Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ZILELE „MIRON CRISTEA”. EDIŢIA A XVII-A

Păstrător al unităţii neamului

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Note la un portret
 
Biografia lui Miron Cristea include un diapazon larg de activităţi privind biserica, şcoala, cultura, economia şi politica naţională, ierarhul rămânând fidel unor principii de viaţă care aveau la temelie demnitatea, onoarea, fapta concretă săvârşită în serviciul interesului public. Excelent cunoscător al realităţilor politice şi sociale din Transilvania, apoi şi din România unită, Miron Cristea s-a străduit, pe tot parcursul vieţii sale, să influenţeze mersul lucrurilor, aşa încât faţa lumii româneşti să se schimbe în bine. A avut drept „stea călăuzitoare” „binele şi salvarea ţării” şi, după propria-i mărturisire, s-a considerat „ecoul şi starostele întregii opinii publice”, fiind sigur că prosperarea individuală şi colectivă, înflorirea patriei are o singură sursă demnă de atenţia generaţiilor prezente şi viitoare: idealul național. În pastorala Paştelui din 1920, Miron Cristea invoca cele mai potrivite cuvinte pentru a exprima o stringentă realitate atunci, în primii ani de după Unire, care însă emana spirit de acţiune, demn de urmat, şi la început de mileniu trei: „Acum că suntem noi înşine stăpâni peste întreaga ţară, trebuie să ne gândim zi şi noapte cum să muncim mai bine ca să producem mai mult şi să sporim bogăţia ţării, cum să jertfim mai mult pentru ţară – căci ea este casa noastră a tuturor. [...] Mântuirea tuturor nu se poate obţine decât prin credinţă şi prin muncă”. Adresate concetăţenilor patriei întregite, gândurile lui Miron Cristea proveneau dintr-o vastă şi inedită experiență de harnic şi devotat slujitor al bisericii şi neamului, care de tânăr şi-a asumat obligativitatea strădaniei întru binele celor mulți: odată intrat în viaţa publică, s-a angajat a „tăia (zilnic – n.n.) pe răbojul de la grindă o crestătură de înfăptuire cât de mică...”. Educat în spiritul responsabilităţii şi al conştiinciozităţii, Miron Cristea, împreună cu alţi cărturari transilvăneni, prin efortul lor patriotic dezinteresat, au reuşit să păstreze şi să perpetueze demnitatea şi integritatea milioanelor de români, care la Marea Unire aveau „un suflet mai curat şi mai românesc decât aiurea”. Numeroasele şi statornicele preocupări social-culturale, inclusiv cele economico-financiare, au fost reperele fundamentale ale existenței celor ce au ales calea de „buni români” şi pentru care „credinţa şi legea strămoşească, limba şi cultura românească” au fost jaloane călăuzitoare.
În discursul rostit la Alba Iulia în 1918, Miron Cristea sublinia că prelaţii din Transilvania au muncit pe tărâm socio-cultural nu pentru răsplată materială, ci din iubire de neam, trăind în condiții modeste, adeseori lipsindu-le „cele mai elementare trebuinţe şi cele mai strict necesare, numai ca să nu sufere alţii, îndeosebi binele obştesc”. Or, Miron Cristea a făcut parte dintr-o generație de preoți care au anticipat şi înfăptuit Marea Unire prin acțiuni, manifestări şi atitudini dezinteresate, greu de înţeles pentru cei ce perseverează astăzi pe tărâmul afacerilor. Ei au condus, de exemplu, „instituţii extrabisericeşti şi chiar bănci”, pe care, după ce le-au trecut „prin greutăţile începutului, de cele mai multe ori absolut fără nicio plată”, cu grele „sacrificii morale şi chiar materiale”, şi „au întărit” aceste instituţii, au „cedat conducerea altora”, „căci pe noi ne-a condus numai simţul de datorinţă faţă de neam şi adevăr”.
Altminteri, munca a fost calitatea supremă ce a determinat drumul mereu în urcuş al cărturarilor de la confluența ultimelor două veacuri trecute, implicit al lui Elie Cristea, fiu de ţăran pornit din Topliţa română. Peste ani, la ceremonia de învestire ca Patriarh, 1 noiembrie 1925, primind cârjă arhierească, Miron Cristea pune în lumină mijlocul care l-a ridicat în scaunul patriarhal (de altfel, detaliu important şi repercutant pentru psihologia contemporanilor noştri): „Munca a fost în trecutul meu scara înălţării mele din modestul, dar onorificul post de dascăl primar şi până la Patriarhie”. Miron Cristea califică munca drept o evanghelie a viitorului: „Progresul adevărat în toate privinţele se poate numai acolo unde e muncă continuă”. Și mai departe: „Munca este misiunea omului pe acest pământ, munca este evanghelia viitorului, biserica este catedrala nemărginirii... Şi din această catedrală a muncii pe toată linia adeseori voi chema cu clopotul poruncilor mele arhipăstoreşti întreg clerul, toată dăscălimea şi toţi fruntaşii, şi pe toţi credincioşii...”.
Ca şi în Basarabia, biserica, şcoala, instituţiile de cultură de peste munţi erau puse în situaţia de a activa în condiţiile unui regim despotic. Emisarii de la Budapesta recunoşteau deschis şi sfidător că în Ungaria cauza naţionalităţilor „este o chestiune de putere, nu de drept”. Prin urmare, fruntașii românilor considerau că munca de iluminare a poporului din această provincie trebuia să fie mai responsabilă, mai diversă și mai eficientă. Într-adevăr, consolidarea unităţii naţionale a românilor transilvăneni a devenit pentru ardeleni obiectul unui program minuțios elaborat, racordat la imperativele timpului şi gestionat cu o tenacitate şi seriozitate demne de invidiat. Este de-a dreptul impresionantă în acest sens actualitatea mesajului formulat în una dintre cuvântările lui Miron Cristea: „Idealul fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact trebuie să fie unitatea sa naţională şi politică. Am fi nişte ignoranţi, vrednici de dispreţul şi de râsul lumii, dacă în situaţia de azi am avea alte dorinţe. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vor putea răzbi astfel de producte şi manifestaţiuni ale geniului nostru naţional, care prin însuşirile lor specifice româneşti să contribuie la progresul omenimei”. Şi în continuare: „Oricât de tare ar fi zidul Carpaţilor, care până acum ne-a despărţit de fraţii noştri – totuşi azi şi aici – în atmosfera tradiţiunilor lui Mihai Viteazul – nu pot decât să exprim împreună cu scriitorul Rădulescu Niger: «Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare, / de care timpul râde; / Căci el pătrunde în taina ursitei viitoare, / când ele s-ar deschide»”.
În alt discurs, rostit pe 17 februarie 1933, în şedinţa Senatului de la Bucureşti, Miron Cristea, Patriarh al României, continua oarecum mesajul lansat cu două decenii în Banat: „D-lor, vă întreb şi eu, până când mai vrem să fim drept unii Moldoveni şi alţii Munteni? Până când vom mai fi tot Ardeleni, până când Bucovineni ori Basarabeni? (aplauze furtunoase) Eu vreau ca Ardealul să conducă Vechiul Regat şi Vechiul Regat Ardealul. Fiecare la locul său şi nu ca localnic, ci ca român...”. Era o chemare la unitate naţională, actuală, fireşte, la 15 ani după Unire, dar mai era şi un apel la conştiinţa naţională a românilor, în măsură să lichideze diferenţele, dar şi interesele locale şi de partid. De altfel, Miron Cristea este unul dintre primii cărturari, după cum constată Ilie Şandru şi Valentin Borda în excelenta lor monografie Patriarhul Miron Cristea, care pune în circulaţie în spaţiul din afara ţării noţiunea de conştiinţă naţională. Vorbind despre cei care „au buciumat” de-a lungul istoriei „trezirea conaţionalilor lor din somnul ce li se părea aproape de moarte”, la 1898 Miron Cristea invoca destinul ingrat al românilor din Transilvania, Ungaria şi Bucovina, expuşi continuu deznaţionalizării: „Nu le-a succes germanilor în Austria desfiinţarea neamurilor negermane. Aşa nu le va succede nici maghiarilor desfiinţarea popoarelor nemaghiare, dacă şi noi nu vom sta cu mâna în sân, ci vom şti să creăm zidul de rezistenţă, de apărare. Acest zid nu poate fi decât conştiinţa naţională. Preocupaţiunile tuturor bărbaţilor noştri cărturari trebuie să fie îndreptate spre cultivarea acestuia”.
Zidul despre care vorbeşte Miron Cristea este de această dată cel al rezistenţei şi al dăinuirii, pe care au nobila datorie să-l dureze cărturarii din teritoriile ocupate de străini. Involuntar, se impune o paralelă a modului de abordare a problemei identităţii etnolingvistice din Transilvania (cum ne-am exprima astăzi), aflată sub imperiul austro-ungar, pe de o parte, şi, pe de altă parte, din Basarabia ocupată de Rusia ţaristă. Pentru mai multă explicitate vom remarca faptul că, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, limba română din Basarabia era izgonită din biserică, din foarte puţinele şcoli ce mai funcţionau în ţinut, vechile cărţi româneşti au fost lichidate, iar alfabetul chirilic şi ortodoxia slavă, în egală măsură potrivnice spiritului naţional, continuau să întineze, să falsifice şi să modifice izvorul de început al Basarabilor, unul şi acelaşi cu al tuturor românilor. Timp de un secol, după fatidicul an 1812, la est de Prut au fost editate doar câteva manuale ce purtau în titulatură numele corect al limbii şi care erau cu desăvârşire necunoscute publicului larg. Deşi dificilă, subliniem acest adevăr, situaţia românilor transilvăneni era mult mai avantajoasă, aceştia beneficiind de dreptul de a învăţa în limba română, de a cunoaşte literatura română, de a edita cărți şi reviste naționale, de a urma şcoli de prestigiu în Occident.
Sursa de existenţă şi de rezistenţă a „fiinţei naţionale a românilor basarabeni” a fost satul, cultura şi tradiţiile populare, câte s-au putut păstra. Îngrădirea accesului la şcolile din Vest, excluderea limbii române din şcoală şi biserică, rusificarea programatică explică arhaitatea basarabenilor în limbaj şi gândire. Învăţaţii basarabeni, cu rare excepţii, şcoliţi în instituțiile din imperiul rus, se îndepărtau de matca originară a neamului, luând calea deznaţionalizării, pericol semnalat, de altfel, şi în Transilvania: „Şi cu cât vor învăţa mai mulţi români la şcolile străine, cu atât va pierde naţiunea mai mulţi fii”. Drept consecință a conştientizării respectivului fenomen, în această parte de țară, în Transilvania, a fost promovată cu îndârjire şi sub toate formele şcoala națională românească. Iar pentru a întregi „tabloul eşecurilor basarabene”, vom adăuga că şi după 1944 în Basarabia conştiinţa naţională a continuat să fie crunt mutilată, regimul sovietic, ca şi cel ţarist, recurgând la cele mai inumane metode şi mijloace pentru a înăbuşi românismul. În ținut a fost interzis scrisul românesc, cultura şi literatura română au fost puse sub sechestru. Pe parcursul unei jumătăţi de secol regimul sovietic a încercat să demoleze edificiul identitar înălţat în perioada interbelică. Fără această fundație spirituală, fortificată timp de 22 de ani cu ajutorul marilor cărturari ai timpului, între care un rol aparte îi revine lui Miron Cristea, Basarabia românească nu ar fi supraviețuit.
Biografia lui Miron Cristea şi a altor transilvăneni exprimă în mod strălucit un destin de excepţie consacrat credinței şi luminării întregului neam. Ajuns în fruntea Bisericii Ortodoxe Române, după 1918, Miron Cristea va persevera în necesitatea de a intensifica procesul de reanimare a identităţii naţionale, cu precădere acest obiectiv având nevoie urgentă de soluţionare în Basarabia. Aflat la Chişinău în 1919, în funcţie de Mitropolit-primat al României, la înscăunarea Mitropolitului Gurie Grosu, făcând dovada cunoaşterii excelente a situaţiei din acest ţinut, Miron Cristea va accentua rolul bisericii în întărirea rezistenței neamului: „Părinte Gurie! Când Domnul a trimis pe proorocul Ezechiel, ca să propovăduiască cuvântul său, i-a zis: «Omule, du-te la casa lui Israel şi propovăduieşte cuvântul meu, căci eu nu te trimit la poporul ce are un grai străin şi o limbă necunoscută, ci la casa lui Israel». Astfel îţi zice şi frăţiei tale Sfântul Sinod prin graiul meu: Aşază-te în mijlocul basarabenilor şi le propovăduieşte Evanghelia lui Cristos, nu în limbă străină, ci în dulcele grai al părinţilor; nu cu frică, cu cutremur şi cu temere de «Pohod na Sibir», ci cu sufletul liber şi cu însufleţirea curată, izvorâtă din datoria sfântă de a reîntrona credinţa şi cultura românească”.
După 1925, în baza legii de organizare a BOR ca Patriarhie, arhiepiscopia Chişinăului a fost ridicată la rangul de Mitropolie a Basarabiei, deschizându-se astfel noi posibilități de orânduire a vieții duhovniceşti. Ulterior, la 8 aprilie 1927, Miron Cristea pledează în Senat pentru înfiinţarea Facultăţii de Teologie de la Chişinău, în calitate de dascăli fiind numiți Gala Galaction, Vasile Radu, faimoşi tălmăcitori ai Bibliei, Cicerone Iordăchescu, Nichifor Crainic ş.a. La insistenţa lui Miron Cristea se deschid un şir de seminare teologice, pentru că aici, în Basarabia, „e mai mult întuneric; de aceea (Basarabia) este însetată după cultura naţională”. Experienţa transilvăneană de coordonare a instituţiilor bisericeşti este aplicată în Basarabia. Conştient că populaţia din stânga Prutului a avut un destin şi mai dramatic, şi mai tragic decât în alte ţinuturi româneşti, Miron Cristea intensifică sprijinul pentru revenirea acestui spaţiu la albia firească a românismului, fapt remarcat şi de Constantin I. Stan în volumul Patriarhul Miron Cristea. O viaţă, un destin. Autorul monografiei subliniază că patriarhul, referindu-se la chestiunea în cauză, se exprimă în mod plastic astfel: „Deci nimic mai firesc, decât să aprinzi repede un opaiţ, pe care să-l dezvolţi până să devină un intensiv bec electric, care să lumineze chiar şi peste Nistru”. În acest „scop”, Miron Cristea „proiecta” deschiderea de seminarii teologice la Bălţi şi Ismail şi reorganizarea celui de la Chişinău. La cel din urmă, avusese loc „cunoscute demonstraţii rusofone”. Pe teritoriul basarabean, potrivit întâiului stătător al Bisericii Ortodoxe Române, lipsea „în multe părţi duhul românesc”. De aceea, el conchide: „Ne trebuie acolo, la noile seminarii, profesori din Vechiul Regat, cu duhul şi limbă românească frumoasă. Fără un cler românesc bine cunoscut în Basarabia, reorganizarea va progresa greu”.
Bogata şi efervescenta activitate, desfăşurată până în 1918 la Eparhia Caransebeşului – seminarele teologice, despărţămintele Astrei, reuniunile învăţătorilor, asociaţiile culturale şi economice –, va fi aplicată de către mitropolitul-primat şi apoi de către Patriarhul Miron Cristea la scara întregii ţări, implicit în Basarabia, unde pentru salvarea sufletului românesc şi a demnităţii naţionale era nevoie de multă, neîntreruptă şi bine orientată muncă. În „straturile largi ale poporului (fie că e vorba de Banat sau de Basarabia – n.n.), – era vechea şi nestrămutata convingere a înaltului prelat, – numai aşa se poate lăţi cultura dacă învăţăturile ei se îmbracă în hainele frumoasei noastre limbi româneşti [...]. Numai o asemenea cultură predată în limba noastră proprie se poate face în sângele nostru, se poate asimila fiinţei şi firii noastre româneşti”.
Miron Cristea, unul dintre distinşii artizani ai Marii Uniri de la 1918, eveniment de radicală cotitură în destinul Transilvaniei, dar şi al României întregite, a fost un om cu o vastă cultură, cunoscător profund al istoriei, literaturii, culturii întregului neam. Este considerat, pe drept cuvânt, reprezentantul model al spiritului aristocratic românesc, ce-şi află obârşia în demnitatea şi nobleţea ingenuă a ţăranului din Transilvania, pe care vremile şi vremurile nu l-au schimbat. Dumitru Stăniloaie sublinia la dispariţia Patriarhului: „Pornit din Topliţa, din apropierea locului de unde porneşte şi Mureşul, dintr-o verde şi demnă familie ţărănească, copilul Ilie Cristea avea să crească în spirit ca Mureşul în ape pe măsură ce cobora tot mai adânc în miezul vieţii publice şi naţionale româneşti. Înălţimile pe care avea să le urce se străvedeau de la început în mintea ageră, în capacitatea şi dragostea de iniţiative îndrăzneţe în slujba obştească, în prestanţa făpturii sale spirituale şi fizice care îl impuneau de conducător oriunde era prezent”. În anii ’80 ai secolului trecut, analizând retrospectiv viața şi activitatea primului Patriarh al României reîntregite, fost senator, regent şi prim-ministru, Mitropolitul Antonie Plămădeală, originar din Basarabia, concluziona că Miron Cristea „N-a fost politician. La el s-a apelat numai în momente de crize politice, ca la un neutru, ca la un tehnician al împăcării, al pacificării naţiunii tulburate de politicienii vremii, de patimile prinţilor şi de încurcăturile regilor”. Încheind portretul venerabilului slujitor al bisericii române, basarabeanul Antonie Plămădeală precizează: „Patriarhatul lui Miron Cristea a fost o mândrie a bisericii şi o înălţare a prestigiului ei. A lăsat amintirea unui mare om bisericesc, mare diplomat, mare om de cultură, un modern. O bună intrare a bisericii noastre în epoca modernă”.
 
Bibliografie
1. Ilie Şandru, Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Casa de Editură Petru Maior, Târgu-Mureş, 1999.
2. Ilie Şandru, Inima timpului, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010.
3. Constantin I. Stan, Miron Cristea. O viaţă, un destin, Editura Pandeia, Bucureşti, 2009.
4. Sangidava (IV), Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010.
5. Dr. Antonie Plămădeală, Elie Miron Cristea. Corespondenţă, Sibiu, 2005.
6. Octavian Goga, Însemnările unui trecător, Arad, 1911.
7. Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. V, partea V (1918), Editura Machiaveli, Bucureşti, 1995.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog