Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RECITIREA CLASICILOR

Agârbiceanu şi problema evreiască

Mircea A. DIACONU

Alte articole de
Mircea A. DIACONU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXV, 2015

Pentru tipar

The present study investigates Agârbiceanu’s writings about the condition of the Jews in the Romania of the late 19th and early 20th centuries. The analyzed writings were published by the Romanian author in editions that were issued before 1911, while later editions, printed mainly during the Communist regime, excluded these texts. This is why these writings are rather unknown to most literary critics and anthropologists.
The aim of our research is twofold: to interrogate Agârbiceanu’s critical reception, focusing on E. Lovinescu’ and G. Călinescu’ concept of aesthetic autonomy, but also to discuss the problematic status of this author’s editions, considering the last one, released in 2014.
 
Tema supusă atenției este relevantă deopotrivă pentru istoria și critica literară, dar și pentru studiul mentalităților ori pentru antropologie. Agârbiceanu publică mai multe texte cu problematică evreiască, necunoscute uneori nici specialiștilor, în volumele de schițe și povestiri din tinerețe. Chiar dacă în cărțile publicate după 1911 astfel de texte nu mai apar, când reeditează între războaie volumele tinereții, scrierile respective se păstrează, unele dintre ele suportând mici modificări. Ulterior, după al doilea război mondial, diferitele ediții trec sub tăcere astfel de texte. Ele vor fi publicate însă în cea mai recentă ediție, Ion Agârbiceanu, Opere, I-II, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Artă şi Ştiinţă, seria Opere Fundamentale, Ediţie îngrijită, tabel cronologic, notă asupra ediţiei, bibliografie, note şi comentarii de Ilie Rad, Studiu introductiv de Eugen Simion, București, 2014.
Analiza imaginii despre evreu din opera lui Agârbiceanu poate constitui o temă distinctă, cu atât mai mult cu cât în studiul lui Andrei Oişteanu pe această temă (Imaginea evreului în cultura română, Humanitas, ediţia I, 2001; ediţia a III-a, 2012), scrierile lui Agârbiceanu nu sunt invocate. Să nu le fi cunoscut Andrei Oişteanu? Să i se fi părut atât de tari încât nu mai puteau sluji analizei sale pe orizontală?! În fond, studiul lui, de imagologie şi de istorie a mentalităţilor, nu doreşte să cadă în capcana abordărilor ideologice. Or, povestirile lui Agârbiceanu au o puternică încărcătură ideologică. Oricum, oferă din acest punct de vedere un bogat material, căci „jidanul” apare în multe din creaţiile din această epocă ale scriitorului transilvănean. Să emitem ipoteza că, după articolele lui Lovinescu din 1906 şi 1909, Agârbiceanu va fi făcut el însuşi un pas înapoi, înțelegând poate că există o componenta inestetică chiar a conţinuturilor?
În introducere, vom supune atenției felul cum îl citesc pe Agârbiceanu Călinescu și Lovinescu, mai ales pentru că acesta din urmă supune atenției chiar tema evreiască din opera prozatorului.
Una dintre afirmațiile devenite emblematice pentru interpretarea lui Agârbiceanu, reluată în enciclopedii și dicționare și la care, explicit sau implicit, critica literară se raportează adesea, este aceea a lui Călinescu: „El (Agârbiceanu, n.n. – M.A.D.) zugrăveşte mai cu seamă intelectualitatea satelor de peste munţi, compusă din preoţi, notari, doctori. Stilul e potrivit materiei fără coloare lexicală deosebită, curent şi din ce în ce mai îndemânatic, excepţie făcând, în scrierile de la început, limba de oraş, prea stângaci ardeleană. La Agârbiceanu, discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului, şi dacă ceva merită aprobarea neşovăitoare este tactul desăvârșit cu care acest prelat ştie să facă operă educativă, ocolind predica anostă. Teza morală e absorbită în fapte, obiectivată, şi singura atitudine pe care şi-o îngăduie autorul e de a face simpatică virtutea”. Este o afirmaţie pe care o preiau majoritatea criticilor care analizează şi discută opera lui Agârbiceanu, de la Const. Ciopraga la Răzvan Voncu, să spunem, considerată adesea literă de lege.
Totuși, opinia lui Călinescu, nu neapărat favorabilă (o analiză atentă în acest sens face Cornel Regman în Demonii lui Agîrbicean), e declanșată de cuvintele lui Lovinescu, critic acerb al sămănătorismului, pe care Agârbiceanu l-ar fi ilustrat în maniera cea mai elocventă. Pentru Lovinescu, teza morală din scrierile lui Agârbiceanu n-ar fi fost deloc absorbită în fapte, obiectivată. Dimpotrivă. Discutat sub genericul „Sămănătorismul ardelean”, Lovinescu începea prezentarea despre Agârbiceanu – deja în 1911 – vorbind despre identitatea fatalmente etică şi sămănătoristă a oricărui scriitor din Ardeal, o literatură care „satisface pe toţi cei ce confundă eticul cu esteticul”. De aici poate reacţia târzie a lui Călinescu, recontextualizată politic. Căci, pentru Lovinescu, literatura ardelenească s-ar fi definit prin „sănătate epică împinsă până la tendinţă şi didacticism; postulatul naţional manifestat în mod agresiv [...]; regionalismul din cauza vieţii ardelene”. „Prin acumularea amănuntelor, prin lipsa gradării efectelor, prin neputinţa aşezării povestirii în deosebite planuri, în vederea perspectivei necesare, prin limba dialectică şi prin servitutea faţă de realitatea imediată, ea (proza ardelenească, n.n.) este inferioară estetic (prozei sămănătoriste din Moldova, n.n. – M.A.D.)”. Nici nu mai contează reproşul că acestei proze i-ar lipsi „influenţa franceză”, o bizarerie critică, în fond, dacă n-ar avea în spate opinia că din literatura franceză s-ar fi putut „învăţa ordinea, claritatea, compoziţia, măsura şi graţia”, tot trăsături care relevă educaţia şi formaţia clasicistă a criticului. Or, Agârbiceanu intră în acest tipar, Lovinescu scoțând în evidenţă „darul creaţiei vieţii, fără a-l avea, însă, şi pe cel al creaţiei sufleteşti”. „Aspectele exterioare” nu sunt dublate de „conflicte sufleteşti” şi, „cu tot dinamismul lor, schiţele sunt lipsite de interes dramatic”. Observaţie fină, în fond, care mută teritoriul artei în domeniul construcţiei de efecte, posibile în cazul existenţei unei conştiinţe artistice.
Cele mai bune realizări, consideră Lovinescu, sunt Fefeleaga şi Luminiţa, pe care le și povesteşte, dar ceea ce Lovinescu nu poate trece cu vederea este „lupta de rasă”. Iar exemplul oferit este Vedenia, text care fusese lăudat de critica sămănătoristă (iar Lovinescu nu ezită să-i invoce pe Ilarie Chendi şi să citeze din el). Analiza este didactică, adică explicită. „Să vedem acum în ce mediocră literatură tendenţios antisemită vedea Chendi măiestria scriitorului”, spune Lovinescu, şi aici urmează povestirea întâmplărilor şi citarea amplă. Noi înşine ne vom referi la textul pe care îl invocă Lovinescu, în paginile următoare, şi de aceea nu vom face aici decât să reluăm concluzia lui Lovinescu: „Desigur, nu toată literatura scriitorului are această atitudine inestetică; dar de ne-am îngăduit un citat atât de lung, e, pe de o parte, pentru a arăta punctul extrem la care ajunge tendenţionismul literaturii ardelene, în care critica vremii găsea o «măiestrie», iar, pe de alta, pentru a arăta lipsa de stil, caracterul provincial şi greoi al limbii scriitorului”. Faptul că Lovinescu însuşi vorbeşte despre „atitudine inestetică” să fie consecinţa unei tendinţe de estetizare a socialului, a realului? Greu de spus – dar, dacă e aşa, se explică şi mai bine reacţia lui Călinescu, care muta bătălia dintre autonomia artei şi arta angajată exclusiv prin conţinut pe terenul ideologiilor.
Problema este cu atât mai interesantă când constatăm că G. Călinescu republică textul din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, din 1940, în paginile „Contemporanului”, nr. 9, din 7 martie 1958, sub titlul „Probleme şi exemple”, la „Cronica optimistului”. Ceea ce găsim în plus în revistă – pe lângă trei secvențe minimale din text – este un paragraf iniţial, elocvent din multe puncte de vedere şi generator de interogaţii. Spune criticul: „Problema «autonomiei» artei nu are nimic de-a face cu existenţa sau absenţa unei tendinţe. Divina Commedia, Din Quijote sunt opere polemice cărora nimeni nu le-a contestat puritatea artistică. De fapt, cei care combat tendinţa noastră fac asta fiindcă ar voi să îmbrăţişăm tendinţa lor. Cât despre extirparea oricărui conţinut de viaţă ca impur, e de prisos a mai vorbi. Sunt opere cu tendinţă etică deschisă, care totuşi intră în câmpul artei în măsura creaţiei de viaţă. Sub acest aspect trebuie judecat Ioan Agârbiceanu”.
Așadar, în acest context, al luptei între autonomia esteticului – care presupunea și „estetizarea realului” – și arta cu tendință din „Cronica optimismului”, să trecem în revistă textele lui Agârbiceanu inspirate de problematica evreiască.
În Plutaşii (textul a apărut în 1905, în „Drapelul”, la Lugoj), jidanul îi însoţeşte pe plutaşi pe Tisa, până la Seghedin, nevoind să rateze prilejul de a le vinde în permanenţă băutură. „Jidanul se-nvârte într-un călcâi şi aduce jumătatea, întânzându-şi mâna galbină, ca o arătare din morţi”. Mânios cum nu mai fusese până atunci, Vasile le ţine confraţilor o lecţie despre slăbiciunile lor: „Nemernicilor, măi! Acasă vă plâng copiii de foame şi voi vă aprindeţi cu vitriol! Voi vă bateţi joc de ce aveţi mai sfânt pe lume, vă bateţi joc de voi chiar! Voi n-aveţi ochi să vedeţi cum râde Herţi de voi [...]”. Finalul e elocvent: „Că v-a orbit Dumnezeu, să nu mai vedeţi duşmani şi prietini. Şi-aduceţi cu voi, de câte ori mergeţi, pe Juda ăsta, care vă zălogeşte, mă, şi sufletele şi vă poartă copiii flămânzi şi goi pe drumuri”. Discursul trece uşor parcă sub autoritatea autorului: „Când înţelege că o parte dintre plutaşi îşi termină banii, jidanul vrea să pună cep butoiului. Ce urmează? „– Adecă ai amuţit, liftă spurcată! Stai că-ţi ştim noi năravul! Şi toţi trei îl ridică în sus, îl duc la marginea unei plute, îl prind de picioare şi-l cufundă în apă, cu capul în jos, până la tălpi. Jidanul se zvârcolește ca un peşte ce dă să scape. Peste câteva clipe îl scot, moţoiat”. Şi deşi evreul, speriat şi simulând, atât cât mai poate, bunăvoinţa, spune că le va da în continuare de băut, plutaşii repetă operaţiunea: „– Nu dai, liftă, îţi ştim noi felul! Şi iar îl cufundă. Când îl scot, jidanul e vânăt-verde, şi ochii-i stau să plesnească. Aruncă vreo trei guri de apă şi răcneşte iar din toate plămânile”. Lucrurile nu se sfârșesc însă aci, şi restul povestirii ar merita citată în întregime: „Jidanul se şterge în grabă, se scutură odată ca şi câinele ce a ieşit din apă, face o faţă veselă şi ochii i se aprind de bucurie. / – D-voastră gândeați că nu mai dau. Glumesc şi eu! Şi începu să umple iar jumătăţile. / Dar nu putu umplea nici două, căci Vasile porni de lângă cârmă, ca o furtună, îl prinse cu o mână de piept şi-l duse până la marginea plutei. Acolo îl ridică în aer. / – Fă-ţi cruce, liftă, că te botez acum! Vezi, ce popă ţi-ai căpătat. N-am barbă şi tot îs popa tău astăzi! / Jidanul se mai zvârcoli puţin în aer, vrând parcă să iasă din haine, apoi pumnul de fier se descleştă şi două valuri mari se închiseră peste fântâna de botez a lui Herţi. / Vasile râse întâia oară, după o mulţime de ani, un râs grozav, plin de furtună parcă”. Astfel, cu aceste pagini care încheie micul manual de tortură al lui Agârbiceanu, textul se şi termină. Ce se va fi întâmplat cu Herţi, Agârbiceanu nu ne mai spune. Să deducem că botezul a fost unul în moarte e în bună măsură posibil.
În Gruia, jidovul satului împreună cu trei feciori din sat au fost găsiţi într-o dimineaţă, aproape morţi, sub un pod. „Românaşii bătuţi dormeau adânc, părea că le-a făcut bine bătaia; jidanul, însă, tot deschidea, cu spaimă, ochii de mâță, şi iar îi închidea, şi răsufla rup, cu scârțâituri, ca şi cum i-ar fi fost încheiat pieptul din hârburi de blide”. Jidanul n-a vrut să spună cine l-a bătut, dar, până la urmă, cei trei români îl dau de gol pe Gruia, care rămase convins că pe cei trei români nu i-a bătut el. La ieşirea din arest, după câteva luni, speriat, jidanul îi spune lui Gruia: „– Bade Grui, io nu-i spus. Să mă bată pe mini Dumnizău meu, di spus. Spus feciorii! / Dar Gruia nu le-a mai purtat sâmbetele pentru aceasta. Îşi aducea numai aminte că el, în noaptea primejdiei, seara, s-a înţeles cu cei trei feciori să bată pe jidan, să-l scarmene de barbă, ca pe un ţap, pentru că, ziceu ei, vindea băuturi otrăvite creştinilor. Ştia că cei trei flăcăi plătiseră vinul în seara aceea. Mult vin!... Şi-l îndemnau mereu... Şi el a băut atunci ca un nebun, până a început să-i ardă ochii şi să s-aprindă tot, ca într-un cuptor. Atunci a intrat în dugheană, l-a luat pe jidan subsoară şi a ieşit afară cu cei trei feciori, în nopatea târzie. Nu era pui de om, şi jidanul, simţindu-se în ghearele ursului, nu zicea nici mâc de frică. Au mers sub podul de pe Valea Rea, şi-a început să-i care lui Iţic cu lopata. Dar Gruia la băut era prost rău. Că dacă se înfierbânta odată, ar fi tot dat. Jidanul însă se rostogoli grabnic ca un ţap, ş-atunci Gruia s-a apucat de cei trei, şi i-a îmblănit. În urmă s-a dus acasă şi s-a culcat”.
O altă situaţie în Vedenia, povestea unei case în care-şi ţinea cândva prăvălia şi crâșma „un jidan uscat ca o prăjină şi c-o barbă ca un caier de câlți”, azi dărăpănată şi locuită parcă de duhuri. Povestirea începe chiar cu descrierea casei: „Drept în mijlocul satului este o casă veche, dărăpănată. Casa e de cărămidă, dar pereţii de mult s-au afumat, s-au înnegrit de ploile şi vânturile ce i-au biciuit. Din coperişul de şindrilă n-au mai rămas decât câteva petece putrede, şi prin căpriorii înalţi şuieră amarnic vânturile nopţii. Casa, se vede, a fost bine închegată pe vremuri. Din pereţii ei înalţi, ploile abia au putut mânca, iar fereştile, afară de una, stau şi acum neatinse. Din gardul ce-a înconjurat odată casa asta, n-a mai rămas decât un singur stâlp de la portiţă, stâlp de stejar, cioplit în flori”. Noaptea cel puţin, mai ales pe vremuri de viscol, localnicii o ocolesc, „făcându-şi cruci largi”, căci se-aud „în lăuntrul ei toate glasurile dobitoceşti din lume – mârâit de mâțe, hârâit de câini, cucurigat de cocoşi, muget de vaci, boncăit de boi, nechezat de cai – ca şi când ar fi o lume de duhuri necurate prinse într-o temniţă tare, de unde nu pot scăpa”. Povestirea, ca o legendă, ar explica acest fapt, căci întrucât trupul i-ar fi rămas neîngropat mai multe zile, iar la moartea lui nimeni n-a putut zice «Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!», umbra lui Şloim (poate şi banii lui) au devenit o vedenie care pare să fie chiar chipul său („atâta numai, că-n loc de ochi de cucuvae, are doi sâmburi de jar”.
De fapt, la mijloc sunt două poveşti distincte. Una se referă la venirea lui Şloim în sat şi la relaţia lui cu Andrei, cel dintâi oaspete al cârciumarului. „Jidanul a venit în sat ca toţi de neamul lor, cu zdrenţele-n spate, un drumeţ rătăcit prin lume. Întâi ş-a deschis o bărăcuţă de scânduri ş-a început a-şi desface negoţurile de nimica. Dar după trei ani ş-a zidit casa asta şi s-a aşezat acolo cu balabusta şi cei trei târtănaşi murdari cu părul încârlionțat”. Când i-a deschis prima dată uşa lui Andrei, „jidanul a bătut în palme, şi-a netezit de multe ori barba, iar ochii lui ardeau ca două picături de jar”. Şi Şloim îi face cinste cu vin, iar „barba-i tremura, mâinile-i închipuiau semne ciudate prin aer”. Apoi, se duse („împleticindu-se în pardesiul lung, soios”) să-şi aducă şi familia. Din acea zi, Andrei vine zilnic în colţul pe care şi-l alesese în cârciumă şi astfel „a văzut toată inima de câine a jidovului”, asociat „iudei” („Şi înţelegea Andrei, pe fiecare zi mai mult, că-n tot satul nu-i o altă inimă să se asemene cu a iudei”). „Jumătate din sat era în ghearele jidanului. Balabusta se îngrăşase tare, când umbla prin crâșmă se legăna ca o raţă uriaşă, îndopată. «Coconaşii», cum le spunea Andrei, crescuseră ca din apă, cu obrazul lungăreţ, cu ochii albaştri, cu nasurile înconvoiate fin. Păreau nişte pui de uliu, cum stau după tarabă şi priveau şi ei, fixând pe oamenii cari veneau să cumpere ceva sau să bea”. Între Andrei, care începuse să vină special ca să vadă pe Şloim „cum înşală, cum socoteşte bănuţii de piţule, cum măsoară de mincinos”, şi Şloim se iscă o dispută pe tema cărţilor sfinte. Andrei nu poate crede că Şloim posedă cărţi sfinte din moment ce acestea sunt citite „lângă spirtul şi negoţul din crâșmă”. Şi când Andrei se înfurie spunând că singurul Dumnezeu al unor păgâni ca el e banul, „puii de jidan, privind speriaţi, se adunau în jurul bătrânului, ca şi când ar fi auzit deodată un semnal de primejdie. Boscorodeau în limba lor, şi ochii li se umpleau de ură mocnită, ce nu se putea răzbuna”. Altceva despre familia jidovului? Şloim îi spune că „noi, jidovii, avem lege tare sfântă şi credem toţi în Dumnezeu”, sau vineri seara „familia jidovului se ruga în cealaltă odaie” („Şi în liniştea ce se făcu, se auzea murmurul urât, plângător, schelălăit, al rugii jidoveşti”). Cu toate acestea, Şloim e perceput de Andrei drept păgân şi e asociat maleficului, diavolescului, lui sarsailă („prin sat oamenii începură să se jeluiască şi să privească cu ochi duşmănoşi la crâșma jidanului. Averuţele lor se împuţineau mereu, iar sarsailă singur avea o avere baronească”). A doua poveste îşi găseşte aici doar intriga. Andrei îi destăinuie lui Şloim că prin sat circulă zvonul că şi-ar ţine aurul ascuns în pivniţă şi că prin împrejurimi hoţul Manole a început să jefuiască şi să ucidă. „Şi în crâșmă, de-aci încolo, se vorbea numai de Manole şi de ortacii lui. Balabusta nu slăbise, dar obrajii ei căpătară o culoare tare pământie, şi pistruii se arătau deja, ca puncte de murdărie. «Coconaşilor» li se mai încovoiaseră parcă pliscurile, iar Şloim se purta prin casă ca şi când l-ar bate vântul”. Şi ceea ce, nu numai în ordine epică, e previzibil se întâmplă. În locul faptelor, povestirea lor rezumativă, pusă sub formula „şi spun bătrânii...”. Or, bătrânii spun că Şloim ar fi fost găsit într-o odăiţă, „în mijlocul casei, pe spate, cu limba atârnând afară, cu ochii deschişi, în cari încremeni groaza nebună a morţii”. Iar balabusta şi copiii nu erau nicăieri. Povestea lor nu stârnește nicio curiozitate: satul s-ar fi împăcat cu gândul că „n-or fi găsit comoara şi pentru că n-au avut vreme să caute, pe copii şi pe muiere i-au dus cu ei să afle!”. Să fi fost totul o consecinţă a urării făcute de Andrei? Căci după ce-l cinsti în prima zi în care deschise crâșma, românul îi doreşte „Să dea Dumnezeu ca şi moartea aici să v-ajungă!”, cuvinte pe care Şloim le percepe încă de atunci ca pe un blestem. În tot cazul, nu există o intensitate epică nici pe acest posibil subiect, nici pe altele. Totul are mai degrabă rostul unei cópii după natură. În viziunea lui Agârbiceanu, nu o povestire despre teroare, ci despre case bântuite de duhuri rele. Expresia unei ideologii răsfrânte epic. O lume in-estetică? Fireşte, mult mai mult decât atât.
De altfel, volumul de debut al lui Agârbiceanu se deschidea cu povestirea Glas de durere, textul penultim fiind Plutașii. Or, cred că cele două texte funcționează cumva în tandem. Dacă Plutașii sfârșea cu uciderea evreului, textul cu care se deschidea volumul prezenta o crimă comisă de un evreu. După ce încercase să-i siluiască fata, notarul, evreu care vorbeşte ungureşte, îl ucide pe Grigore Lupeanu, gest despre care țăranii ştiu că va rămâne nepedepsit de autorități („Legea-i a lor, puterea-i a lor”) şi care alimentează nevoia răzbunării („Şi, iacă, aşa ţi-a fost dar să adormi tu, măi nepoate Grigore, răpus acasă la tine. Dar, dacă e dreptate la Dumnezeu, eu îți spun că am să pun în furci pe cânele cu pistrui pe față”). De remarcat că, în volumul din 1906, Plutaşii are o completare față de faptele prezentate anterior. Textul, care va fi eliminat şi în ediția din 1921, începe cu următoarea afirmație: „Înaintea tribunalului, de câte ori e dus, Vasile spune aceeași poveste, cu capul drept, cu ochii plini de durere”. E o dovadă clară că Herți fusese ucis, iar elementele predicative suplimentare („cu capul drept, cu ochii plini de durere”) sunt în măsură să releve cum funcționează „umanitarismul” lui Agârbiceanu, câtă încărcătură ideologică are. Ce reiese din povestea justificativă a lui Vasile, a acestui „rumân” blajin? O idee clară e greu de formulat. Căci povestea poate să fie a cuiva care și-a pierdut mințile, ori a cuiva care trăiește o criză mistică. Credem, mai degrabă, că fără să urmărească vreo astfel de coerență epică, parcă pe urmele versetelor din Cântarea României de Russo, Agârbiceanu pur și simplu construiește un text cu valoare teoretico-parabolică. O alegorie care mută totul în mit. Să cităm, integral (în fond, textul e greu accesibil), povestea lui Vasile: „Dragi domnii mei, voi nici nu știți că io-s un fecior de împărat. Țara noastră e veche și întărită, ca un cuib de vulturi. Și are atâtea podoabe, cum nu mai e altă țară pe lume. Tata îmbătrânise cu sabia în mână și cu coroana de oțel pe cap. Vezi, că eu i-am făcut multe supărări, că nu prea stam pe acasă. Mă omora dorul de sălbăticiuni. Odată merg eu așa la vânat și dormeam sub o stâncă. Și iată cum dormeam, mă trezesc cu un voinic, călare pe un cal negru ca tăciunele. Îmi zise cu ochii foarte triști: «Dragul meu, tu cauți fiarăle la munte, și iată ele pătrund și-ți umple șesurile ce le vei stăpâni după ce bătrânul tău... Pe acestea să le stârpești, căci îți vei batjocori Țara lipsind-o de toate frumusețile». Voinicul s-a făcut nevăzut, lăsându-mi un fluier rupt în bucăți și – în vis – auzeam parcă un freamăt nu de aripi, nu de copite, ci așa o învălmășeală de limbi. Și cei ce se zbăteau cu limba asta pe buze erau niște oameni pierduți, încovoiați de spate, cu ochi de buhnă. Și-am, râs, am râs așa de cu hohot, și-am dormit mai departe. Dar pe stânca sub care dormeam, creștea un brad înalt, înalt. Și el, de pe culme, vedea mai bine decât mine în vis. Și simt numai că deodată începe să tremure și din trupul lui părea că a plecat o limbă de foc care, străbătând stânca, a venit până în inima mea. Am tresărit și bradul începu să mi se vaiete. Îl întreb eu în vis și el îmi răspunde: «Dragă crăișor, vin oameni slabi, cari încă-s mai tari decât tine. De mâna acelora va trebui să cad eu și toată podoaba veche, cinstită a țării!». Și am privit și nu vedeam nici oaste puternică, nici comande scurte de luptă nu auzeam, nici zăngăt de arme, ci așa ca o învălmășeală de limbi. Erau tot cei de mai nainte, acum aveau însă legături mari în spate, cât căpițele. Și iar am râs și-am dormit mai departe. Când deodată mi se arată zâna munților că vine zburând. Abia mai fâlfâia din aripi de ostenită. M-a privit mai întâi înduioșată, cu ochii în lacrimi, apoi s-a așezat lângă mine, m-a sărutat cu dragoste și-a început să tremure la sânul meu. Deznadăjduită că n-o înțeleg, își ia năframa din cap. Am rămas încremenit. Părul bogat de aur, ce-i ajungea până la călcâie, nu mai era. Luminile ochilor mei să le fi pierdut mai bine. Întreb eu – că-mi plângea amar în piept – «Cine ți-a tăiat podoaba capului, dragă?». Ea se alipi mai tare de mine: «Niște paseri de pradă». Și mi le arătă aproape: erau aceleași ființe de mai nainte, dar acum aveau ghiare în loc de unghii și se cățărau pe munte. Într-o clipă sar în șea, iau sabia și pornesc în goană. Dar din toate ființele de mai nainte numai una mai vedeam: nu știu, adunatu-s-au toate într-asta una, ori celelalte s-au ascuns pe undeva. Dar pe asta am alungat-o, până ce mi-am încleștat mâna în barba ei, că avea o barbă ca aceea. Am ridicat-o în aer, dar era grozav de grea, că pe spate-i crescuse un butoi mare, mare. Și-am dus-o eu așa până la apa Tisei și-am înecat-o în Tisa. Acum de aia aș zice eu să mă lăsați de aici, că nu știu de a mai rămas vreo viețuitoare de asta? M-aș duce să dorm iară sub stânca aceea, să văd de mai vine voinicul, să aud de-mi mai spune ceva bradul și s-o mai întâlnesc o dată pe zâna munților. Să văd, nu i-a crescut părul cel de aur?”. Ori poate că plutașul Vasile citise pur și simplu Cântarea României, text invocat într-una din povestirile sale de Agârbiceanu.
Cum este jidanul? Să reţinem alte câteva imagini, pe lângă cele deja amintite: „Jidanul lung, încovoiat, în caftanul lui pătat cu verde şi galbin ruginiu, se învârtea în jurul butoiului, fluturându-şi barba cărămizie. Ochii mărunţi păreau ochi de buhă, pistruii de pe faţă – ca hospe roşietice de cucuruz, iar nasul i se încovoia deasupra mustăţilor subţiri”, ori „jidanul îşi tremura neliniştit barba de ţap” (Plutaşii). Altundeva se vorbeşte de faptul că un anume Marton „trebuie să aibă o lege cănească, ceva aşa, ca a jidovilor” (În faţa morţii). În alt loc, jidanul ar fi arendat păşunea de la grof, iar ţăranii erau obligaţi să-şi pască vitele pe moşia lui, acest „Iuda” care „nu vrea să ştie cu niciun preţ de vitele închise” (În luptă). Un anume Partenie, care face o clopotniţă nouă la biserică, are următorul gând: „«În cârciumă de bei, te pedepseşte Dumnezeu, că eşti aproape de jidan, şi jidanu-i frate cu dracu. Dacă bei când lucri pe la oameni, dai pildă rea, şi, ascunzându-ţi glaja, iar te asameni cu necuratul ce se ascunde pretutindeni»” (Meşterul Partenie). Altundeva se vorbeşte de faptul că „un jidan lung, cât o suliţă, cu barbă de ţap bătrân, era de o parte c-o pasăre tristă, care lua cu pliscul şedule de noroc, pentru creştinii cari dădeau cinci bani stăpânului” (Păcatele noastre). Cea dintâi lacrimă este povestea unui fiu care refuză să meargă la studii superioare şi cere părinţilor să-i dea de la început lui toată suma pe care ar cheltui-o cu şcoala. Cum părinţii refuză, îşi ia viaţa în propriile mâini. Faptul că ar vrea să facă o afacere ar atrage după sine compromiterea părinţilor: „De aceea te-am purtat ani de zile la şcoală, ca să te pui acum în rând cu jidovii?”. Ajuns vameş, stârnește următorul comentariu: „Putea ieşi om mare din el, şi iată, în loc să se înalţe pe el şi neamul lor, i-a scoborât şi din rândul meseriaşilor cinstiţi. Căci vameş n-a fost încă aici în oraş, român. Tot lifte străine, jidani mai ales”. Cum se îmbolnăvi, lăsase în locul lui „un jidănaş”, iar când îşi reveni, singura-i grijă era dacă acesta a adus banii strânși de la cei care doreau să intre în oraş: „Când intră Marian, Marţi tresări, şi-şi întoarse ochii de buhă spre el. / – N-ai închis rampa, Iudă! Hei, câte nopţi va fi rămas deschisă. Să mi te cari, ia acuma, că , de nu, te prind de gât şi te arunc sub pod! / – Fost frig, domnu’ Marian, fost frig şi nu putut încuia lacăt. Venit să mă caldu, poi cui! / – Nu, să piei acum, Iudo, din ochii mei!”. Doar că la sfârșitul povestirii, acest personaj, privindu-şi tatăl bătrân, îşi dă seama deodată de „toată deşertăciunea vieţii sale”, iar la şaptezeci de ani vorbeşte de propria-i tinereţe ca despre „o boală”, „o patimă care i-a întunecat tinereţea”. Se referă, fireşte, la fuga lui de-acasă şi la falsificarea unei poliţe. Şi la faptul că alesese o meserie pe care neamul său părea s-o asocieze cu toate păcatele posibile. O analiză a clişeelor, prejudecăţilor, inerţiilor, ideologiei implicate trebuie făcută. Deocamdată, am înregistrat faptele. Operaţie mai degrabă de arheolog decât de antropolog. În fond, „monografie vie a satului ardelenesc”, „opera lui Agârbiceanu reflectează documentar, cum spune Cioculescu, zbuciumul vieții publice ardelene, în decurs de jumătate de veac”. Dar Cioculescu nu uita că literatura avea pentru Agârbiceanu funcția „perfecționării morale”.
Alte câteva chestiuni ar merita discuţii mai ample. Una dintre ele are drept reper metamorfozele atitudinii lui Agârbiceanu faţă de problema evreiască. Cum am constatat deja, după 1911 texte în care personajele implicate în subiectul central să fie „jidani” nu mai apar. În ce priveşte cauzele, în absenţa unor mărturisiri oarecare, putem emite doar ipoteze. Am putea bănui că opinia lui Lovinescu, invocată anterior, va fi cântărit greu. Să iasă la lumină astfel şi faptul că Agârbiceanu va fi făcut un pas înapoi în privinţa tendinţei pe care opera ar fi trebuit s-o aibă dând credit valenţei estetice? Greu de spus, din moment ce tendinţa rămâne şi în operele ulterioare stratul de adâncime al scrisului său. Altfel, ce ironie a sorţii! Adept al literaturii angajate, al tendinţei în artă, Agârbiceanu e, la distanţă, un discipol al evreului Gherea, pentru care, să ne amintim, „critica trebuie să răspundă” la cele patru întrebări: „de unde vine creaţiunea artistică, ce influenţă va avea ea, cât de sigură şi vastă va fi acea influenţă şi în sfârșit prin ce mijloace această creaţiune artistică lucrează asupra noastră”. Nu numai că opera va exprima „într-un fel sau altul, tendinţele epocei în care (autorul, n.n.  – M.A.D.) trăieşte, ale societăţii în care trăieşte”, dar ea va fi având şi o anume influenţă. Pe acest din urmă fapt miza în mare măsură Agârbiceanu. Dincolo de faptul că se doreau cópii după natură, povestirile lui Agârbiceanu deveneau un fel de ghid pentru educarea neamului. Rămâne, fireşte, întrebarea dacă povestirile acestea pe temă evreiască erau expresia unei copieri a realităţii sau, dimpotrivă, autorul folosea ficţiunea în slujba „tendinţei”? Probabil că adevărul e undeva la mijloc. Se va fi inspirat Agârbiceanu şi din realitate – şi realitatea era atroce –, dar va fi şi exagerat în scopul creării unor efecte imediate. În Istoria literaturii române contemporane, din 1937, Lovinescu rămânea, în ce-l priveşte pe Agârbiceanu, la vechile-i opinii. Şi două din cele trei caracteristici ale literaturii sămănătoriste din Transilvania i se păreau a fi „sănătatea etică împinsă până la tendinţă şi didacticism; postulatul naţional manifestat în mod agresiv tocmai din pricina comprimării (?!, n.n.  – M.A.D.) lui”, caracteristici foarte elocvente pentru scrisul lui Ibrăileanu, mai ales pentru cel de dinaintea Unirii.
Firesc, până la urmă, să ne întrebăm care va fi fost influenţa (nu în lumea literaţilor – nu pentru literaţi scris Agârbiceanu) în lumea cititorilor săi şi care vor fi fost acei cititori? Care dintre straturile textului vor fi funcţionat mai bine? Pe de altă parte, vor fi ajuns scrierile acestea şi sub ochii unor cititori evrei? Cu ce impact? Ce păcat, în fond, că nu există „dovezi” de altă natură din epocă – mărturii asupra tirajelor şi asupra circulaţiei şi difuzării cărţilor, periodicelor, că nu există pagini de jurnal, ori corespondenţă privată din epocă etc. –, pentru a putea pătrunde în astfel de teritorii care cu adevărat ar putea să intereseze.
Cert este că în perioada interbelică, atunci când mişcările antisemite ajung la un nivel maxim, Agârbiceanu nu are niciun fel de manifestări publice în acest sens, precum un Brătescu-Voineşti, spre exemplu. Numele lui nu apare nici măcar o dată în radiografia pe care o face Z. Ornea în Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, iar în analiza făcută deceniului anterior în Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, nu există nicio conotaţie ideologică în legătură cu Agârbiceanu. E invocat de câteva ori pentru a intra în liste cu colaboratori la diferite periodice, în general periferice. Dar în culegerile de povestiri din interbelic va fi reluat Agârbiceanu textele pe tema evreiască? Ulterior, în ediţia Pienescu, la care Agârbiceanu colabora, a făcut oarece modificări. Una este invocată de Ilie Rad. În De la ţară, un fragment din schiţa Hoţul a fost modificat în aşa fel încât să dispară trimiterea la evrei. Fragmentul „În vreo trei sate, bolţile jidanilor fură călcate şi bănuşorii, puşi bine la cutii de fier, pieriră ca şi cum n-ar mai fi fost, lăsând pe perciunaţi să-şi smulgă bărbile roşii”, se transformă în ediţia de Opere, I, a lui Pienescu, şi deopotrivă în ediţia de-acum astfel: „În vro trei sate, bolţile negustorilor fuseseră călcate, şi bănişorii, puşi bine în cutii, pieriseră ca şi cum n-ar fi fost”. Va fi fost o opţiune proprie sau o acordare la context? Cert este că modificarea aduce prejudicii expresivităţii. Vor fi fost şi alte astfel de modificări? Problema, cu toate ramificaţiile ei de istorie literară şi nu numai, ar merita o analiză detaliată. În absenţa unei ediţii critice, cineva ar trebui pur şi simplu să coboare la primul nivel al investigaţiei, pentru a scoate cărţile la lumină.
Ilie Rad precizează că „Secţiunea de Note şi comentarii nu a putut discuta şi variantele textelor, pentru că acest lucru ar fi însemnat retranscrierea pasajelor eliminate de autor, cu ocazia pregătirii seriei de Opere, pasaje care ar cădea azi sub incidenţa corectitudinii politice, mai periculoasă decât cenzura sau autocenzura din regimurile dictatoriale”. Şi, în favoarea opiniei sale, Ilie Rad citează aici un fragment dintr-o apariţie editorială proaspătă, semnată de Ana Blandiana (Fals tratat de manipulare) care abordează această problemă. Sigur, problema corectitudinii politice face obiectul unor studii de anvergură din medii şi teritorii ştiinţifice diferite. Se poate face apel şi la poziţia formulată de Ana Blandiana. Problema este însă că motivaţia nu prea stă în picioare. În tot cazul, nu ne putem prevala de inaderenţa la principiile corectitudinii politice pentru a trece sub tăcere viziuni, opinii, puncte de vedere pe care istoria le-a condamnat şi nu cred că Ana Blandiana se referea la astfel de situaţii. Dar Ilie Rad va fi avut în vedere micile corecturi precum cea invocată chiar de el, şi nu texte care nu se mai găsesc în ediţia Pienescu din 1962. Dacă s-ar fi referit şi la ele (în sinea noastră însă ne îndoim de acest lucru), Ilie Rad ar fi sugerat că sistemul politic n-ar fi permis publicarea textelor pe o temă trecută la index, textele cu şi despre evrei. Poate că într-adevăr va fi fost aşa, deşi nu ştim. Dar în acest caz de ce s-ar teme unii şi alţii că Ion Agârbiceanu ar putea fi considerat antisemit? Esenţial ar fi să ştim dacă lui Agârbiceanu i s-a impus eliminarea acestor texte şi modificarea altora sau a funcţionat mai degrabă o cenzură interioară. Şi în cazul din urmă, dacă cenzura interioară va fi fost reprezentată de retractarea celor scrise cândva, de oripilarea în faţa lor, sau, mai degrabă, de teama că aceste texte i-ar putea afecta imaginea ori revenirea (căci imaginea fusese dintotdeauna cumva limitată) în viaţa literară a timpului. Ciudat că Agârbiceanu ne lasă aici doar să facem presupuneri. În acest caz, de ce nu le-am face pe cele mai nefericite pentru el? Agârbiceanu era dornic să reintre în literatură ca mare scriitor, comparabil cu Sadoveanu. Nu cred să se fi întrebat dacă nu cumva greşeşte în atitudinea explicită şi în mesajul limpede din textele cu şi despre evrei.
Altfel, revenind la nemulţumirea lui Ilie Rad în legătură cu sistemul care l-ar fi obligat pe Agârbiceanu să mai corecteze câte ceva – şi în legătură cu nemulţumirea răzvrătită că prezentul doar aparent oferă garanţia libertăţii , o ediţia critică trebuie să cuprindă şi pasajele care ar putea să stârnească ştiu eu ce sensibilităţi. Tocmai acesta e rostul unei astfel de ediţii, care nu se adresează vulgului. Pe de altă parte, dacă „populaţia conlocuitoare” se referă la evrei, atunci textele din cele două volume publicate acum conţin multe fragmente, aşa cum reiese în paginile de mai sus, în care corectitudinea politică ar putea fi zgândărită, lezată grav. Sau ar fi zgândărită dacă n-am şti că lucrăm cu nişte opere literare, indiferent de funcţionalitatea lor în contextul publicării, care mărturisesc despre o lume, despre o mentalitate, despre un timp. Altfel, să ne închipuim că ceea ce lipseşte ar fi fost de o duritate şi mai mare?! Nu cred. E de bănuit, mai degrabă, că, preluând variantele din diferite ediţii, corpul volumului s-ar fi dublat sau triplat. Iar cineva trebuia să facă o foarte atentă comparare a textelor. În tot cazul, după cum am văzut deja, în ediţia primă, Plutaşii avea un cu totul alt final. Şi dacă Agârbiceanu va fi renunţat la ultimele secvenţe, n-o va fi făcut în niciun caz din motive ideologice, din moment ce restul textului s-a păstrat, ci din inconsecvenţa artistică pe care finalul o instituia. Altfel, acel final, care vorbeşte cumva despre procesul creaţiei, nu schimbă cu nimic substratul ideologic al povestirii.
 
Bibliografie
1. Ion Agârbiceanu, Datoria, Nuvele și schițe, Editura Librăriei Universala Alcalay&Co., București, f.a. (1914).
2. Ion Agârbiceanu, De la țară, Institutul tipografic și Editura Luceafărul, Budapesta, 1906.
3. Ion Agârbiceanu, De la țară, Schițe și povestiri, Ediția a III-a, Editura Librăriei și tipografiei H. Steinberg, București, f.a. (1921).
4. Ion Agârbiceanu, Note și impresii, în „Viața Românească”, Iași, 1920.
5. Ion Agârbiceanu, Opere. I. Schiţe şi povestiri (1902-1910), Ediţie îngrijită, tabel cronologic, notă asupra ediţiei, bibliografie, note şi comentarii, referinţe critice de Ilie Rad, Studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2014.
6. Ion Agârbiceanu, Opere. I. Schiţe şi povestiri (1911-1922), Ediţie îngrijită, tabel cronologic, notă asupra ediţiei, bibliografie, note şi comentarii, referinţe critice de Ilie Rad, Studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2014.
7. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941, București [Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1982].
8. G. Călinescu, Istoria Literaturii Române. Compendiu, Ediția a II-a revăzută, Editura Națională Mecu, București, 1946.
9. G. Călinescu, Probleme şi exemple, în „Contemporanul”, nr. 9, 7 martie 1958.
10. Șerban Cioculescu, Marginalii la opera lui I. Agârbiceanu, în „Viața Românească”.
11. Constantin Ciopraga, Literatura română între 1900 și 1917, Editura Junimea, Iași, 1970.
12. Cronologia vieţii literare româneşti. Perioada postbelică, VII, 1956-1957, Coordonare generală şi prefaţă Eugen Simion, Coordonatorul redacţional al ediţiei Andrei Grigor, Documentare şi redactare Mihai Iovănel, Cristina Balinte, Andrei Terian, Andrei Grigor, Nicoleta Ifrim, Alina Crihană, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2011.
13. Cronologia vieţii literare româneşti. Perioada postbelică, VIII, 1958-1959, Coordonare generală Eugen Simion, Coordonatorul redacţional al ediţiei Andrei Grigor, Documentare şi redactare Cristina Balinte, Mihai Iovănel, Andrei Terian, Nicoleta Ifrim, Andrei Grigor, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2011.
14. E. Lovinescu, Critice. I. Istoria Mișcării „Sămănătoriste”, Editura Ancora, București, f.a. (1925).
15. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.
16. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog