 13 ani, ca mai apoi să fie luat de ai noştri în toate închisorile. Era consăteanul meu Aurel State, care a scris o carte intitulată Drumul crucii, despre peregrinarea lui prin toate lagărele ruseşti şi despre cea din închisorile româneşti. El a fost eliberat cu toţi deţinuţii politici în 1964 şi omorât în libertate, fiindcă şi-a trimis manuscrisele în străinătate. A fost omorât după ce a fost eliberat. Bătut, călcat în picioare, a ajuns în Spitalul de urgenţă. Ei au respirat uşuraţi şi au zis că a decedat de ulcer. Numai că el a murit de ulcer după ce a fost călcat în picioare, după ce îi rămăseseră bocancii securiştilor în stomacul lui.
– Prin urmare, aşa se explică dramatismul în opera dumneavoastră. Acestea sunt experienţele pe care le aveţi în vedere.
– Astea sunt experienţele. Am cunoscut oameni care au trecut prin drame formidabile. Consăteanul meu îmi făcea un elogiu foarte mare, lui îi plăcea foarte mult cum scriu şi zicea: „Tu scrii ce am trăit eu”. Dar era un elogiu, pentru că ceea ce a trăit un om, drumul acela prin infern, îl ştie până la urmă numai el. Însă consăteanul meu era bucuros că nu salt de fericire în vremea în care era atâta mizerie în ţară şi că scriu despre o durere pe care o avea majoritatea populaţiei.
– Ce credeţi despre literatura română de la momentul actual?
– Apar generaţii noi şi nu-i cunoaştem pe toţi. Eu cred că poezia generaţiei noastre a fost mai bună, în pofida faptului că n-aveam libertate şi a fost mai bună deoarece doream să ne întoarcem la poezia aceea adevărată. Ne era dor de ea. Tinerii de azi vor altceva, ei speră că vor intra direct în literatura universală şi atunci fac pastişe după americani. Toată povestea aceasta cu postmodernismul cuprinde foarte multe lucruri, unele chiar hilare, care nu cred că vor rezista. Din experienţa aceasta poate se vor naşte unii mai buni după aceea, fiindcă se schimbă limbajul. În proză au apărut nişte romane foarte bune, a apărut romanul Hotel universal al Simonei Şora, care e superb şi pe care l-am citit cu mare plăcere. Marta Petreu scrie foarte bine şi eseuri. Sunt critici buni. Deci nu vreau să mă plâng că generaţia tânără nu face ceea ce am făcut noi. Şi ei, în genere, îi mai înjură pe cei mai în vârstă, dar aşa a fost întotdeauna. Dar cred că întotdeauna despre tineri ar trebui să judecăm după ceea ce au făcut bun.
– Stimată doamnă Ileana Mălăncioiu, vă mulţumesc pentru interviul acordat. Vă doresc succes şi inspiraţie şi vă mai aşteptăm la Chişinău.
– Mulţumesc foarte mult!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog