Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ADRIAN DINU RACHIERU – 65

Însemnele unui „ADR timişorean”

Iurie BOJONCĂ

Alte articole de
Iurie BOJONCĂ
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Aveam pregătit pentru tipar volumul de poeme Teama de scris. Un prieten m-a sfătuit să-l propun domnului Adrian Dinu Rachieru. Nu-l cunosc personal. Cum să încep discuţia? I-am telefonat. I-am spus că sunt la a treia carte. Convenisem să-i expediez manuscrisul. I-am povestit că am un cunoscut care deţine o funcţie la aeroportul din Chişinău şi ar fi de acord să transmită manuscrisul pe calea aerului. Domnia Sa avea un prieten la aeroportul din Timişoara şi astfel a purces la drum, pardon, la zbor Teama de scris. Cartea văzu lumina tiparului în 2002 la Editura Augusta. În luna mai este lansată la Salonul de Carte din Chişinău, unde fu prezent şi Adrian Dinu Rachieru, consilier literar al editurii. Plin de emoţii, îl căutam să-i mulţumesc şi să-l întreb dacă poate participa la lansarea volumului meu, planificată la liceul Prometeu, unde activam. Odată ce nu-l cunoşteam personal, am întrebat pe cineva dintre scriitorii veniţi din România. Unul a zâmbit şi mi-a spus să fiu atent la cel care seamănă leit cu Abraham Lincoln, „uite, domnule, are aşa o barbă...”. Ne-am întâlnit. Am discutat. A acceptat propunerea de a participa la lansarea de la liceul Prometeu. În toamna lui 2002, la Salonul de Carte de la Iaşi, i-am predat manuscrisul cu poeme Mesaje din ocnele paradisului. Lucrarea apare în 2003, odată cu plecarea mea în Italia. De aici încolo vom ţine o legătură epistolară până la revederea din mai 2006 la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică (IRCCU) din Veneţia, întâlnire prilejuită de lansarea celor două volume de poezie pomenite mai sus. Din moment ce au fost de acord să includă în programul de activitate lansarea, am insistat sa fie invitat şi criticul literar Adrian Dinu Rachieru. La acea vreme director al IRCCU era prof. dr. Ioan Aurel Pop, o personalitate marcantă a istoriei şi culturii româneşti „dobă de carte şi rămas om de omenie”, vorba oaspetelui de la Timişoara.
După consumarea evenimentului, Adrian Dinu Rachieru mi-a mărturisit despre o misiune importantă ce o mai avea de îndeplinit. Trebuia să meargă la Viganello, în Elveţia, unde locuieşte Svetlana Paleologu-Matta, eminescolog, autoarea eseurilor Eminescu şi abisul ontologic şi Jurnal hermeneutic. I-am transmis din partea-mi şi volumele proaspăt lansate. La întoarcere mi-a dat adresa venerabilei doamne şi m-a îndemnat să-i scriu. Apucase să citească câte ceva şi s-a arătat interesată să ne cunoaştem. I-am scris.
Stimată Doamnă Svetlana Paleologu-Matta,
iată că se asociază la numărul impunător de admiratori pe care îi aveţi încă o fiinţă umană, subsemnatul acestui răvaş. Domnul Adrian Dinu Rachieru mi-a propus să dăm o fugă cu automobilul până la Viganello, dar n-am onorat solicitarea din anumite considerente formale, ce ţin de documentarea individului pe faţa pământului. E cu atât mai actuală problema când vine vorba să atingi Europa cu mâna goală. Dar să lăsăm această chestiune în seama celor care ne duc evidenţa documentelor referitoare la existenţa noastră. Regret mult că n-am văzut Elveţia, o „ţară frumoasă pe care nu poţi s-o iubeşti”. Cred că vă recunoaşteţi afirmaţia. Mi-a mărturisit-o domnul Adrian Dinu Rachieru când mergeam spre aeroportul „Marco Polo” din Veneţia. I-am spus şi părerea mea despre oraşul pe apă. Veneţia e cea mai frumoasă femeie din lume la care doreşti mereu să revii oricât ai fi de departe...
12 iunie 2006
De rând cu bucuria produsă de discuțiile epistolare cu Svetlana Paleologu-Matta îmi parveni de acasă o veste grea. O lovitură puternică pe care am trăit-o de la distanţă a fost stingerea subită a profesorului meu de literatură Alexei Vakulovski din Antoneşti, Ştefan Vodă. A plecat din viaţa mea un sprijin moral şi spiritual, un îndrumător şi un nănaş literar, dar care mi-a fost şi-mi va rămâne şi nănaş de cununie alături de nănăşica Sofia, ce mi-a plâns la telefon de-i muream de milă. Nici nu puteam să nu-i scriu despre aceasta domnului Adrian Dinu Rachieru, care părăsise Veneţia de doar câteva săptămâni. Nu puteam să nu-i mărturisesc faptul că Scrisoare despre expresia în al nouălea cer, care mai târziu apare în volumulRâul Zero şi plopul fără soţ, a fost scrisă cu dedicaţie pentru Alexei Vakulovski.
Stimate Domnule Adrian Dinu Rachieru,
„scrisoarea” de care v-am vorbit la telefon a fost așternută pe hârtie încă pe când eram acasă, în Republica Moldova. Intenţionam s-o pun în loc de prefaţă la volumul de poezii Mesaje din ocnele paradisului, dar, nu ştiu din care considerente, am renunţat. Aşadar, Scrisoare despre expresia în al nouălea cer a fost plăsmuită mai înainte. Noţiunea de „scrisoare” i-am dat-o acum, ca s-o pot încadra în fruntea celorlalte texte. Nici n-o aveam în memoria calculatorului, dar rămase vie în Memoria genetica, adică în manuscrisul meu început în Italia, la care revin când am timp liber. Dedicaţia pe care o fac în capul acestei „scrisori” are o explicaţie pe cât de proaspătă, pe atât de dramatică.
Era zi de vineri, 19 mai 2006. Noi ne frământam minţile la Veneţia cum să organizăm serata de lansare a celor două volume de poezie Teama de scris şi Mesaje din ocnele paradisului, iar în satul natal Antoneşti acea zi fu fatală pentru nănaşul meu, Alexei Vakulovski, care moare în trei secunde din cauza unui atac de cord. Scriitorii Mihai şi Alexandru Vakulovski, pe care i-am invitat la lansare, sunt fiii regretatului Alexei. Dumnezeu să-l ierte şi să-i fie ţărâna uşoară. Vestea mi-a fost adusă abia duminică, după ce v-am condus la aeroportul „Marco Polo” din Veneţia. Aveam o presimţire grea în ziua de 19 mai, însă credeam că emoţiile ţin de lansarea care avea să urmeze. După epuizarea subiectului trebuia să fiu mai liniştit, dar nu s-a întâmplat aşa. Pe când noi, în duminica zilei de 21 mai, savuram frumuseţea trandafirilor în ograda casei de la Mogliano Veneto, str. Cortellazzo, 91 şi vă povesteam despre plopul fără soţ ce creşte pe malul râului Zero, în Antoneşti consătenii mei, în frunte cu tot colectivul pedagogic, îl petreceau în ultimul drum pe nănaşul Alexei, care mi-a fost şi-mi va rămâne pentru totdeauna cel mai bun profesor de literatură română. A plecat dintre vii la numai 58 de ani. Dumnezeu să-l odihnească în pace...
15 iunie 2006
În urma vizitei domnului Adrian Dinu Rachieru în Elveţia vede lumina tiparului eseul Eminescu şi abisul ontologic de Svetlana Paleologu-Matta, ediţia a III-a adăugită (2007), Editura Augusta, Timişoara. Cercetătoarea de la Viganello spunea mai târziu că gestul de a reedita eseul îi „dăruieşte o imensă şi autentică bucurie”. Autoarea va rămâne frapată de vizita „profesorului dublat de criticul de o mare fineţe, legat de lumea poeticităţii printr-o ireversibilă vocaţie”. De aici încolo aproape în fiece scrisoare va aminti de „generozitatea aproape neverosimilă” pe care o văzuse în Adrian Dinu Rachieru. Credem cu tot dinadinsul că are perfectă dreptate.
Stimată Doamnă Svetlana Paleologu-Matta,
vreau să vă comunic, plin de emoţii, faptul că mi-a plăcut mult eseul Eminescu şi abisul ontologic, dar mai ales ultimul capitol adăugat Eminescu dincolo de Heidegger, nu doar din motivul că sunt citat în finalul acestuia. Scrieţi cu atâta plăcere despre prietenul Dvs., filozoful italian Antonio d’Augenti, care vede o „formă mobilă a eternităţii” şi în imagine îmi apar mai multe stări şi forme ale eternităţii. Eternitatea lichidă a luat forma valurilor de mare, eternitatea solodă o văd în crestele munţilor, eternitatea mobilă e o adiere de vânt, eternitatea totală e „farmecul sfânt”.
Dacă „poezia frânge filozofia” (Antonio d’Augenti), atunci cred că această poezie trebuie să fie o filozofie superioară (prin frumuseţea ei) decât filozofia obişnuită şi această frumuseţe este generată de „eros”, de suferinţa umană a lui Eminescu.
E foarte interesantă ideea ce o promovaţi cu referire la cercetarea ştiinţifică şi domeniul artei. Ştiinţa se face a uita omul, dar numai pentru un moment (de un veac), e doar o mică abatere de la normal. Acum lumea începe să înţeleagă nu numai genetica multiplicării, nu doar „cod genetic” avem, dar şi „cod poetic”, după cum aţi observat...
Dacă un „DNA al universului” este o „totalitate” constituită din „literaţi şi fizicieni”, atunci şi faptul că vă scriu acum Dumneavoastră s-a întâmplat din cauza unui ADR al prieteniei noastre (s.n.) şi a „iubirii sale de cultură”, care poate fi şi un „ADR al poeticităţii” ce ştie să dăruiască bucurie, căci „a da bucurie altora merge dincolo de orice bucurie” (Nietzsche). Probabil aşa şi trebuia să se întâmple. Adrian Dinu Rachieru vă face o mare bucurie prin tipărirea eseului Eminescu şi abisul ontologic, ediţia a III-a, iar Dvs. îmi faceţi mie o altă bucurie prin faptul că mă citaţi în finalul cărţii şi eu, la rându-mi, încerc să va bucur cu o floare de calicantus în miez de ghețar şi cu o altă floare de tei în mijlocul verii...
Ieri am vorbit la telefon cu domnul Adrian Dinu Rachieru. I-am spus despre cartea în manuscris Râul Zero şi plopul fără soţ. Am convenit să-i trimit textele prin poşta electronică. A fost de acord cu ideea structurală (o combinare de proze şi poeme care comunică între ele, dar şi cu cititorul)...
Cu multă căldură şi respect,
Iurie Bojoncă
30 ianuarie 2007
P.S. La 15 ianuarie curent, am participat la sărbătorirea lui Mihai Eminescu , o serată literară organizată de IRCCU din Veneţia. Vă trimit textul meu pe care l-am citit în limba italiană de rând cu poezia dedicată Dvs. Am dat la toţi participanţii câte un ram de calicantus înflorit şi am spus că această floare Vă place mult. A fost cum a fost, dar se putea şi mai bine cu participarea D-voastră şi a dlui Adrian Dinu Rachieru. Dar sperăm să recuperăm la vară, odată cu înflorirea teiului.
Iu.Bo.
Lucrând la scrierea cărţiiRâul Zero şi plopul fără soţ,eram deja parte din acest triunghi frumos: Timişoara – Veneţia – Viganello. Duceam o corespondenţă regulată cu Svetlana Paleologu-Matta şi Adrian Dinu Rachieru, lucru foarte important mai ales atunci când eşti printre străini. După ce am trimis manuscrisul la Viganello, am solicitat desigur părerea doamnei Paleologu-Matta. Am rugat-o să-mi spună dacă cartea are suflet, inimă şi faţă. Şi probabil le are, odată ce a acceptat să-mi scrie şi o prefaţă. Domniile lor îmi sunt şi azi motoare de energie spirituală şi sper să-mi fie în continuare. Iată de ce am găsit de cuviinţă să remarc acest lucru în Râul Zero şi plopul fără soţ: „Fraţii de peste Prut ne-au întins o mână de ajutor, oferind mii de burse studenţilor şi liceenilor, începând cu anul 1991 până în prezent. Primeam din toată România loturi considerabile de manuale, literatură artistică şi de specialitate. Ne-am bucurat şi de o asistenţă cu cadre didactice în învăţământul universitar şi preuniversitar. Editurile din Iaşi, Timişoara, Cluj... au tipărit cărţile scriitorilor basarabeni. Numai editura Augusta din Timişoara cât a făcut în această direcţie. Prin cercurile lumii scriitoriceşti de la Chişinău se spunea în glumă despre criticul literar Adrian Dinu Rachieru că este un fel de ministru al culturii pentru basarabeni, odată ce a promovat asiduu şi onest literatura românească din Basarabia prin tipărirea şi difuzarea de carte în toată România. În acest context de idei aş mai adăuga că Adrian Dinu Rachieru (ADR) a făcut multe lucruri frumoase în ale literaturii şi pentru bucovinenii înstrăinaţi de Ţară”.
Pentru a stabili o legătură între aceste două pasaje, va trebui să ţinem cont de ideea că astăzi omenirea a ajuns la obţinerea unui aliaj uluitor de minunat prin combinarea miracolelor cosmice şi a magiilor poetice, la „un fel de scriitură, ca frumuseţe, ca „ADN a universului”, precum afirmă eminescologul Svetlana Paleologu-Matta în noul capitol Eminescu dincolo de Heidegger din eseul Eminescu şi abisul ontologic. Acest gând ţine de un macrocosmos, pe când eu voiam să ajung la „microcosmosul odăii”, la Basarabia şi Bucovina, care ani buni au fost uitate de Ţară, dar nu şi de Dumnezeu odată ce au rezistat în timp, ba au mai avut şi o literatură. Atât pentru basarabeni, cât şi pentru bucovineni procesul literar din ultimele două decenii este adânc marcat de însemnele unui „ADR timişorean”, care prin „actul iubirii sale de cultură este legat de lumea poeticităţii de o irezistibilă vocaţie” (Svetlana Paleologu-Matta).
Spre fericirea mea, aşa s-a întâmplat că aproape la toate proiectele literare Adrian Dinu Rachieru mi-a fost alături. S-a dovedit a fi de bun augur acest început de mileniu odată cu trimiterea manuscrisului la Timişoara pe calea aerului. Astfel, în 2010, tot la Timişoara, Editura Artpress, apare volumul de poeme în limba italiană Din puscăriile paradisului / Dalle prigioni del paradiso, prefaţat de Adrian Dinu Rachieru. Selecţie, traducere, note şi postfaţă de Viorica Bălteanu. Imaginile ce ornează cartea sunt ale graficianului timişorean Gheorghe Văleanu, dispărut acum două decenii. Deci am ce am cu acel „ADR timişorean”.
Criticul literar născut în preajma cetății de scaun (Suceava), adoptat de Timişoara, împărțit frăţeşte de bucovineni cu Poeţi din Bucovina (Editura Helicon, Timișoara, 1996) şi basarabeni cu Poeţi din Basarabia (Editura Academiei, București; Editura Știința, Chișinău, 2010) a ştiut să fie prezent cu pana, dar şi cu umărul în cele mai fierbinţi zone ale României postdecembriste întru apărarea românismului şi promovarea adevărului istoric. A urmărit-diagnosticat-cercetat-publicat producţiile literare, mai ales ale românilor din afara României. Este poate cel mai fidel elev al lui Eminescu, el a ascultat şi a înțeles tema cu referire la problema basarabeană, fapt care i-a marcat parcursul activităţii literare plin de dezbateri, dar şi de „bătălii” grele. Pentru a ne argumenta e suficient să amintim volumul Domniei Sale Bătălia pentru Basarabia (Timișoara, 2000). Acum câțiva ani, plimbându-ne pe străzile de apă ale Veneţiei, îmi povestea despre o tendinţă stranie în lumea scriitoricească a României ce ţine de aşa-zisa revizuire a valorilor.Apare un val de demolatori care încearcă, chipurile, să recalibreze entităţile spirituale aşezate perfect în istorie şi în conştiinţa naţională. Probabil această foame de demolare este un semn care anunţă era globalizării în România. Auzind acestea, cum să tac? Mă văd obligat din nou să recurg la un pasaj din Râul Zero şi plopul fără soţ: „Poate cei de la Bucureşti, suprasaturaţi de cultură, au dreptul moral să vorbească despre o debara a valorilor (s.n. – I.B.) dacă cred cu tot dinadinsul că idealurile naţionale ale României pentru care a luptat şi Eminescu au fost atinse odată cu intrarea în Uniunea Europeană. Însă pentru noi, cei din Basarabia ori «dulcea Bucovină», Eminescu rămâne de «cea mai nemijlocită şi incandescentă actualitate» (Al. Oprea) mai ales prin articolele de la «Timpul», în care îl vedem «profund angajat în destinul istoric al ţării sale», după cum remarca minunat Svetlana Paleologu-Matta în eseul Jurnal hermeneutic. Cu atât mai mult azi sporeşte actualitatea poetului pentru românii din afara Ţării, când, după un lung abandon istoric, cum observa cândva N. Iorga, România a redescoperit că este o ţară înconjurată de români, citat de Adrian Dinu Rachieru în volumul Poeţi din Bucovina. O consecinţă a abandonului istoric o trăim acum când nu ştim cu ce să ne tratăm de «boala copilăriei comunismului» şi luăm drumul exodului”.
Sociolog, ca pregătire universitară, un expert de sinteză şi bun cunoscător al procesului literar românesc, Adrian Dinu Rachieru a ştiut să arbitreze competent şi metodologic dezbateri foarte complicate cu referire la tema eminesciană (Eminescu după Eminescu (Texte și contexte), Editura Augusta, Timișoara, 2009). Dar aşa cum se întâmplă mai des, atunci când „arbitrul” e imparţial şi foarte sever, poate fi acuzat de ambele echipe aflate în câmpul „bătăliilor” literare. Poate de aceea a făcut şi publicistică sportivă (vezi volumul Cei doi Hagi, Timişoara, 2007), ca să dea de înţeles „jucătorilor” că ar putea fi eliminaţi din competiţie în cazul în care se abat de la normele elementare.
Faptul că are şi funcţii de responsabilitate la Universitate nu a redus viteza maşinăriei sale de scris şi nici n-a făcut simplificări de prieteni şi de prietenii, cum se mai întâmplă pe la noi. În tot ce a realizat a depus muncă enormă şi suflet, şi răbdare, şi multă cumsecădenie. Fire cumpătată şi clară, ferm pe poziţiile sale, mereu de partea adevărului istoric şi a principiilor estetice, Adrian Dinu Rachieru a ştiut să îngrijească gospodăreşte sute de manuscrise, care, sub ochiul sau critic, au devenit cărţi de proză şi poezie. Timpul le va cerne şi le va pune la locul lor pe toate. Să fim liniştiţi.
Ferice Mama Felicia care a dăruit culturii române acest „ADR timişorean”, nu ne rămâne decât să-l valorificăm, transpunându-l cu toată încrederea şi în circuitul european prin traducerea şi promovarea operelor Domniei Sale. În acest sens, am încheiat deja „un acord” cu o altă Felicie (fiica mea), doctor în limbi moderne, care va traduce în limba italiană din lucrările lui Adrian Dinu Rachieru.
LA MULŢI ANI, MAESTRE!
Veneţia, 2015

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog