Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRIGORE VIERU, CETĂȚEAN AL POEZIEI

Învățător al neamului

Nicolae MĂTCAŞ

Alte articole de
Nicolae MĂTCAŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXV, 2015

Pentru tipar

1. Anevoios, dacă nu chiar imposibil, a trece prin patul lui Procust al răspunsurilor laconice la un formular trăsăturile definitorii ale creaţiei poetice a lui Grigore Vieru. Facil, în acelaşi timp, pentru că multe dintre trăsăturile poeziei sale se identifică aproape integral cu trăsăturile de caracter, firea și simţirea creatorului însuşi.
Sunt mai multe. Mă voi limita la câteva, caracteristice versurilor eminamente lirice (lipsite de alarma, gravitatea, solemnitatea, patetismul poeziei social-politice şi patriotice a poetului din anii de luptă pentru eliberare naţională), aşa cum le simte un cititor împătimit al frumosului, fără a recurge la panoplia şi sculele de rigoare cu care se mândreşte un critic profesionist.
A. Simplitatea (profundă – oximoronul prin care unii exegeţi ne-au atenţionat asupra unei eventuale interpretări simpliste a numitei trăsături distinctive).
Trebuie să fii în stare a atinge o atare simplitate, pe care numai folclorul nostru şi scriitori de talia lui Coşbuc o mai au. Prin aceasta se şi explică, cred, accesibilitatea şi popularitatea versurilor lui Vieru, întipărirea lor lejeră în mentalul colectiv al diferitor generaţii de cititori aidoma unor veritabile creaţii folclorice.
B. Suavitatea. Lirica lui Vieru are ceva din limpezimea lacrimii, din murmurul izvorului, din sonul prelung al buciumului. Versul lui Vieru te leagănă pe val de mare, te poartă pe aripi de pasăre, te face să te simţi ca rândunica în zbor. În sufocanta realitate postbelică (poezia de la noi nu proslăvea decât partidul şi pe Lenin, prietenia de nezdruncinat(!) dintre popoarele sovietice, prezentul încărcat de elan creator şi viitorul orbitor de luminos), poezia plină de candoare şi prospeţime a lui Vieru despre copii, mamă, limbă, neam a creat un adevărat şoc nu numai în rândul diriguitorilor culturii, ci şi al unor simpli cititori îmbibaţi şi îndoctrinaţi cu alte idealuri şi mostre de poezie patriotică.
C. Sinceritatea. Deşi bine camuflat în cuvinte, expresii şi fraze patetice, caracterul declarativ, nesincer, fals al scrierilor poetice îşi arăta arama în orice încercare a „consumatorilor” de poezie de a veni în contact mai intim, tête-à-tête, cu pretinsele creaţii artistice ale timpului. Generaţia lui Vieru, iar Vieru în cel mai înalt grad, a reuşit, prin rostirea domoală, armonioasă, sinceră ca o mărturisire în faţa preotului şi evlavioasă ca o rugăciune, să-l facă pe cititorul dornic de frumos ca inima şi simţurile acestuia să vibreze precum struna de vioară.
D. Forța conotației. Proprie oricărei creaţii poetice, indiferent de regim, această caracteristică a versului vierean a fost folosită cu măiestrie de către creator pentru a le insufla cititorilor dragoste, în primul rând (fără referiri directe, adesea imposibile la acea dată), faţă de Ţară, neam, istorie, cultură, limbă, credinţă. Dragoste ridicată de la sfioşenie şi înseninare la religiozitate şi sfinţenie.
E. Muzicalitatea (armonia). Trăsătură intrinsecă a poeziei în genere, la Vieru s-a bucurat de o cultivare expresă. Nu degeaba o bună parte din poeziile lui Vieru sunt puse pe note (inclusiv cele pentru copii), autorul textelor apărând, nu rareori, şi în calitate de compozitor. Cântecele de dragoste pe versurile lui Vieru (Melancolie, Regina mea, Numai tu, Sărută-mă, Ultima oară ş.a.) sunt interpretate pe scenele lumii. Iar „imnele” Basarabiei, scrise de Vieru în toiul luptei pentru independenţă (Reaprindeţi candela, Pentru ea, Eminescu, Răsai, Trei culori, Legământ etc.), pe o tonalitate gravă, sobră, mobilizatoare, ne-au servit ca scut, spadă şi flamură în anii marii mişcări de eliberare şi apărare a fiinţei naţionale.
2. Contrar criteriilor extrem de subiective şi arbitrare la canonizarea și înmatricularea unor creatori în patrimoniul cultural general românesc, opera lui Vieru îşi face pârtie din ce în ce mai largă, şi după trecerea poetului la cele veşnice, prin troienele apreciatorilor profesionişti, căci la inima omului de rând a avut priză şi percepţie adecvată dintotdeauna. Opera lui Vieru nu numai că va străpunge zidul indiferenţei, ea va dăinui.
3. În Basarabia, parte tranșată brutal din trunchiul Ţării-mamă România, destinul limbii s-a contopit cu soarta purtătorilor ei. Izgonită din administraţie, biserică, şcoală în timpul ţarismului rus, strâmtorată până la strangulare în exercitarea funcţiilor ei publice în perioada sovietică, sărăcită, schilodită (în pronunţare, scriere, structura ei lexicală, sintactică şi stilistică) de influenţă masivă din partea limbii ruse (promovată oficial ca a doua, însă, de fapt, prima limbă „maternă” a moldovenilor), limba română din Basarabia a reuşit să supravieţuiască prin eforturile oamenilor de creaţie, ale profesorilor de limbă şi literatură naţională, ale puţinelor mijloace de informare în masă în limba maternă, dar şi, mai ales, la nivelul vorbit, cu toate arhaismele, rusticismele şi macaronismele, prin utilizarea şi perpetuarea lor de către purtătorii nativi. Contrar tuturor interdicţiilor, restricţiilor, limba română s-a vorbit la ţară, precum şi în mediul familial al intelectualilor şi al unor familii de simpli muncitori de la oraş (cu excepţia familiilor mixte, în care drept limbă de comunicare servea, de regulă, limba rusă). Limba română au vorbit-o pe ascuns în familiile lor deportaţii basarabeni în Siberia şi Kazahstan. Iar când nu s-a putut vorbi, neamul nostru a tăcut tot în limba maternă, vorba poetului. Prin grai ne-am păstrat fiinţa naţională şi vom exista ca neam românesc tot atât, cât va dăinui limba română. Să nu ne mire de ce poetul Vieru a apărat cu toate fibrele fiinţei sale limba noastră cea română.
4. Încă proaspete. Profunde. Durute. Ca toţi basarabenii conştienţi de propria identitate, una cu cea a fraţilor de peste Prut, Vieru a trăit o bună parte din viaţa sa conştientă în condiţiile extrem de vitrege pentru manifestarea identităţii, a suflului aşchiei de popor român din Basarabia, a durerilor, suferinţelor şi aspiraţiilor acestuia. Nu a avut dreptul să studieze şi să cunoască istoria milenară, plină de fapte de glorie a neamului său, să cunoască fondatorii culturii şi civilizaţiei româneşti, clasicii literaturii naţionale, să-şi cunoască, în defintiv, propria Ţară, bogăţiile şi valorile ei materiale şi spirituale. Durerea, lacrima din poezia lui Vieru sunt durerea şi lacrima înainte-mergătorului Mihai Eminescu, dar şi lacrimile Basarabiei înrobite. Blând ca un miel de Paşte, blajin ca o pâine caldă scoasă de mama de pe vatră, firav ca un fir de ghiocel printre urmele de zăpadă, călcând pe pământ uşure ca un Iisus Hrisos, eteric precum seminţele ce zboară prin aer, evlavios, îngăduitor şi iertător ca sfinţii apostoli, Vieru devenea cremene şi spadă când era vorba de vreun atentat la lucrurile sfinte ce ţin de fiinţa neamului: mamă, limbă, istorie, neam, Ţară. Discursul său de recepţie la Academia de Ştiinţe a Moldovei nu în zadar şi-l intitulase atât de sugestiv: „Oastea Limbii Române”. Ostaş neînfricat din stirpea marelui Ştefan-Vodă, din bătălia de la Podul Înalt, gata să se jertfească pentru neam şi credinţă precum Brâncoveanu. Vieru s-a aflat pe meterezele cetăţii, în toate bătăliile pentru apărarea fiinţei naţionale. A fost unul dintre fondatorii şi îndrumătorii Mişcării de Eliberare Naţională. A luptat leonic pentru apărarea drepturilor limbii materne ca membru al Comisiei Interdepartamentale, care a elaborat legislaţia lingvistică. S-a pronunţat vehement contra renunţării la imnul naţional al tuturor românilor „Deşteaptă-te, române!”, a refuzat categoric şi a aruncat anatema asupra celor care vor cuteza să scrie un nou imn al Basarabiei, „moldovenesc”. Nu s-a sfiit să-i califice după merit pe conaţionalii de alte etnii, care s-au împotrivit cu înverşunare drepturilor fireşti revendicate de românii din Basarabia, a scris strofe contra mancurţilor de o virulenţă a tăunului din romanul cu acelaşi nume de Ethel Lilian Voynich. A militat până la moarte pentru numele corect al limbii (să ne amintim de poezia Limba noastră cea română, rostită de poet pe 17 ianuarie 1990 la Congresul de constituire a Societăţii care a preluat numele poeziei). Imnul, limba şi neamul nu pot fi negociate în niciun fel, susţinea cu fermitate poetul. Nu numai că a visat, ca noi toţi, ci şi a crezut în reîntregirea neamului românesc, pe care o vedea foarte apropiată („Va avea loc în curând, frate Nicolae, crede-mă. Vom fi şi noi martori”, mă încuraja cu încredere poetul). N-a mai avut parte, cu regret, să o vadă şi să se bucure ca un copil de realizarea ei. Onestitatea, integritatea, românismul lui Grigore Vieru sunt, vorba dlui profesor Dan Dungaciu, o hârtie de turnesol, care scoate la iveală identitatea fiecărui basarabean. N-am ştiut să-i apărăm făptura firavă de atacurile furibunde din partea denigratorilor şi detractorilor lui. El însă nu a pregetat să ne apere de fiecare dată când împotriva noastră erau îndreptate săgeţile otrăvite ale adversarilor ideologici.
Vieru a fost un învăţător şi educator al neamului, cu un spirit şi un tact pedagogic înnăscut, promotor consecvent al principiilor didactice ale înaintaşului său Ion Creangă. Prin creaţia poetică pentru copii, dar şi prin cele două lucrări metodice, Albinuţa şi Abecedarul, recunoscute de lumea ştiinţifică pedagogică, prin versurile sale de dragoste pentru fiinţa iubită, plai şi neam, Vieru ne-a educat, pentru prima oară pe arii atât de extinse, pe trepte, copiii în spiritul tradiţiilor neamului. Vieru nu numai le-a declarat, ci le-a demonstrat copiilor şi adolescenţilor, pe bază de exemple concrete din creaţia sa, că avem un grai dumnezeiesc de dulce, de frumos şi armonios, că se poate cânta nu numai în alte limbi, ci şi în maternă. Cu poezia lui Vieru au crescut copiii noştri, de la leagăn la creşă, de la creşă la grădiniţă, de la grădiniţă la şcoală, de la şcoală la facultate. Poezia lui Vieru o cunoşteau pe din afară nu numai copiii şi tinerii îndrăgostiţi, o învăţam şi noi, părinţii copiilor, la timpul nostru văduviţi, ca şi poetul, de suflul şi vibraţia poeziei clasice. Cu versurile de dragoste ale lui Vieru s-au îndrăgostit şi s-au iubit tinerii noştri. Poezia de dragoste pentru țară, neam, mamă, limbă a contribuit la trezirea conştiinţei naţionale. Cu poezia lui Vieru am înţeles că suntem români şi vorbim româneşte, că avem un ideal, pe care trebuie să-l realizăm, am învăţat să nu mai putem fi minţiţi, am înţeles că trebuie să luptăm pentru identitate, istorie, limbă, reîntregirea neamului, pentru restaurarea adevărului tăinuit. A adevărului care nu mai poate umbla cu capul spart.
Opera poetului, dârzenia marelui cetăţean şi patriot, sinceritatea, nobilele calităţi de bun prieten şi om de omenie Grigore Vieru, chipul lui de înger păzitor din ceruri ne va lumina de-a pururi în acţiunile şi făptuirile noastre.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog